C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Resursele naturale ale subsolului românesc, fundament al politicii financiare

Apele noastre aur poartă

În ultimii douăzeci de ani am avut mai multe discuţii cu domnul guvernator Mugur Isărescu. Subiectul acestor discuţii a fost strategia de dezvoltare a României, o strategie de dezvoltare pe termen lung, necesară după o schimbare atât de importantă cum este trecerea de la un sistem de economie de comandă la un sistem de economie capitalistă, într-un context politic, economic, social, militar schimbat şi într-o lume în continuă schimbare.

În aceste discuţii am insistat de cele mai multe ori asupra ordinii în care trebuie construită această strategie pe termen lung. Ea trebuie să plece de la resursele naturale ale subsolului, să continue cu resursele naturale ale solului, cu resursele umane pentru ca în final să se ajungă la resursele financiare. Din păcate, lucrurile nu se întâmplă aşa şi asistăm, de multe ori, la o haotică împărţire a unor resurse financiare după criterii alese de cele mai multe ori la întâmplare. Un astfel de mod de a acţiona duce la o împărţire a sărăciei şi la limitarea dezvoltării.

Mai există un alt element esenţial pentru construcţia unei strategii de dezvoltare pe termen lung, viabilă: viziunea pe un termen mai îndepărtat pentru care, în cazul României, am ales anul 2050. Împreună cu academicianul Nicolae Anastasiu am început să lucrăm la un studiu privind resursele naturale ale subsolului românesc. Lucrarea, care a debutat acum un an, este realizată în proporţie de 70% şi va fi gata în totalitate în ianuarie 2014. Mulţumesc pe această cale sprijinului pe care Banca Naţională l-a dat realizării acestui studiu.

La Institutul Geologic din Finlanda, la o comandă a companiei Nokia, s-a realizat un studiu privind modul de distribuire şi posibilităţile de exploatare ale mineralelor care conţin elemente chimice necesare în anul 2050, ţinând cont de evoluţiile tehnologice până în acea perioadă. Specialiştii de la Nokia au constatat că se vor folosi cantităţi tot mai mici din elemente chimice tot mai diverse din diferite minerale rare dar indispensabile. Au stabilit un număr de elemente chimice şi minerale fără de care progresul tehnologic nu este posibil. Când s-a examinat distribuţia lor pe harta geologică a lumii, s-a constatat că acestea, în majoritatea lor, se află în centura asiatică, în China şi în zona ei de influenţă, şi că multe din zăcămintele din celelalte zone fuseseră deja cumpărate sau se află sub controlul Chinei, inclusiv în Africa şi în America de Sud.

Pe harta cu distribuţia mineralelor rare realizată de geologi finlandezi, România figurează ca o zonă de interes. Uniunea Europeană, care s-a trezit târziu, după ce hotărâse închiderea minelor din considerente ecologice, a elaborat, la nivelul anului 2012, o nouă clasificare, care clasifică mineralele în: foarte importante, importante, şi o nouă categorie, minerale critice, fără de care nu se pot dezvolta anumite direcţii în tehnologia viitorului. Nu este o situaţie care apare doar acum şi amintesc un singur exemplu.

Toată lumea leagă numele Nobel de descoperitorul dinamitei. Mai puţin cunoscut, fratele său, cel care a descoperit şi a exploatat prima dată petrolul în zona Caspică. Atunci când s-au construit primele rafinării, a apărut necesitatea unui element care trebuia să aibă anumite calităţi. Şi toate încercările tehnologice s-au fixat asupra platinei. Platina era un mineral neinteresant, cu o culoare cenuşie, care se găseşte în Urali asociat cu aurul, şi care era aruncat pe haldă, după extragerea aurului. Fratele lui Nobel a obţinut de la ţarul Rusiei dreptul de a cumpăra haldele din Urali care conţineau platină. Abia după ce le cumpărase şi le transportase în Suedia, lumea şi-a dat seama că rafinăriile au nevoie de platină. Acest mineral a devenit scump, şi aşa inestetic cum este, se fac bijuterii din platină nu fiindcă sunt frumoase ci fiindcă sunt scumpe. Acum este preţuit şi aurul alb, care să semene cumva cu platina, datorită preţului ridicat al platinei. Este o lecţie care ne învaţă ce înseamnă inteligenţa, ce înseamnă prevederea, ce înseamnă competenţa.

La polul opus, putem vedea ce înseamnă incompetenţa. Odată cu dezvoltarea tehnologiei care produce energie eoliană s-a ajuns, după seleniu, la elementul telur. Telurul a fost descoperit în Munţii Apuseni, într-un mineral de la Roşia Montană care se numeşte silvanit, de la Transilvania, şi are o poveste interesantă. Minerul român Ioan Abrudan, a remarcat un mineral ce i s-a părut deosebit şi i-a dus un eşantion baronului Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei. Baronul Brukenthal angajase, pentru aranjarea colecţiei sale de la Sibiu, un faimos mineralog neamţ, Franz-Joseph Müller von Reichenstein. Acela a descoperit un element care nu corespundea cu seleniul, l-a trimis chimistului german Martin Heinrich Klaproth, care i-a dat numele de telur. Telurul era şi el, ca şi platina, aruncat pe halde, de unde ar putea fi recuperat acum când preţul său creşte accelerat.

În ceea ce priveşte exploatarea zăcămintelor de aur, a oricăror zăcăminte, implică fonduri uriaşe. Noi nu avem aceste fonduri; ar însemna să împovărăm bugetul, să nu mai avem bani să plătim salarii, pensii. Unii spun să păstrăm aurul acolo, să rămână pentru generaţiile viitoare.

Dacă dorim să folosim această resursă în acest moment, atunci există o singură soluţie.

Exploatarea să fie acordată prin licitaţii primelor trei companii de exploatare de aur din lume, singurele care au fonduri suficiente pentru a reinvesti aşteptând recuperarea lor şi profitul într-o perioadă de până la două decenii.

Marele avantaj al României în materie de bogăţii ale subsolului este diversitatea. România nu are şi nu a avut niciodată acei aşa-numiţi „monştri geologici“, zăcăminte uriaşe cu condiţii geologice simple, cum sunt de pildă zăcămintele de cupru din Congo. România are zăcăminte mici. Au fost şi cazuri în care exploatarea zonelor de oxidaţie să facă preţul de cost mic şi valoarea mare, cum a fost cazul zonei de oxidaţii de uraniu pe care ruşii au exploatat-o în asemenea viteză încât au luat-o cu pământ cu tot. Dar această situaţie nu se mai repetă în România. Există însă zone profunde şi zone diseminate, care pot fi exploatate în condiţii sigure, de către companiile mari, în condiţii ecologice.

În al doilea rând, şi această diversitate este importantă în noile tehnologii în care este nevoie de cantităţi mici şi de minerale indispensabile, România are minerale indispensabile acum tehnologiei înalte şi probabil tehnologiilor care se vor descoperi. Astfel, mineralele a căror exploatare nu era rentabilă până acum, va deveni rentabilă în viitor. Aceste minerale pot fi căutate şi în halde, unde au fost aruncate pentru că nu erau interesante.

În sfârşit, vorbim mult de regionalizare. N-am auzit pe nimeni ca în această dezbatere să ia în considerare resursele naturale, care trebuie exploatate într-un mod coordonat, în diferite zone miniere.

În ceea ce priveşte repartiţia aurului în diferite provincii metalogenetice, lucrurile devin mai interesante când luăm în considerare, în afară de zăcăminte primare şi zonele cu aur aluvionar. Istoricul roman Dio Cassius a dat informaţii despre aurul care a fost luat din Dacia după cele două expediţii ale împăratului Traian. Pornind de la textul lui Dio Cassius, transpus în sistemul de kilograme, s-a ajuns la 175 tone de aur cărat de romani din Dacia. S-a considerat că tezaurul dacic provenea din Munţii Apuseni, unde dacii exploataseră aur la Roşia Montană. Un cercetător francez care a studiat în secolul trecut galeriile romane din România, care se conservaseră, a măsurat lungimea lor şi a spus: cifra nu este corectă pentru că aceste galerii nu puteau să furnizeze o asemenea cantitate de aur. Pentru că nu era geolog, a comis o greşeală copilărească. Ar fi văzut, la sfârşitul secolului trecut, că de pe toate râurile, se aduna aurul aluvionar. Cea mai mare parte a aurului dacic era, de fapt, aur aluvionar. Deci, corect este să spunem: nu numai „munţii noştri aur poartă”, ci şi „apele noastre aur poartă”. La Viena există într-un mic muzeu o pepită care are 1,7 kg şi care a fost găsită la confluenţa Nerei, lângă Bozovici, fiind oferită unei contese. Aurul aluvionar există în continuare, dar trebuie exploatat sub control.

Care este locul României în lumea aurului? În 2010, România nu a produs niciun gram aur. Producţia de aur din România a încetat, din cauza aplicării unor criterii financiare care ţin de piaţă şi de schimbarea concepţiei. Concepţia, în timpul unor economii de stat, era: ne costă mai mult producţia decât aurul pe care îl obţinem, dar dăm de lucru la oameni, se dezvoltă oraşe, avem centre miniere, se păstrează experienţa. Când s-a schimbat concepţia din cauza lipsei de rentabilitate, producţia aurului s-a oprit. Nu există nimic negativ fără un aspect secundar pozitiv. Aspectul secundar pozitiv, după părerea mea, a fost că s-a stopat tendinţa generală de furt, de corupţie, care a marcat perioada de tranziţie postcomunistă în ultimii 22 de ani. România lipseşte din clasificarea ţărilor care exploatează aur, dar apare în clasificările ţărilor care au rezerve exploatabile de aur. Rezervele de aur ale României reprezintă o treime din rezervele Europei şi 0,7% din totalul la nivel mondial. Rezervele confirmate sunt de 678 de tone.

În încheiere, vreau să precizez că aurul este important, dar el nu are valoare decât într-o economie puternică, într-o economie modernă şi performantă, în curent cu dezvoltările tehnologice cele mai înalte, or aceasta nu se poate produce decât dacă privim aurul în contextul celorlalte zăcăminte metalifere şi asociat cu zăcămintele nemetalifere.

Prof.univ.dr. Emil Constantinescu

Discurs la cea de-a 21-a ediţie a Simpozionului de istorie şi civilizaţie bancară Cristian Popişteanu, organizat de BNR şi Magazin istoric, cu tema „Aurul în istoria băncilor naţionale”, 29 aprilie 2013
sursa: cotidianul.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss