Regionalizarea înseamnă împărţirea României în regiuni de dezvoltare. Face parte din priorităţile guvernului USL. De ce? Pentru că divizarea statelor membre ale Uniunii Europene în regiuni de dezvoltare a fost edictată şi aprobată de Parlamentul European şi de Consiliul Europei prin Regulamentul nr. 1059 din 26 mai 2003. Şi statele membre ale UE s-au conformat. Acum e şi rândul României. Dacă e obligatoriu, cu plăcere.
Care a fost motivaţia? Regulamentul nr. 1059/26 mai 2003 a pornit, afirmă forurile diriguitoare europene, de la „o nevoie tot mai mare de armonizare“ a statisticilor diferitelor state „pentru a dispune de date comparabile“ la ansamblul Uniunii. În acest scop, „Regulamentul“ a instituit trei niveluri teritoriale – numite NUTS – cu praguri demografice minime şi maxime. Hotărârea 1059/26 mai 2003 a fost pusă în aplicare. Cele 25 state suverane participante au fost împărţite în 343 (trei sute patruzeci şi trei) de unităţi teritoriale. Întregul spaţiu de la Atlantic până în răsăritul Poloniei apare ca un mozaic în care – vezi harta oficială editată de UE – numele statelor componente abia dacă se mai citesc în fundal. Imaginea celor 25 de state dispare din actualitate, din conştiinţa cetăţenilor şi mai ales a generaţiilor viitoare. UE aparţine regiunilor, iar nu statelor membre.
Nu este vorba numai de date statistice comparabile. „Regulamentul“ 1059/2003 este explicit: „Nomenclatorul NUTS împarte teritoriul economic al statelor membre… în unităţi teritoriale“. Este vorba aşadar de economia ţărilor respective. Este nevoie de divizarea teritoriului economic al fiecărui stat membru UE? Se pare că da.
Statul are pârghii numeroase şi eficiente pentru a se opune ofensivei multinaţionalelor. O regiune cu un număr limitat de locuitori (între 3 şi 7 milioane maximum – nivelele NUTS 1 şi 2) poate fi dominată şi înglobată mult mai repede decât un stat suveran. Într-o formulare concisă este vorba de „înlocuirea statelor suverane cu pieţele suverane“. Regionalizarea poate duce la spargerea economică şi teritorială a statelor.
Vor înlocui pieţele de capital statul de astăzi? Tot ce se poate. Riscul este mare pentru ţările slab dezvoltate economiceşte şi cu o autoritate statală discutabilă. Este – posibil – şi cazul României. Acest risc e minim pentru statele mari, consolidate, cu o economie competitivă.
Oricum ar fi, de vreme ce regionalizarea este instituită la nivelul Uniunii Europene, ea se va efectua şi în România.
De altfel, o primă reacţie a guvernului român a avut loc prin Legea nr. 315/2004, care împarte teritoriul ţării în 8 (opt) regiuni de dezvoltare, dar fără personalitate juridică însă. Ele există şi astăzi. Proiectul USL, pentru a răspunde cerinţelor UE, prevede să constituie regiuni de dezvoltare cu personalitate juridică. Ele vor reprezenta un nivel intermediar de autoritate statală între centru şi judeţe, acestea din urmă rămân unităţi teritoriale de bază. În paralel, va avea loc şi o descentralizare.
Proiectul este de amploare, la scară naţională, şi impune o analiză în componentele sale esenţiale. E nevoie de răgaz şi reflexie şi, ca de obicei la noi, lucrul se face în grabă, potrivit cu un calendar prestabilit.
E greu de anticipat cât şi cum din acest proiect va fi împlinit. Regionalizarea trebuie oricum efectuată, potrivit hotărârii UE. De aceea este de dorit ca împărţirea în regiuni să se realizeze în varianta cea mai apropiată de interesul naţional, de nevoile şi mentalul cetăţenilor. O comisie guvernamentală lucrează de mai multe luni la proiect.
Cum se prezintă realitatea economică a viitoarei regionalizări?
România nu mai are o industrie proprie care să creeze plusvaloare ca temei al unei relansări; sistemul său propriu financiar şi bancar reprezintă cel mult 10%, restul aparţine numeroaselor bănci din alte ţări; sectorul meşteşugăresc a scăzut dramatic; cel puţin 2.000.000 de persoane lucrează în alte ţări; o datorie de 20 miliarde euro, cea mai mare în istoria modernă şi contemporană a României, apasă asupra cetăţenilor, fără să se fi explicat vreodată de ce a fost nevoie să se împrumute o sumă atât de mare de la Fondul Monetar Internaţional (în principal), de la Banca Mondială şi Banca Uniunii Europene; agricultura se loveşte, între altele, de clauza acceptată mai de mult cu o condamnabilă uşurinţă, privind vânzarea la liber a pământului agricol; comerţul orăşenesc a fost preluat aproape în întregime de mari firme europene.
Pentru o eventuală relansare, România mai dispune de resurse minerale şi de cele energetice. Folosite cu pricepere şi mai ales în interesul ţării, ele ar putea aduce veniturile necesare pentru dorita refacere economică.
Pe plan mondial are loc o concurenţă acerbă pentru acapararea resurselor minerale necesare tehnologiei de vârf. România a devenit teren de concurenţă.
Subsolul ţării a fost divizat între 25 companii în vederea explorării şi exploatării.
Reacţia forurilor noastre oficiale este stranie, confuză. Compania Roşia Montană Gold Corporation urmăreşte de ani de zile şi recent cu o remarcabilă tenacitate şi publicitate să obţină vânzarea aurului şi argintului din perimetrul Roşia Montană. În martie 2012, guvernul de atunci a încheiat o convenţie cu compania Chevron pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist în Moldova şi sud-estul Dobrogei. De la nivel guvernamental ni se spune că lucrările pentru gazele de şist vor continua. O discuţie responsabilă pe tema obţinerii de gaz prin fracţionare hidraulică este evitată până în prezent.
Ni se prezintă, fariseic, alternativa: vreţi să trăiţi ecologic sau în condiţii mai bune? Şi ni se dă răspunsul ambiguu şi tot fariseic: soluţia este folosirea resurselor minerale şi energetice, adevăratele atuuri ale ţării pentru o relansare reală; nu avem nici tehnologia şi nici capitalul necesar pentru utilizarea resurselor minerale în regie proprie; ca atare, trebuie să ne asociem cu companiile din exterior care dispun de mijloacele corespunzătoare. Ori ne asociem, ori stăm pe loc!
Un atare răspuns dă la o parte un element esenţial, anume că actuala politică constă în vânzarea resurselor minerale ca şi a pachetelor minoritare ale companiilor de stat.
Vindem resursele, ne asociem pentru vânzare.
Odată vândute, resursele aparţin cumpărătorilor care vor dispune de ele după cum vor crede de cuviinţă. Odată vândute, resursele nu mai aparţin României şi cetăţenilor ei. Actuala politică economică înseamnă o asociere în vederea vânzării resurselor, şi atât.
Admiţând că vom obţine venituri din vânzarea resurselor minerale şi a celor energetice, cum se vor utiliza aceste sume? Controlează cineva?
Fapt este că nu avem vreun plan naţional de redresare şi ca atare sumele rezultate din vânzări pot intra în gaura neagră a cheltuielilor statului.
În această situaţie, regionalizarea se va aplica la realitatea economică a ţării. Într-o perspectivă macroeconomică vom „regionaliza“ vânzările de minerale şi de resurse energetice.
După care vom vedea cum va evolua relansarea economică a ţării.
Nu avem de aşteptat prea mult întrucât legea descentralizării şi a regionalizării se va adopta potrivit metodei preferate a guvernelor 2010-2011, prin asumarea răspunderii.
Până atunci, Doamne ajută!
Autor: Dinu C. Giurescu
Sursa: George Floroiu
Adauga comentariu