Revanşismul extern şi deficitul de inteligenţă ameninţă existenţa statului român

Circulă astăzi, prin unele cercuri, zvonul că Ungaria îşi pregăteşte un cadou uriaş cu ocazia celei de a 150-a aniversări, în februarie 2017, a proclamării dualismului austro-ungar, recâştigarea Ardealului. Actul de atunci a însemnat pentru Transilvania, propriu-zis, anexarea ei nu la imperiu, ci la Ungaria, parte a acestuia. A început atunci cea mai neagră perioadă din istoria românilor ardeleni, asupra cărora, dar nu numai, s-a exercitat, cu o presiune neegalată de nimic în istorie, politica de deznaţionalizare prin restrângerea cvasitotală a învăţământului în limba română, prin maghiarizarea numelor româneşti în actele oficiale, astfel că în noua Ungarie nu mai existau români sau alte minorităţi, ci doar maghiari „de buze” româneşti etc. Însăşi absurditatea termenului, care, astăzi, ne-ar putea face să zâmbim, e un semn sinistru al oprimării fără limite raţionale a ceea ce, în noul imperiu, erau diversele etnii ce gemeau sub jugul unei cumplite exploatări nu a omului de către om, ci a oricărui om care nu era neamţ sau ungur, fără deosebire. În scurta, istoric vorbind, perioadă a dualismului (1918-1867 fac doar 51 de ani!), o mulţime de români şi-au pierdut limba şi obiceiurile, mulţi dintre ei chiar conştiinţa de a aparţine poporului strămoşilor lor. Foarte puţini, lucru pe care îl ştiu din experienţă personală, mai îngăimau, în primii ani de după a doua conflagraţie mondială, în limba maghiară, singura pe care o mai cunoşteau, că sunt valahi, denumire pe care ungurii le-o concedau, în batjocură, românilor, însoţită de regulă de cuvântul „împuţit”.

Ungaria nu va renunţa niciodată să condamne Trianonul şi urmările acestui tratat devastator pentru ambiţiile ei imperiale. Au dovedit-o cu vârf şi îndesat conducătorii ei, culminând cu cel actual, Viktor Orban, marele prieten al lui Traian Băsescu şi unul ce dă mai nou la încălzit şi relaţia sa personală cu Victor Viorel. Ocazia nesperată pentru punerea în practică a dorinţelor revanşarde a fost oferită de liberalizarea vânzării de terenuri din România pentru străini. Ca din întâmplare, tocmai acum Vladimir Putin dă Ungariei un credit de 12 miliarde de euro, pentru „micile” tranzacţii imobiliare pe care statul maghiar le finanţează în România. Nu că ungurii nu s-ar fi bucurat şi până acum de toate diligenţele statului român, care, prin hotărâri judecătoreşti neverosimile, a restituit diverselor entităţi maghiare, şi în special bisericilor lor, imobile şi terenuri pe care nu le-au avut niciodată în posesie, ci doar în administrare.

Rusia, pe de altă parte, nici nu se mai oboseşte să-şi ascundă ambiţiile de refacere a Uniunii Sovietice, al cărei imn de stat a fost recuperat imediat după venirea lui Putin la putere. Nu numai imnul, dar şi declaraţiile putiniste şi, mai ales acţiunile în forţă din ultimii ani ale noului ţarat, culminând cu evenimentele de acum din Ucraina, nu lasă nici umbră de îndoială că se doreşte nu numai „reîntregirea” imperiului sovietic, dar şi a sferelor de influenţă, în primul rând prin readucerea sub papuc a ţărilor din estul Europei.

Toate acestea în ceea ce priveşte revanşismul de dreapta. Cât despre „performanţele” politice, acestea ne aparţin în totalitate, reprezentate chiar la vârf de cine altcineva decât Traian Băsescu şi Victor Ponta. Fiecare se ilustrează, desigur, în felul lui. Primul se laudă că i-ar fi spus premierului maghiar, cu ocazia unui summit bruxelez, s-o ia mai uşor cu pianul pe scări, ceea ce, în fapt, nu înseamnă nimic, chiar dacă lucrul ar fi adevărat. Este iniţiatorul celei mai mari amiciţii cu Ungaria şi cu UDMR-ul, veşnic aflat la guvernare şi ciupind de ici, de colo, fie avantaje materiale pentru propriii baroni, fie avantaje neconstituţionale pentru etnia pe care o reprezintă. Cu ocazia referendumului din perioada ultimei suspendări, s-a pus cu totul la dispoziţia amicului budapestan, în schimbul interdicţiei de participare la vot picurate de pe „buzele” de limbă „igen”, care de data asta însă au rostit „nem”. Aşa încât docilii votanţi maghiari au stat acasă cuminţi, refuzând să voteze într-un fel sau altul şi trimiţându-l pe marinar din nou de scaunul cotrocean. Nici acum, Băsescu nu se dezice de vechii amici, de care ştie că poate să aibă din nou nevoie, oricând. Proba declicului de inteligenţă, alături de acelea de oportunism date de el până acum, o constituie însă declaraţiile lui vizavi de sporovăiala ameninţătoare a vicepremierului rus Rogozin, care ne-a adresat, cu totul neprotocolar, un avertisment destul de transparent că trebuie să ne temem, ca popor şi ca stat, de ceea ce Rusia ne rezervă pentru viitor. Să pui asemenea declaraţii ale unui oficial de rang înalt pe seama vodcii băute e dovada că nu mai avem de-a face, în persoana băsească, cu un om foarte responsabil.

În fine, Victoraş al nostru, de cum a ajuns cu o majoritate de 70% în fruntea guvernului, s-a gândit la un singur lucru: cum să-şi asigure spatele. O dată împotriva lui Băsescu, lucru oarecum de înţeles, în urma nenumăratelor invective şi acte inamicale de care s-a bucurat din partea acestuia, soluţia găsită fiind pactul de coabitare. Dar, pentru că o vorbă românească spune: apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur, s-a gândit că, dacă tot nu are de gând să-şi respecte cuvântul faţă de Crin Antonescu în privinţa candidaturii la prezidenţiale, nu strică să se asigure prin sprijinul neprecupeţit al UDMR, care nu-l costă chiar nimic pe el personal, deşi ne costă pe noi toţi.

Degeaba se răsucesc în mormânt memorandiştii, toţi cei ce au murit cu arma în mână pentru eliberarea ţării sau, la Alba Iulia, au adus României Ardealul, mongoloidul ca fizionomie şi apucături premier deschide larg porţile ungurilor şi Ungariei, pentru a-şi croi drumul spre acelaşi palat din care, precum preşedintele în funcţie, poate să taie şi să spânzure în ţară. Căci, dacă acuma le spune „Fă!” ministreselor sale, se sparie gândul de cum va vorbi mai pe urmă.

Dacă i se va mai da voie… Căci cizma rusească se aude tropăind din ce în ce mai sonor în apropierea graniţelor, cea ungurească se pregăteşte şi ea, deocamdată cu bani şi steaguri secuieşti, dar nu pentru mult timp.

Săracă ţară românească!

Autor: Radu Ulmeanu

Sursa: Cotidianul