Ce facem cu astea mici? Le ignorăm, le omorâm sau le apreciem și le valorizăm? ONU a declarat anul 2014 – „Anul agriculturii în ferme de familie” (2014: UN International Year for Family Farming).
În 2010 aveam numărate, conform INSSE, peste 3.800.00 de exploatații agricole-ferme totalizând 15.600.000 ha suprafață.Dintre acestea, ca număr, peste 3.500.000 adună 4.245.000 ha, adică 92% din total au o suprafață de până în 5 hectare, respectiv circa 27%. „Vrem să scoatem fermele mici (n.m sub 5 ha) să le ducem în zona de productivitate, să le aducem de la 2-3 capete la 20 capete, de la 1-2 hectare la 20-50 de hectare. Nu a dus la nimic sprijinirea fermelor mici, de aceea nu sunt dispus să mai finanţăm aceste sectoare din zona de subzistenţă. Cei peste 400 milioane de euro alocaţi pentru aceste ferme mici ar trebui să fie acordate pentru alte măsuri, care au efecte. Vor fi costuri politice pentru cei care vor lua această măsură, dar îmi asum acest risc“, a spus ministrul Dan Constantin, conform ziarului Adevărul. Cum se va face această „ducere” în zona de productivitate? Se pare concentrând mai mulți bani către fermele peste 5 ha, către restul de 73%. Simplist, fără imaginație, fără viziune. Așa se făcea planificare înainte de 1989, se aplicau procente la coloane. Mecanic. Este adevărat că MADR a contractat un consorțiu de consultanți austrieci să dea soluții. Vae victis!
Fără prea mult zgomot dar cu multă putere și vigoare, un curent de opinie autohton, alternativ, despre agricultură și dezvoltare rurală, s-a creat și a prins contur în societatea românească. Reprezintă în mare măsură acel 92% de la început. Politica oficială, aceea a MADR încearcă să îl ignore poate pentru că nu reușeste să îl înțeleagă ori să îl absoarbă coerent în politica agricolă și de dezvoltare rurală a României și pare că nu poate accepta că există. Este nevoie de o industrie mică alimentară, de ferme familiale. Este nevoie de patrimoniu imaterial. De tradiție îmbinată cu inovație în mediu rural. De moștenire gastronomică. Organizațiile care au susținut elemente ale acestui acest curent, în toți anii din urmă, sunt Slow Food în România, RuralNet, WWF România, Salvați Dunărea și Delta, Asociația Grupul de Inițiativă Radu Anton Roman, Ecoruralis, CRIES, Reper 21, din Alianța „RO PAC 2014-2020”, forțele reunite în Rețeaua Națională pentru Dezvoltare Rurală (temporar demantelată de autorități), Federația Națională a Grupurilor de Acțiune Locală, Federația Națională de Agricultură Ecologică, Grupurile de Pescărie Durabilă. Nu sunt profesionale, ci ale societății civile rurale, sunt organizații și asociații care susțin o agendă agrară contra-oficială. Mai au șapte ani către maturizare și vor atinge obiectivul de „a pune mâna”, impetuos, pe dezvoltarea rurală a României.
Despre ce este vorba ? Fermele mici-familiale sub 5 ha sunt acuzate de la tribuna oficială de lipsă de competitivitate și de aceea nu vor fi susținute cu subvențiimmai mult decât trebuie, în perioada 2014-2020. Paradoxul, la o analiză mai atentă este că, deși primesc mai puțină susținere din partea guvernului decât cele cu peste 5 ha suprafață, aceste ferme mici-familiale, în trecut au arătat că nu mor, nu dispar. Presupunem că asta se întâmplă pentru că vând și dau de mâncare. Adică răspund unei cereri, chiar dacă fragmentate.Nemaivorbind de faptul că punem în discuția dispariția lor, dar nimeni nu știe cu exactitate câtă hrană, în ce structură, pentru câți consumatori produc aceste ferme, exploatații agricole.
Industria alimentară mare este foarte supărată că aceste ferme există, pentru că unele din ele au trecut în lanțul alimentar, pentru că fac concurență neloială funcționând în zona gri.Pe de altă parte uităm că nu tot ce este în cantitate mare și ieftin, este și bun. Multe produse alimentare nu înțelegi din ce sunt făcute pentru că luate la bani mărunți, precum o pâine, cum este posibil să coste sub 1 leu? Putem numi pâine un produs de 80 de bani?
Fermele mici-familiale sunt acuzate de faptul că funcționează în economia gri-neagră și ca atare avem o problemă că nu plătesc taxe și impozite. Dar autoritatea publică a încurajat în vreun fel conformarea lor? A susținut vreun politician român (hai să spunem decident) cu tărie, cu vigoare, că sunt necesare, că trebuie să se adapteze mediului economic ca să primească recunoașterea valorii lor? Acuzația de lipsă de competitivitate este de fapt bazată pe modelul financiar-contabil de manual, din Legea contabilității, Codul fiscal. Are venituri, are cheltuieli? Se închide pe pierdere? La gunoi cu exploatația agricolă sub 5 ha. Ce nu ia în calcul birocrația este că aceste ferme ne dau beneficii, fare trebuie respectate și remunerate. Ori economic ori social. Și guvernarea trebuie să vină cu soluții ce pot fi găsite împreună cu alianțe precum „RO PAC 2014-2020”.
Fermele mici-familiale oferă mai multe locuri de muncă în mediul rural, milioane, decât fermele mari care oferă doar câteva mii de locuri de muncă în total. Acolo unde fermele mari își fac loc și se consolidează pe mii de hectare, micile ferme dispar. Fermele mici-familiale sunt păstrătoarele tradițiilor economice, gastronomice, culturale, patrimoniului, acestea fiind atribute care definesc identitatea națională, locală, regională, identitatea ruralului românesc. Fermele mari industriale, fabricile de alimente nu sunt păstrătoarele sub nici o formă a tradițiilor economice, gastronomice, culturale, patrimoniului, ele sunt forme de existență de tip industrial. Poate sunt păstrătoarele tradiției industriale din alte vremuri. Ar fi ridicol să spună cineva că găsim identitate gastronomică pe rafturile retailului, ea de-abia, de-abia își face loc pe niște rafturi.
Retailul vrea multă producție, constantă, cu același gust replicat în zeci de tone, care să reziste la raft 2-3 săptămâni. Ce aduc bun fermele mici-familiale, datorită proastei dotări cu tehnologie, sunt practicile agricole cu componentă de agro-mediu care sunt mai în măsură să contribuie la apărarea mediului, cu o intervenție potrivită, decât fermele industriale. Fermele agricole industriale nu au treabă cu protecția mediului decât atât cât cere legea. Exploatațiile agricole mici pot contribui la păstrarea biodiversității. Fermele industriale sunt forme care practică standardizarea: doar câteva feluri de legume, acelea mai productive, doar câteva rase de animale, acelea mai productive, doar monoculturi cu multe ierbicide, pesticide, îngrășăminte.
Sunt acuzate fermele familiale că ar da de mâncare la prețuri mult mai ridicate? Da, atâta vreme cât aceste tip de producție nu este încurajat să își crească rațional masa și să poată coborî prețul. Rezultatul standardizării? “Roșia montană”, modelul extensiv, același fel de roșie peste tot, și nu doar cele câteva zeci-sute de feluri de tomate ce există pe această lume. Sunt acuzate fermele familiale că se țin cu dinții de loturi de pământ fărâmițate, că de aceea nu merge agricultura. Dar nu vânzarea pământului și pauperizarea țăranilor este soluția ci încurajarea asocierii mai inteligente ca până acum. CRPE de analizat cu osârdie această problemă, a venit și cu soluții. Dar a găsit MADR timp și a avut priceperea să găsească soluții de susținere a asocierii micilor ferme? Fermele mici sau familiale se pot uni în cooperative de distribuție ca să își rezolve problemele de depozitare, stocare, pentru crearea de mărci locale, pentru produse alimentare de calitate, artizanale. Se pot uni ca să poată negocia cu lanțurile de retail,dar caută și găsește MADR soluții acestei probleme în perioada 2014-2020? Centrul Român de Politici Europene a propus o soluție, chiar dacă este un think-tank cu resurse puține. Alte argumente? Fermele mici sau familiale pot susține lanțuri alimentare scurte, care să pună pe masa românilor produse agricole proaspete, cât mai proaspete, nu conservate pentru 2-3 săptămâni. Fermele familiale mici pot renaște culturi și producții pierdute, precum cea bazată de cânepă. Cânepa este una din cele mai generoase plante și occidentul de câțiva ani buni a repus pe picioare această cultură care este integrată în industria auto, în materiale compozite. De ce țăranii români nu ar relua o cultură care era înrădăcinată în viața lor? Soluții și justificări sunt, trebuie doar să vrei să le cauți.
Fermele industriale împreună cu industria agro-alimentară și cu retailul, sunt un lucru bun atâta vreme cât nu devin atotstăpânitoare. Retailul trebuia să stea la marginea orașelor, nu să apese pe micile magazine. Era și este nevoie de o proporție în toate și occidentul păstrează asta. Este nevoie de diversitate în alimentație și gastronomie. Este nevoie de un lanț alimentar care să asigure suveranitatea alimentară a României, dreptul de a alege hrana. Nu de o politică care ignoră tehnicist și birocratic și condamnă financiar-contabil, și doar se mulțumește să numere că exportăm aproape doar materii prime agricole. Dacă vin musafirii în grădina noastră carpatină, ce le punem pe masă? Același cașcaval Dalia, să zicem, omniprezent? Aceeași franzelă “franzelă”?
Un strigăt de protest încearcă să iasă la suprafața societății românești și nu pare a fi un strigăt proletar, anti-globalizare, se cere un loc la masa societală și pentru ruralul românesc. Două momente au marcat ziua de 26 septembrie 2013. O conferința la Radisson, mai de dimineață, despre agricultură, unde mirosea a lume umblată, oameni de afaceri, numiți fermieri. Acolo atmosfera a fost un pic alterată de un reprezentant al unei organizații care, primul înscris la sesiunea de întrebări, a întrebat panelul dacă se dorește „eutanasierea” fermelor mici prin noua Politică Agricolă Comună, așa cum este aplicată în România. Cealaltă adunare s-a petrecut în aceeași zi la USAMV. Am fost acolo, mirosea a oameni veniți de departe, de la muncă. Lumi aparte, worlds apart. La USAMV (gazdă binevoitoare), o alianță de organizații care și-a spus „RO PAC 2014-2020” și-a prezentat propria sa viziune despre cum trebuie să arate o politică națională românească în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale în următorii șapte ani. Puncte de vedere diferite despre agricultură și dezvoltare rurală, unul expus de instituțiile publice ale statutului, altul i-aș putea spune, grassroots, de la firul ierbii.
Momentul este unul special. Suntem ca stat, la finalul a șapte ani, nu de căsnicie, ci de apartenență la Uniunea Europeană. Vă mai aduceți aminte de euforia lui 2007, șampania, artificiile și tot decorul de mucava? O parte dintre noi probabil că vor desface cu aceeași satisfacție șampanie și la trecerea în noul ciclu european, 2014-2020. Am intrat în UE cu capul înainte și cu ochii închiși, cu multă speranță.
Aceasta este o zbatere și o dezbatere care merge dincolo de manevrele birocratice. Este vorba despre dezvoltarea rurală a României care deja a mobilizat o masă critică de oameni și interese și strigă pentru a i se da atenție. Agricultura este, din 2007 încoace, un domeniu de activitate tot mai atractiv, tot mai interesant, tot mai sofisticat. Politica Agricolă Comună, o politică europeană destul de veche (deși nu de la început sub acest nume) a pus practic agricultura românească într-un cadru conceptual clar, în niște limite de referință. Ceea ce a adus nou, dincolo de mecanismul de subvenționare a fost adăugarea a încă unui pilon, acela al dezvoltării rurale. Care a plecat de la principiul că este nevoie de diversificare și modernizarea mediului rural nu de subvenționarea care narcozează.
Or fi bani puțini și trebuie să ajungă la și mai puțini. Dar Alianța „RO PAC 2014-2020” a propus în 26 septembrie a.c. schimbarea paradigmei. O modificare a regulilor pentru plățile directe prin pilonul I, atât la nivel de tip de beneficiar cât și ca mecanism, și astfel eliberarea și transferarea a 1 miliard euro către pilonul II, la dezvoltarea rurală. Și impunerea ca principiu ordonator a suveranității alimentare, adică a acelei capacități a agriculturii românești de a-i hrăni pe români. Se cere dreptul românilor la a avea opțiuni în materie de hrană, nu fotocopii la raft. Răspunsul oficial, prin vorbe și atitudine? Ghiciți? Dacă nu, vă propun să căutați în presa online luările recente de poziție ale oficialilor români care conduc MADR.
Sursa: Război întru Cuvânt
Adauga comentariu