Președinții blestemați ai României

La 28 martie 1974, atunci când a fost creată funcția de președinte al Republicii Socialiste România, fostul Nicolae Ceaușescu a jurat în fața Marii Adunări Naționale, iată textul prescurtat: “Jur să slujesc cu credință patria, să acționez cu fermitate pentru apărarea independenței și suvernității țării, pentru bunăstarea și fericirea întregului popor…Jur să respect și să apăr Constituția și legile țării…Jur să promovez neabătut politica externă de colaborare cu toate națiunile lumii…pe baza deplinei egalități în drepturi…Jur că îmi voi face întotdeauna datoria cu cinste și devotament pentru strălucirea și măreția națiunii noastre etc.”

Președinții de după 1989 au jurat astfel: ”Jur să-mi dăruiesc toată priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația… suveranitatea, independența… României. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Luați dimpreună, toți primii 4 președinți ai României de la 1974 și până anul trecut au jurat strâmb, au scos după ’89 la mezat suveranitatea țării – astăzi ea are o caricatură de politică externă – au încălcat sau ignorat Constituția; au acționat cu fermitate deosebită, pentru ca românii să ajungă săracii Europei și un popor nefericit (vezi sondajele Bruxelles-ului); de la discursurile de 6 ore, sforăitoare,ale lui Ceaușescu, s-a ajuns la declarații laconice, sau chiar la tăcere; s-au îndepărtat permanent de popor, dar nu au putut fi controlați, pentru că nu există mecanisme independente la nivel legislativ (Parlament) și judecătoresc (Curtea Constituțională), care să asigure aplicarea unui sistem riguros de ”control și echilibru al puterilor în stat” – anglo-saxonul ”checks and balances”; au promovat o politică externă selectivă, chiar exclusivistă, de colaborare cu unele națiuni ale lumii, sau mai bine zis, cu una singură, extra-regională, pe baza deplinei vasalități;și-au dăruit ”toată priceperea”, adică toată lipsa de calificare în funcția de președinte, pentru a pune țara pe butuci. Iar Dumnezeu i-a ajutat după sufletul și fapta lor – unul și-a încheiat mandatul în fața plutonului de execuție, într-o zi când mânia populară a dat în clocot, doi au procese penale grele, iar altul s-a auto-denunțat ca fiind un nevolnic învins de ”presa” securității.

În 1965, când Nicolae Ceaușescu a moștenit România de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, refacerea postbelică era, în linii mari, încheiată, modernizarea după standarde și tehnologii occidentale fusese pornită, iar bunăstarea relativă a populației se afla dincoace de orizont. Statul social român, asistențial, funcționa neașteptat de bine, după cum funcționa cel puțin la fel de bine și protecția sovietică împotriva oricărei încercări de destabilizare politică a României, venită din partea Vestului. Regimul comunist românesc putea să se relaxeze. Dar, peste aproape un deceniu, când criza economică mondială din anii’70 a lovit în toți, capitaliști și comuniști deopotrivă, depășit ca flexibilitate, expertiză și adâncimea buzunarelor de noua realitate economico-financiară internațională, fostul Ceaușescu a devenit, în puțini ani, cel dintâi președinte blestemat al ei. Datornic la bănci, ”mondialistul” tras pe sfoară, dar alintat de liderii mari ai Vestului și apoi uitat de toți, a înnebunit. Condamnată de un tribunal science fiction la o sentinţă halucinantă, România anilor ’80 s-a întors în timpuri geologice revolute, în Cuaternar, în frig, mâncare drămuită şi foame, printre mamuţi industriali şi copii făcuţi la întâmplare, în străfunduri de peşteri – apartamente semiîngheţate. Apetitul președintelui pentru dictatură s-a produs într-un climat reprobabil de toleranţă internă şi internaţională, s-a ajuns la stări de lucruri de un primitivism năucitor, „Conducătorul” şi-a subordonat totul, partidul, statul şi întregul popor, absurdul a ieşit din orice proporţii. Și-a plătittoate datoriile externe, nu a priceput că, în lumea de astăzi, un credit sănătos te menţine în afaceri, în politică şi, uneori, chiar în viaţă. Nu a priceput că au venit o vreme nouă şi cuvintele sale noi: telecomunicaţii mondiale, web planetar, televiziune globală, internet, poştă electronică, comerţ electronic etc. În decembrie 1973, la Washington, la Blair House, casa de oaspeţi ai preşedintelui SUA de peste drum de Casa Albă, Nicolae Ceaușescu a cerut să i se scoată din dormitor, de pe peretele din faţa patului, o Cruce pe care se afla, întins, trupul Mântuitorului. Şi tot într-un decembrie, al lui 1989, în ziua de Crăciun, blestemul de la Blair House s-a împlinit…

Lui Nicolae Ceaușescu i-a urmat Ion Iliescu, omul de stânga aparent sortit să se eternizeze la putere într-o țară cu un popor pornit pe căile concurenței capitaliste, dar dornic să păstreze toate avantajele trecutului egalitarist, cele din România socială, organizată de fostul partid comunist. Situație imposibilă și potențată negativ încă de la începutul mandatelor sale de faptul că, la nivelul liderilor lor, de dreapta, Statele Unite ale Americii, în expansiune către frontierele europene ale Rusiei, au făcut dificil dialogul politic cu președintele român. ”Stânga înseamnă comunism” a fost eticheta Washingtonului pentru Iliescu și pesediști, indiferent de acele 85% din voturi obținute la alegerile prezidențiale din mai 1990 – acesta a fost blestemul purtat de Iliescu ca președinte până în 2004, la încheierea ultimului mandat. Mereu în defensivă, fostul președinte s-a apărat din răsputeri, pentru a supraviețui ca om politic, și a făcut, uneori, greșeli mari. A promovat oameni de valoare, dar, de teama unor răzvrătiri în partid, nu a stârpit corupți, hoți și lichele. Este ”Părintele Întemeietor” al clasei politice pușcăriabile române. A crezut că poate merge înainte cu un profesor universitar la dreapta și fostul Dan Iosif la stânga sa, înconjurați de o haită de hrebenciuci. A mers la naiba, direct în brațele unor mineri aproximativi, beți și, se spune, a haidamacilor din fosta securitate, deghizați în ortacii lui Miron Cozma.

Fostul președinte se confruntă în justiție cu acuzații grave, dar România lui Ion Iliescu trăiește. Aceasta este încă și rămâne, deocamdată, opera vieții sale: eterna și fascinanta Românie pesedistă, 1989.

Blestem întreit a dus cu el pe Dealul Cotrocenilor al treilea preşedinte al românilor, Emil Constantinescu. Primul, că a fost nevoit să reprezinte acolo ceva ce nu mai exista în România de 50 de ani: dreapta românească. Să reprezinte cu orice preţ o alternativă, improvizată şi disperată cum o fi fost ea, în faţa stângii. Al doilea a fost structura din spatele lui, CDR-ul, o cârpeală patetică, fără ideologie, program politic, program de guvernare, plan de acţiune, experienţă, expertiză şi preocupări reale pentru progresul ţării. O struţo-cămilă însăilată din ţărănişti octogenari expiraţi foşti deţinuţi politici, din impostori şi fripturişti mai tineri din ţară şi emigraţie neapărat cu ”sânge” ţărănist şi pedigree anti-comunist, şi din foşti membri ai partidului comunist, aproape toţi viitori potenţiali deţinuţi de drept comun pentru acte de fraudă şi corupţie. Al treilea blestem pe capul profesorului, ţinând de structura sa personală, a fost că formaţiunea sa intelectuală şi experienţa dobândită la catedra universitară nu au ajutat la nimic, el a rămas un diletant al puterii, un refulat plângăcios şi cu ranchiune – e drept, fără dosar de urmărire penală, ceea ce e mare lucru la un politician român din ziua de astăzi – plecat din ”dreapta” cu ghilimele şi ajuns în prezent pe stânga, fără ghilimele.

În 1997, la Bucureşti, foştii preşedinţi Emil Constantinescu şi Bill Clinton au lansat un parteneriat strategic România-SUA, deloc onorat în anii următori de partea română. De la 1996 şi până în 2000, când Emil C. şi CDR-ul au condus România, programul de reforme a fost dat uitării, corupţia găştii guvernamentale a luat-o razna, crizele sociale au dat în clocot, justiţia s-a privatizat şi s-a prostituat, spre frustrarea unor drumari/ofertanţi americani nu s-a construit un centimetru de autostradă cu Traian Băsescu patru ani ministru al Convenţiei la Transporturi; candidatura României la NATO a fost respinsă la Madrid, în iulie 1997, iar parteneriatul strategic româno-american din ‘97 a rămas apă de ploaie. Şi, ca să pună bomboana pe coliva fostei preşedinţii Emil Constantinescu şi a guvernelor sale, scriau în toamna lui 2000 experţi de pe Wall Street, cunoscători ai frustrărilor prin care au trecut marile corporaţii, creditorii externi şi investitorii strategici occidentali, inclusiv cei americani, veniţi în România: „În aparenţă, totul a fost normal. S-a negociat complex, pretutindeni, în petrol, petrochimie, telecomunicaţii, televiziune, producţie industrială, agricultură, electricitate, transporturi, imobiliare şi servicii financiare. În realitate, însă, România arată ca o stradă plină de hârtii şi tranzacţii eşuate, rupte şi azvârlite pe jos. Investiţii străine substanţiale nu vor fi făcute până ce România nu va demonstra că este hotărâtă să instaureze un climat legal, stabil, liber de corupţie, de birocraţie şi de incompetenţă birocratică. Ultimii patru ani (guvernarea CDR, n.n.) au fost martorii unui şuvoi continuu de ordonanţe şi decrete proaste, care au izgonit creditele externe şi investitorii. În loc să încurajeze afacerile şi investitorii naţionali, guvernul i-a stors financiar, n-a făcut nimic împotriva corupţiei. În România este nevoie de un set de legi transparente, clare, neconflictuale şi aplicate corect. Dispreţul continuu pentru cerinţele şi normele Uniunii Europene în favoarea unor interese de gaşcă (subliniere în text) a trimis permanent un semnal negativ către investitorii străini. Corupţia a fost tema principală, ea a erodat respectul pentru lege, pentru Justiţie, poliţie, vamă şi oficialităţi, locale sau centrale“.

Emil Constantinescu şi CDR-ul său, un adevărat ”Colegiu naţional” de corupţie şi hoţie, au fost o pierdere colosală de vreme pentru România.

Fostul preşedinte Traian Băsescu a fost personajul cel mai negativ dintre toţi preşedinţii României. A fost o pacoste, parcă veşnică, pe capul românilor. A fost cel care a instaurat în România dictatura neamului prost.

Marele blestem căzut pe Traian Băsescu este că şi-a luat drept ”model”, mentor, patron şi ”bun prieten” pe George W. Bush jr., preşedintele eşuat al SUA. Că Bush jr., cel mai nepopular preşedinte al Americii din toate timpurile, a fost sursa blestemată de inspiraţie în toate iniţiativele şi acţiunile anticonstituţionale ale preşedintelui român, în toate momentele de încălcări flagrante ale principiului separării puterilor în stat, în toate clipele – multe, teribil de multe – când românii au fost amăgiţi, minţiţi, furaţi şi ignoraţi.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA au decis şi soarta politică a lui Traian Băsescu, l-au propulsat, puţin mai târziu, direct la Palatul Cotroceni. În anii 2001-2004, administraţia neoconservatoare George W. Bush jr. a pornit războaiele în lumea islamică şi Orientul Mijlociu (Afganistan, Irak), a denunţat unilateral tratatul antirachetă ruso-american, vechi de 30 de ani, a lansat o operaţiune strategică gigantică – încercuirea Rusiei post-sovietice la frontierele sale directe, prin instalarea unor regimuri „portocalii” în ţări ale fostei URSS, precum şi o ofensivă politică cu obiective economice în arealul Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică, cu resurse petroliere, gaze naturale şi căi de tranzit intercontinentale. Toate acestea au fost mană cerească pentru Băsescu. Marea şansă a vieţii sale.

Şi, către sfârşitul lui 2004, personajul nepotrivit Băsescu a ajuns la locul nepotrivit – Palatul Cotroceni! La 12 decembrie a câştigat alegerile prin fraudă, scoaterea adepţilor „portocalii” în stradă, la fel ca şi la Kiev, şantaj şi presiuni externe asupra contracandidatului său. Câştiga pentru a doua oară o poziţie-cheie în administraţia ţării, după ce îl învinsese „miraculos” (citeşte fraudă electronică) pe Sorin Oprescu în 2000, la Primăria Bucureştiului, la câteva zecimi de procent, şi urma să câştige iarăşi, prin fraudarea voturilor emigraţiei, al doilea mandat prezidenţial peste cinci ani, în 2009.

Băsescu a fost copia fidelă a lui George W. Bush jr., în primii şase ani la Casa Albă, 2000-2006. În egală măsură, şochează asemănarea izbitoare în ce priveşte erodarea completă, politică, publică şi morală, a celor două personaje, exact cu doi ani înainte de finalul celui de al doilea mandat. Prin 2012, „Washington Times” scria că Băsescu a fost cel mai slab preşedinte din şirul celor patru preşedinţi ai ţării, că în România reformele democratice şi de liberalizare a pieţei au eşuat; că economia de piaţă a împământenit definitiv o cultură a corupţiei capitaliste; că societatea, împărţită net între o elită bogată şi săraci, adică majoritatea populaţiei, este învrăjbită; că au apărut nemulţumiri şi o reacţie negativă a majorităţii faţă de Uniunea Europeană, şi că toate aceste fenomene negative s-au petrecut în timpul administraţiei Băsescu.

La fel ca modelul Bush jr., Băsescu a fost un „preşedinte pentru stări conflictuale şi războaie”. A declanşat confruntări externe cu lideri ai Uniunii Europene şi cu reprezentanţi ai Moscovei la Bruxelles; a trimis un număr ridicat de soldaţi români în Orientul Mijlociu – mai ridicat decât al tuturor celorlalţi est-europeni; a pornit conflicte interne cu toate celelalte ramuri ale puterii, cu propriul său prim-ministru, cu Parlamentul şi cu Justiţia; războaie cu litera şi spiritul Constituţiei; cu opoziţia social-democrată sau liberală. A fost provocător, arţăgos, de multe ori a împins lucrurile la extreme, o bună perioadă de timp aceste tactici conflictuale i-au adus un câştig important de imagine la un public stresat, frustrat şi pus pe gâlceavă oriunde şi oricând, la piaţă, la volan, pe internet şi în cabina de votare. A ticluit şi provocat – „războiul românilor împotriva românilor”. Apoi, în confruntarea politică internă, Băsescu a dovedit cu prisosinţă că „ucide” politic, cu sânge rece, în „execuţii” publice. „Execuţii” regizate de media clientelară, de o justiţie aservită de la cele mai înalte niveluri, şi până la comandouri de tineri procurori trimişi la sate, la porţile oamenilor, să-i scoată din case şi să-i terorizeze; de servicii secrete strict controlate, a căror activitate principală şi ilegală a fost să scruteze îndeaproape populaţia şi să aducă dovezi „compromiţătoare” împotriva tuturor, politicieni din opoziţie, oameni de afaceri, lideri sindicali, publicişti respectaţi etc. (va urma)

Autor: Radu Toma

Sursa: Cotidianul