Revoluţia cotei unice. Victoria cui? 

Anul 2004 a fost momentul de graţie al naşterii cotei unice în România. Proiectată în laboratoarele politice ale defunctei Alianţe D.A., cota unică de impozitare a purtat, şi până în prezent, insigna de ultim bastion al politicilor economice de dreapta. Căci, pe fondul tumultos al crizei economice, păstrarea cotei unice era fluturată ca cel mai autentic (şi de dreapta) succes de politică economică. În acelaşi an 2004, în suplimentul economic al ziarului Ziua, Varujan Vosganian – care avea să devină mai apoi Ministru de Finanţe – îşi fixa condeiul asupra virtuţilor politicii fiscale liberale, una clădită pe şi în jurul regimului fiscal al cotei unice. În acel supliment economic, la sfârşit de martie 2004, publicam articolul intitulat „Cota unică de impozitare sau despre jumulirea gâştei”.

Extrasă din contextul politic al momentului, miza articolului era una de sorginte ştiinţifică. Atunci, ca şi mai târziu – în alte studii şi articole, am căutat să arăt de ce opţiunea pentru un anumit regim fiscal nu este şi nu poate fi una ştiinţifică, ci în esenţă o problemă politică. Avem nevoie, apoi, de înţelegerea încă unei idei esenţiale. Anume că regimul cotei unice de impozitare nu este, prin definiţie, fundamentul unei politici fiscale liberale. De fapt, „revoluţia” cotei unice din Centrul şi Estul Europei a fost asociată politicilor economice de dreapta pentru că, pe un fond comun de liberalizare şi concurenţă fiscală, adoptarea cotei unice a însemnat – în aproape toate cazurile – reducerea impozitării.

Cotă unică sau impozit progresiv? O falsă problemă…

În pasiunea tuturor dezbaterilor asupra naturii regimului fiscal, „specialiştii” au neglijat tocmai elementul esenţial: povara fiscală generală.

Adevărata problemă nu priveşte modalitatea de impozitare, progresivă sau proporţională, ci acel aranjament fiscal care atentează cât mai puţin la proprietatea privată. Opţiunea adevărată şi realistă – în viitorul apropiat – este între a avea impozite mai mari, adică un stat paternalist, lăbărţat de reflexe socialiste, sau impozite mai mici, adică un stat limitat la domnia legii şi a dreptului (de proprietate), care descătuşează libertatea economică şi, odată cu aceasta, prosperitatea.

Motivul revenirii mele pe tărâmul dezbaterii „cotă unică vs. impozit progresiv” ţine de lămurirea a două idei simple: 1) că o politică fiscală liberală nu poate fi decât o politică a impozitelor mici; 2) că virtuţile cotei unice de impozitare sunt, de fapt, virtuţile unei reduceri consistente a poverii fiscale.

Ştiinţa economică şi istoria ne demonstrează că impozitele mari şi redistribuirea avuţiei în societate nu au fost şi nu pot fi ancore ale prosperităţii economice. Nicio ţară nu şi-a clădit dezvoltarea, durabil, pe impozite mari. Să nu uităm că, în ultimele decenii, performanţele statului bunăstării din Europa Occidentală au însemnat tot mai palide rate de creştere economică, şomaj înalt, antreprenoriat modest şi, recent, aducerea sistemelor de asigurări sociale aproape în pragul colapsului.

Iar dacă ne întoarcem cu câteva sute de ani în urmă, adică foarte departe de tentaţiile actuale ale democraţiei, desluşim şi care este anatomia „politicii fiscale”. Pentru că atunci, J. B. Colbert, „trezorierul soare” al lui Ludovic al XIV-lea, nu se sfia să pună impozitarea pe acelaşi taler metaforic cu jumulirea gâştelor. O zicere de duh care trimite necondiţionat la adevărul despre stat şi impozit. Pe de o parte, adevărul că impozitul nu este un „schimb voluntar” între cetăţeni şi stat, ci însăşi instituţionalizarea coerciţiei statale. Pe de altă parte, adevărul că problema reală a oricărei dezbateri fiscale ţine mai degrabă de numărul penelor jumulite (nivelul general al impozitării), nu atât de modul de jumulire a gâştei (natura impozitării). Căci, indiferent dacă „jumulirea” se face uniform sau proporţional (în cotă unică), ceea ce este important ţine de şansele rămase gâştei contribuabile de a zbura, de a se dezvolta.

Opţiunea între cota unică şi impozitarea progresivă este, din punct de vedere ştiinţific, absolut irelevantă. Natura problemei este exclusiv politică. Impozitul nu este o problemă intrinsecă a economiei de piaţă ci, prin definiţie, una a sistemului politic. Ştiinţa economică nu poate justifica niciun principiu al impozitării juste, şi nici nu poate „calcula” un pretins „optim fiscal”, fără ruşinea de a degenera într-o cruntă butaforie. Statul este, după cum a demonstrat Ludwig von Mises, incompatibil cu principiile calculului economic de rentabilitate, deci şi cu ideea de „optim”.

Revoluţia cotei unice: câtă economie, câtă politică?

Vreme de secole, până la utopia social-democrată numită „statul bunăstării”, impozitarea s-a făcut în cotă unică. În Europa feudală, în care pactul feudal definea raporturi sociale între suzerani şi vasali, impozitarea însemna preluarea, în natură, a unei anumite „cote” din producţia agricolă. „Zeciuiala” pare a fi strămoşul fiscal, mult mai blând – e adevărat, al cotei unice de astăzi.

În 1981, în Wall Street Journal, Robert Hall şi Alvin Rabushka formulau paternalist argumentul contemporan în favoarea unei „flat tax”. Avantajul cotei unice ar fi dat, în principal, de simplitatea sistemului fiscal. Apoi, un nivel de impozitare mai scăzut va stimula economisirea, investiţiile şi activitatea antreprenorială, care vor susţine progresul economic general.

În ultimele două decenii, reformele fiscale au început să fie atinse, tot mai puternic, de „revoluţia” cotei unice de impozitare. Estonia a fost prima ţară din Europa care a adoptat, în 1994, o cotă unică de 26 de procente (care a scăzut apoi la 21%). A urmat Letonia, în 1995, apoi Rusia în 2001 şi Ucraina în 2003. În prezent, în mai toate ţările din Europa Centrală şi de Est „domneşte” cota unică, având rate diferenţiate sau nu între impozitul pe venit şi impozitul pe profit: Cehia – 15%, respectiv 21%; Estonia – 21%, respectiv 21%; Georgia – 12%, respectiv 20%; Letonia – 23%, respectiv 15%; Lituania – 21%, respectiv 20%; România – 16%, respectiv 16%; Rusia – 13%, respectiv 24%; Serbia – 14%, respectiv 14%; Slovacia – 19%, respectiv 19%; Ucraina – 13%, respectiv 25%, Bulgaria – 10%, respectiv 10%.

Istoria recentă ne arată, în această privinţă, că avem de-a face cu o tendinţă globală. Economia zilelor noastre este şlefuită tot mai mult de forţele liberatoare ale globalizării. În această lume a liberei circulaţii, capitalul şi locurile de muncă, adică avuţia, migrează către mediile de afaceri în care povara fiscală este cât mai redusă. Astfel, libertatea globalizată pune în mişcare concurenţa inclusiv între guverne. Iar concurenţa fiscală pare a rămâne singurul fenomen instituţional ce ridică bariere în calea puterii statului de a impozita şi reglementa oricât şi oricum. Până la urmă, paradoxal, tot piaţa este – după cum vedem – cea care stabileşte constrângeri asupra statului, nu constituţiile sau, la fel de fals, oamenii politici ori birocraţia statală.

De aceea, revoluţia cotei unice este, mai bine spus, revoluţia concurenţei fiscale aducătoare de prosperitate economică. Iar numitorul comun al prosperităţii nu ţine, în sine, de cota unică, ci de reducerea poverii fiscale. Faptul că, în general, cota unică a însemnat şi reducerea impozitării nu validează nicio lege imuabilă a impozitării proporţionale. Fixarea cotei unice sub 20%, de exemplu, nu are valoare de principiu. Cota unică poate fi „inventată” şi la nivelul de 40 sau 50%, cam cât extrage în prezent statul „providenţial” din economiile Europei Occidentale.

O impozitare progresivă cu rate cuprinse, de exemplu, între 1% şi 7% – precum în SUA la începutul secolului trecut, este bineînţeles preferabilă unei cote unice de… 16%. Lucru valabil şi în cazul unui regim fiscal progresiv cu rate între 10 şi 15%… însă ar fi paradoxală o asemenea propunere din partea duşmanilor (roşii ai) cotei unice.

Mai puţin de la mai mulţi, deci tot pentru stat

În România, beneficiile cotei unice erau adesea subsumate ideii că statul va lua „mai puţin de la mai mulţi”. Aceasta se traduce prin creşterea bazei impozabile, prin lărgirea „plăcintei sociale” care ajunge să alimenteze bugetul. Invariabil aproape, implicaţiile cotei unice erau puse mai degrabă în legatură cu bugetul statului şi nu cu economia. Oamenii politici nu s-au sfiit să zugrăvească virtuţile cotei unice prin… creşterea încasărilor la buget. Iar păcatele, fireşte, prin secătuirea de resurse a bugetului statului.

Acestea sunt indiciile simptomatice ale unei filozofii fiscale aflată în contradicţie flagrantă cu principiile dezvoltării economice sănătoase. Defectul fundamental a fost şi este gândirea impozitării din perspectiva maximizării încasărilor la bugetul de stat.

S-a scurs, cu de toate, un cincinal de cotă unică în România. Acesta a început cu “liberalul” Vlădescu şi se încheie, iată, cu acelaşi Vlădescu, actualmente însă ministru “de dreapta” al finanţelor statului. O epopee tristă, dacă ne gândim că toţi miniştrii de finanţe ai “cotei unice” îşi făcuseră un Laffer-motiv din a susţine că reducerea impozitelor, deci cota unică, este cea mai bună cale de creştere a încasărilor la bugetul de stat. Halal politică liberală, cea care aplaudă reducerea impozitelor… în beneficiul statului.

Alta trebuie să fie, cu siguranţă, esenţa unei filozofii fiscale favorabile prosperităţii. Una care să însemne regândirea radicală a (omi)prezenţei statului în societate. În prezent, trăim ironia unei „economii de piaţă” construită „funcţional” de şi în jurul bugetului statului.

Pentru dezvoltarea capitalistă a României, statul trebuie să se retragă hotărât de pe scena economică. Mai multe resurse să rămână în buzunarele sectorului privat şi proprietarilor de drept, care să descătuşeze cu adevărat acumularea de capital şi investiţiile, libera întreprindere şi inovaţia antreprenorială. Însă, pentru aceasta, statul nu trebuie să încaseze mai mult, printr-un procent de impozitare mai mic, ci mai puţin, printr-un procent de impozitare cât mai redus.

Cosmin Marinescu

Articolul de faţă a fost publicat iniţial în Forbes România, martie 2010.