Motto: „Ceea ce este de folos duşmanului îţi dăunează ţie; iar ceea ce îţi este ţie de folos dăunează duşmanului” (Niccolo Machiavelli, 1469-1527)
Adversarul exterior jubilează iar adversarul interior subminează! Aici ne aflăm acum! Tragedia este că această auto-dărâmare a României apare drept propria noastră operă sinucigaşă: în primul rând, că o patronează partide şi guverne alese prin vot de noi înşine, în al doilea rând, pentru că nici un economist, nici un sociolog şi nici un politiolog şi nici un istoric nu semnalează conspiraţia şi în al treilea rând, pentru că de nicăieri nu apare să se formeze un partid protestatar şi să se organizeze o reacţie de salvare. Dovadă de incapacitatea egală cu trădarea este falimentul social precedat de falimentul moral. Direcţia spre bine are trei duşmani: răii care nu vor, proştii care nu înţeleg şi epuizaţii care nu pot. Dar ce facem atunci când cele trei nefericite realităţi sunt prezente în aceeaşi persoană decidentă?
Cazul Mircea Duşa. În primăvara acestui an, ministrul Apărării Naţionale, fost mare activist UTC de Topliţa-Harghita, îşi încorda muşchii în faţa camerelor TV de la Bucureşti, faţă de obrăznicia maghiară a drapelelor secuieşti. Odată ajuns în Harghita, la Miercurea Ciuc, şi văzând drapelele secuieşti fluturând prin tot oraşul, Duşa a fost lovit brusc de orbul găinilor. Cu mintea de „cocoş” debitează vocal răspunzând obraznic unei ziariste: „Eu nu am văzut nici un steag în sală, faceţi dumneavoastră verificări”?! Dacă nu ar fi fost atât de comod fizic şi mental ar fi putut să iasă din sală şi să admire în toată frumuseţea sa drapelul iredentiştilor. De la drapelele primăverii maghiarii au trecut la ameninţări pe faţă. Într-un stat cu demnitate naţională, întreaga tabără ar fi fost ridicată şi expulzată în frunte cu jucătorii de zaruri politice de la Jobbik. Mircea Duşa are acum o intervenţie palidă, arătând că nu vrea să deranjeze cu ceva mafia politică maghiară din teritoriu. Dar oare apărarea teritoriului naţional nu se află pe fişa postului dumnealui? Dar ce pretenţii să avem de la ministrul „trupurilor neînsufleţite ale cadavrelor celor decedaţi”?! În timp ce „vede” avioane care survolează linia Prutului, Duşa nu vede primejdia persuasivă, care se naşte pe malurile Tisei?! Partidul Jobbik nu este chiar de capul lui, chiar dacă nu face parte din guvernul Ungariei! El reprezintă opţiunile unei bune părţi din votanţii Ungariei şi reprezintă un pol de purtere politică de care activitatea politică ungară se foloseşte. Atunci când merge sau dacă merge. De ce nu au făcut maghiarii astfel de declaraţii la Kosice în Slovacia sau la Munkacs în Ucraina?! Pentru că România este vulnerabilizată de prostia şi corupţia clasei politice. Şi Slovacia se simte ameninţată de revendicările naţionale ale ungurilor, care fac referire la partea de sud a acestei ţări. Situaţia este cu adevărat serioasă, dacă ne gândim şi la situaţia de agent a ofiţerului de securitate Tökes, aflat în portofoliul şi plata extremisului maghiar (vezi Aurel Rogojan, “Fereastra serviciilor secrete”, 2012).
Oamenii de bine se văd mai puţin în cuvinte şi intenţii şi mai mult în fapte şi rezultate. Oamenii născuţi şi educaţi pentru bine: acceptă discuţia şi pe parcurs evoluează de la critică la colaborare. Nu este cazul clasei politice româneşti. Oamenii născuţi şi dresaţi pentru rău: încep cu cearta şi pe parcurs elimină şansele şi concentrează riscurile. Aşa este clasa politică românească. Semnele distinctive ale unei clase politice lovite de incapacitate în viaţa publică şi în activitatea politică sunt următoarele: dificultatea de a se decide; starea continuă de agitaţie; pasiunea pentru amănunte; instabilitatea psihică; sărăcia de imaginaţie; prostia nedublată de stăruinţă, duplicitatea descoperită, uşurinţa de a ofensa.
Particularitarea definitorie a proştilor este să se simtă mulţumiţi şi fericiţi cu prostia. Iar particularitatea definitorie a nebunilor este să-şi repete mereu erorile şi să-şi creadă dezastrele a fi triumfuri. Proştii se angajează inconştient întrucât nu sesizează realităţile şi le înlocuiesc cu iluzii. România pare să fie pe un drum bizar şi periculos, nenumit şi neexplicat: adică acela de a se păstra vechiul conţinător statal pentru un alt conţinut naţional! Şi, în acest proiect, este mai de folos duşmanilor din exterior ca românii să continue a exista ca populaţie subalternă de salahori, servitori, cerşetori, handicapaţi şi şomeri. Măscăricii, saltimbancii şi clovnii ne distrează cu veselul lor politicianism, dar ei sunt anume plătiţi ca diversiune şi anestezie.
Dupa evenimentele din decembrie 1989 si incepand cu anul 1990, clasa politica din Romania a ramas cu aceiasi oameni politici, activisti de partid comunist, nomenclaturisti, membri in C.C.; toti, la un loc, scoliti, indoctrinati si dresati, foarte bine, la scolile de Partid Comunist din Romania si elita, mai departe, la Academia “Stefan Gheorghiu”. Inca de la inceputul anului 1990 cand s-a strigat “Jos Comunismul” si s-a pus problema infiintarii mai multor partide, a asazisului pluralism politic, de catre cele doua partide istorice: P.N.L si P.N.T., atunci, la intanlirea cu F.S.N., cand, la intrebarea “Ce partid s-a format, dupa caderea P.C.R.?”, Ion Iliescu, imi amintesc, era destul de vizibil incurcat, a declarat ca din acel moment partidul se va numi, chiar, F.S.N., care, apoi, a avut denumirile stiute, numai ca doctrina nu putea fi alta decat aceeasi, cea a P.C.R.. Deasemenea, puzderia de partide, cu tot felul de denumiri si platforme program, NU puteau sa aiba alta doctrina abordabila si la indemana, decat tot cea a P.C.R., la fel si la viitorii membri aderati la partidele istorice; numai ca, aici, singurii care credeau in doctrina liberala si cea taranista au mai ramas putini si obositi si NU au reusit sa transmita, membrilor de partid, credinta sincera in aceste doctrine, deoarece si acesti membri, simpatizanti, aderenti sau oportunisti, proveneau tot din vechea clasa politica a P.C.R.. Asa ca, pana cand NU va dispare si ultima “urma” si influienta a indoctrinarii si “dresarii” din scolile P.C.R. si U.T.C., Rmania NU va putea avea o clasa politica cu un Parlament, guvern si presedintie, care sa salveze Romania de la falimentul social si moral.