Pragmaticul şi realistul Viktor Orban

Probabil că articolul de faţă îmi va aduce critici şi chiar înjurături, dar acestea nu mă vor opri să nu recunosc că în actuala criză politică internaţională determinată de situaţia explozivă din Ucraina există şi un om politic pragmatic, realist şi lucid, ce spune în faţa lumii adevărul de dincolo de o retorică ipocrită, tot mai abundentă şi mai găunoasă. Este premierul ungar Viktor Orban, care, confortat de o supermajoritate obţinută la urne, îşi asumă cu o responsabilitate evidentă misiunea de a gestiona treburile ţării ţinând seama, înainte de toate, de interesele fundamentale ale naţiunii care l-a propulsat în fruntea guvernului său.

Nu este mai puţin adevărat că şi în perioada comunistă liderii ungari în frunte cu Janos Kadar au dus o politică articulată, prin care, în pofida staţionării trupelor sovietice pe teritoriul ţării lor până la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, au introdus diferite reforme liberale, economice, financiare şi culturale, ce au avut un impact pozitiv pe plan intern, dar şi internaţional. Pe urmă, printr-o politică judicioasă, la fel de pragmatică şi de înţeleaptă, Budapesta şi-a cultivat diaspora cu sârg, înţelepciune şi grijă, iar rezultatele pozitive nu au întârziat să apară în promovarea imaginii externe a Ungariei comuniste. E drept că şi calitatea morală şi umană a membrilor acestei diaspore a contat enorm. Una peste alta este vorba de tradiţii bine ancorate în istoria acestei ţări, ai cărei oameni politici, în momente politice importante cum sunt cele de acum declanşate de criza din Ucraina, nu au pregetat să adopte atitudini verticale, raţionale, responsabile şi realiste, dictate de interesul lor naţional. Evident, trebuie adăugat neapărat că, asemenea oricărui politician de anvergură, Viktor Orban are o strategie imediată şi de perspectivă, bazată pe o analiza extrem de lucidă şi de riguroasă a problematicii, iar acestea nu pot fi decât în avantajul ţării sale. De asemenea, el nu este un politician care să se dea după pom, înscriindu-se într-un cor de „preţioase ridicole” occidentale care, vorba lui Tudor Arghezi, una spun şi alta fumează.

Având ca bază buna cunoaştere a istoriei recente, Viktor Orban are în vedere efectele bumerang ale embargoului impus de cei mari Rusiei şi nu ezită să recunoască public acest lucru, iar politicianul care este ştie că în curând s-ar putea să apară date şi fapte care-i privesc tot pe cei mari, ce profită din belşug de embargoul anti-rusesc. Asta, una la mână, pentru că nu trebuie uitat că sancţiunile împotriva Moscovei privesc o piaţă de desfacere uriaşă pentru mulţi occidentali, dar, de asemenea, îi văduvesc pe aceiaşi de materii prime vitale pentru economiile lor. Dintr-o atare perspectivă, luarea de poziţie a lui Viktor Orban este tranşantă. Într-un interviu acordat unui post de radio, el declara: “Politica sancţiunilor urmată de Occident ne provoacă mai mult rău nouă decât Rusiei”, a afirmat el, adăugând că nu doar fermierii europeni au nevoie de compensaţii din partea UE, după sistarea exporturilor către Rusia, iar “întreaga politică de sancţiuni ar trebui regândită”. Realist şi lucid, el a pus punctul pe i cerându-le celor 28 să-şi schimbe politica de sancţiuni la adresa Rusiei. De fapt, după cum informa agenţia Reuters, poziţia lui este un ecou la cea a omologului său slovac, Robert Fico, care se întreba ce rost au aceste sancţiuni dacă pun în pericol economia UE într-un moment în care ea începuse să crească? Premierul slovac a calificat sancţiunile impotriva Rusiei un gest “fără sens”. “Sancţiunile impuse de Occident, adică de noi înşine, al căror rezultat inevitabil au fost sancţiunile ruse, ne provoacă mai întâi prejudicii nouă decât Rusiei”, spunea el în interviul citat. “În politică, acest fapt înseamnă că-ţi tragi singur un glonţ în picior”, a adăugat Orban, care s-a manifestat de la început ostil sancţiunilor împotriva Moscovei. În context, precizăm că Rusia este primul partener comercial al Ungariei din afara UE, iar exporturile Budapestei către această ţară se cifrează la 2,55 miliarde de euro în 2013. “Nu este suficient pentru UE să despăgubească producătorii, fie ei polonezi, slovaci, unguri sau greci, care vor suferi de acum înainte pierderi, ci trebuie reconsiderată politica sancţiunilor în ansamblul ei”, a insistat premierul budapestan.

Ca să fiu convingător în ce priveşte efectele parşive ale embargourilor, am să evoc aici cazul celui impus regimului de apartheid din Africa de Sud în anii ’70-’80, când nu exista declaraţie oficială a SUA ori URSS, a R.P. Chineze sau Franţei, a ţărilor comuniste – inclusiv România – sau din lumea a treia în care să nu se condamne guvernanţii din acea ţară şi să nu se spună că acele ţări respectă cu stricteţe sancţiunile impuse de ONU statului respectiv. Asta se consemna în retorica publică, în vreme ce realitatea consemna în cascadă misterioase delegaţii care descindeau la Pretoria şi Johannesburg, unde încheiau contracte după contracte. Între acestea se afla şi ortodoxa comunistă România. Personal, ocupându-mă de acest spaţiu la revista LUMEA, am cunoscut un om de afaceri bucureştean care, în anii ’80, a fost de 17 ori (!?) la Pretoria, el ajungând să ştie binişor limba afrikaans, în vreme ce, între altele, România făcea comerţ cu porumb cu Africa de Sud. Sigur că serviciile de informaţii din Vest, ca şi din Est cunoşteau bine toate aceste grave abateri de la morala politică internaţională, dar prima interesul fiecărei ţări în parte, aşa încât se crease un modus vivendi care funcţiona ireproşabil. Adică, toţi ştiau totul despre ceilalţi, dar nimeni nu-l demasca public pe vreunul. Aşa se face că, în acele vremuri de ”embargou internaţional total”, regimul sud-african a prosperat continuu, iar pe la începutul anilor ’70, cu sprijinul Israelului, a procedat la o experienţă nucleară.

Al doilea caz: cel al embargoului anti-irakian impus după 1990 din iniţiativa americanilor, care au invocat acele inexistente preocupări ale lui Saddam Hussein de a crea arme de distrugere în masă, embargou respectat de mulţi, inclusiv de căţeluşii dalmaţieni dâmboviţeni. Am fost în 1999 în Irak şi am cunoscut la faţa locului realităţile sale dramatice, în care lipseau medicamente esenţiale, hrana etc. Până la urmă, ONU s-a gândit şi la bietul popor irakian din care au decedat din cauza embargoului 1,5 milioane de oameni, iar 165 de copii mureau zilnic, şi, între 1996 şi 2003, a introdus programul „Petrol contra hrană”, pe care coruptul regim irakian l-a conceput ca pe o reţea de influenţă internaţională, ce a cuprins firme de marcă şi personalităţi din Franţa, Rusia, SUA, Marea Britanie, Italia, Australia, India şi chiar din sânul ONU – soţia lui Boutros Boutros Ghali, secretarul general ONU, şi fiul lui Kofi Annan, fost secretar general ONU. Pe scurt, acest program, ca şi embargoul au reprezentat o mană cerească pentru cei mari şi acoliţii lor.

Ajunşi aici, şi revenind la declaraţia incendiară a lui Viktor Orban, nu cred că e de prisos să mă întreb dacă vreunul dintre căţeluşii politici dalmaţieni români ar putea da dovadă de un pragmatism şi realism similare – salutare şi bine-venite când vine vorba de interesele naţiuni române.

Autor: Dumitru Constantin

Sursa: Cotidianul