Prea târziu pentru repatrierea aurului României?

Pentru un metal care nu este decât o “relicvă barbară”, după cum l-a caracterizat John Maynard Keynes, aurul încă trezeşte pasiuni deosebit de puternice.



Aceste pasiuni au ajuns, după mulţi ani, şi la noi, odată cu lansarea unei propuneri legislative prin care se modifică Statutul BNR şi se precizează că aurul din rezerva naţională trebuie depozitat, în proporţie de cel puţin 95%, în ţară.

Având în vedere “reputaţia” deosebită a iniţiatorilor, Liviu Dragnea şi Şerban Nicolae, cunoscuţi nu doar prin dragostea neţărmurită faţă de ţara noastră, ci şi pentru “erudiţia” deosebită în ceea ce priveşte rolul aurului în istoria omenirii, reacţia BNR, dar mai ales a presei, a fost brutală.

Accentul s-a pus mai ales pe înţelesul noţiunii de “rezerve internaţionale”. Valentin Lazea, economist-şef al BNR a declarat că “rezerva internaţională de aceea se cheamă rezervă internaţională, pentru a putea fi văzută şi certificată de către pieţe, pieţele internaţionale”.

Anterior, guvernatorul Mugur Isărescu a subliniat că “rezerva internaţională este ţinută în afara ţării pentru că astfel se poate verifica existenţa acesteia în orice clipă pe plan internaţional în sistemul de conturi”, deoarece altfel “ea nu are nicio valoare”.

Aceste declaraţii ale oficialilor BNR au fost făcute în condiţiile în care rapoartele anuale ale Băncii Naţionale din ultimii ani arată că o parte semnificativă a rezervei de aur, de circa 60%, este plasată în depozite externe, în principal la Banca Angliei.

De aici lucrurile devin interesante pentru pasionaţii de istorie. În raportul anual al Băncii Naţionale din 2001 se arată că “51,2 tone de aur, reprezentând 48,7% din totalul cantităţii de aur aflate în rezerva BNR au fost plasate sub formă de depozite la termen pe piaţa interbancară internaţională”. Mai mult, BNR a “optat pentru încasarea în dolari a dobânzilor cuvenite la depozitele în aur”, după ce “anterior aceste dobânzi se calculau în cantităţi de aur”.

Oare nu este nevoie de o explicaţie mai amănunţită a acestor detalii, având în vedere importanţa aurului pe plan internaţional, în calitatea sa de activ de rezervă fără niciun pasiv asociat? De ce s-a “optat” pentru încasarea dobânzilor în dolari, când activul împrumutat era aurul?

Într-un articol din luna mai 2006, “Pierderi importante ca urmare a modului de administrare a rezervei de aur a BNR”, arătam că decizia conducătorilor băncii centrale a condus la înregistrarea unor pierderi semnificative, în condiţiile în care preţul aurului a crescut iar dolarul a înregistrat o depreciere semnificativă.

“Conservarea în formă fizică a rezervei de aur a ţării constituie o prioritate de prim rang”, mai scriam atunci, având în vedere natura metalului preţios, de activ financiar fără pasiv asociat.

După mai bine de doi ani, în septembrie 2008, am subliniat că “importanţa aurului creşte exponenţial în vreme de criză”, fiind absolut necesară “adoptarea unor măsuri urgente pentru repatrierea aurului”, deoarece “randamentele infime nu mai justifică aceste plasamente”.

Asta scriam în 2006 şi 2008. Recent am “coborât” din nou în istoria rezervelor de aur administrate de BNR şi am avut o mare surpriză.

Diferenţele mari între rapoartele în engleză şi română nu mai există, în condiţiile în care data creării raportului anual pentru 1998 este 4 ianuarie 2010, iar data creării raportului anual din 1999 este 5 ianuarie 2010.

Fişierul PDF care reprezintă raportul anual din 2000 a fost creat în 15 ianuarie 2010, dată similară cu aceea a raportului anual pentru 2001, în timp ce raportul pentru 2002 are o dată rezonabilă, respectiv septembrie 2003. Rapoartele anuale ale BNR în limba română din 2003, 2004 şi 2005 au fost create în decembrie 2008.

Surpriza cea mai mare a apărut în 1999, când s-a înregistrat un salt masiv al cantităţii de aur “depus spre fructificare în străinătate”, până la 50,4 tone, de la 12,5 tone în 1998, în condiţiile în care rezerva totală de aur a crescut până la 103,4 tone, de la 100,3 tone.

În anul 2000, rezerva de aur a crescut până la 104,955 tone, de la 103,367 tone, pe fondul creşterii plasamentelor în depozite până la 51,1 tone, de la 50,4 tone în anul precedent, respectiv 48,69% din rezerva totală de aur.

Oare până atunci nu se ştia că rezervele “internaţionale” trebuie ţinute “afară” astfel încât să fie recunoscute de “pieţe”? Sau “mişcarea” BNR a fost determinată, de fapt, de condiţiile dure impuse de creditorii internaţionali, pe fondul intrării iminente în incapacitate de plată a guvernului, după un deceniu de politici monetare şi fiscale iresponsabile?

Din păcate, necesitatea menţinerii celei mai mari părţi a rezervei de aur în străinătate arată condiţia gravă a credibilităţii autorităţilor fiscale şi monetare. O rezervă de aur depozitată în ţară şi auditată anual, astfel încât să fie confirmată cantitatea, calitatea şi seriile lingourilor, ar trebui să fie suficientă în calitate de ultimă garanţie, mai ales pentru o ţară care face parte din UE şi NATO.

Rezerva de aur a României, singura ancoră pentru o economie subminată permanent de politicile fiscale şi monetare ale autorităţilor, este mult prea importantă pentru a fi lăsată în “administrarea” Băncii Naţionale sau a guvernului. Avem nevoie de o soluţie alternativă, care sigur va fi găsită de “patrioţii” care ne conduc spre prăpastie de trei decenii.

Autor: Calin Rechea

Sursa: Bursa.ro