În anii ’60, câțiva cercetători români au testat pe propriile corpuri un vaccin ce avea să ne protejeze pe noi toți de infecții decenii la rând. ”Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 mililitri“, își amintește fosta șefă de producție a acestui vaccin, Sylvia Hoișie, ajunsă acum la 89 de ani.
Sylvia Hoișie a avut o tinerețe de coșmar. După 1940, fiind evreică, nu avea voie să meargă la cinema, să se plimbe pe bicicletă sau să deţină un aparat radio în casă, iar colegele o strigau „jidancă“. A fost deportată în Transnistria, unde a trăit în mizerie și a suferit de foame. Însă, după război, s-a întors în România, a făcut medicina și după câțiva ani a avut un rol decisiv în apariția pe piața a Polidinului. Este injecția dureroasă pe care am făcut-o mulți dintre noi, dar care reușea să ne ferească de infecții, de gripă și ne întărea imunitatea.
În anii 60, țări europene precum Franța, Germania, Elveția și chiar Polonia foloseau deja preparate imunostimulatoare, gândite pentru ca organismul să poată lupta cu o gamă largă de infecții bacteriene. Importată din străini, ideea a prins puternic la Iași și București, unde o echipă de cercetători foarte tineri s-a apucat rapid de treabă.
”La Iaşi, din colectivul care a început cercetările făceau parte patru persoane, dar la Bucureşti erau mai mulţi. Eram cu toţii foarte tineri, media de vârstă fiind în jur de 25-26 de ani, şi plini de chef de lucru”, își amintește Sylvia Hoișie, citată de adevarul.ro.
Toate ingredientele folosite erau din România
S-a lucrat șase ani la aceste preparat, numit într-un final Polidin. S-au folosit numai și numai ingrediente românești pentru producerea vaccinului.
”Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lângă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare. Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior”, își amintește cercetătoarea.
Documentul prin care vaccinul era oficial recunoscut de autoritățile din România a venit în primăvara lui 1966, după o serie de teste efectuate pe animale. Dar urma testul de foc: testarea produsului pe om.
”L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune. Şi aşa am primit dreptul de a-l produce. După ce l-am produs a început adevărata cercetare: să vedem în ce afecţiuni este eficient, dacă nu produce la copii efecte adverse, dacă putea fi prescris şi femeilor însărcinate, dacă nu avea o acţiune toxică asupra fătului. Apoi, am primit permisiunea de a-l testa pe comunităţi, pentru a vedea dacă poate fi făcut anterior perioadelor de gripă, şi rezultatele au fost bune. Toată munca noastră era prezentată anual la sesiunile ştiinţifice ale Institutului Cantacuzino din Bucureşti, pentru că unitatea era şi de cercetare, şi de producţie”.
Producția a început la scurt timp după acest pas. Inițial, nu exista aparatură de producție, produsul era fiolat manual. Din anii ’70, însă, vaccinul a început să fie produs în număr mare de unități, cu ajutorul aparaturii moderne.
La sfârșitul anilor ’90, se produceau chiar și 15 milioane de fiole de Polidin pe an. Medicii îl prescriau pentru preîntâmpinarea infecţiilor respiratorii, mai ales iarna şi primăvara. Mulţi au folosit preparatul în infecţii ginecologice, şi chiar un specialist în oncologie îl prescria pentru a preîntâmpina metastazele în cancerul la sân.
Succesul Polidinului a fost o mare victorie a Institutului Cantacuzino. Și asta s-a văzut imediat. ”Colectivul s-a înmulţit, au venit medici tineri şi tehnicieni şi am reuşit să mai obţinem şi alte preparate: un ser specific pentru infecţiile căilor respiratorii superioare numit Bronhodin, în concentraţii diferite, sau Aerodin, care erau cu instilaţie nazală. Mai târziu, am creat un preparat care conţinea Candida şi care avea un rezultat foarte bun în alergii (IBC 10), apoi ne-am gândit să facem un produs de administrat pe cale orală, şi aşa a apărut Orostim. În anii ’70, la Iaşi, s-a produs şi vaccinul antiholeric. A fost nevoie de mare atenţie, căci era suficient să pătrundă în apa curentă doar câţiva microbi, mai ales că ţevile de apă sunt aproape de cele de la canalizare, şi s-ar fi declaşat o epidemie în oraş. Şi totuşi nu am avut niciun accident”, spune doamna Hoișie.
Cine a ”ucis” Polidinul
Anul 2000 a însemnat însă începutul sfârșitului pentru Polidin.
”În anul 2000 se ştia că România va intra în Uniunea Europeană şi ne pregăteam să facem o serie de schimbări. Una dintre ele se referea la trecerea a tot ce însemna producţie pe calculatoare. Am reuşit, dar s-a cerut ca circuitele de producţie să fie refăcute, pentru că circuitele produselor noastre se întretăiau. Un lucru care ne-a lovit puternic a fost acela că nu mai aveam voie să folosim la Polidin ingrediente româneşti, ci doar standardizate, aşa că am primit substanţe chimice standardizate, care însă nu s-au potrivit cu cele cu care lucram noi, de unde a rezultat mult rebut. […] Eu am ieşit la pensie în 2003, dar am urmărit evoluţia produsului. Cum vă spuneam, după cerinţele Uniunii Europene, producţia a început să scadă, iar, pe de altă parte, banii pe care i-a câştigat institutul din Iaşi nu au fost investiţi pe plan local, ci la Bucureşti, dar nu ştiu în ce condiţii, că nici ei nu au reuşit prea multe.
Fără înlocuitor în România
Polidinul nu se mai produce din anul 2012. S-a încercat să se mai fabrice la Bucureşti cu personalul de la institutul din Iaşi, dar nu s-a reuşit, principala cauză fiind circuitele de producţie necorespunzătoare”.
În prezent, pe piața românească nu există un înlocuitor al Polidinului. Iar Sylvia Hoișie arată că producția ar putea fi reluată în orice moment. ”În principiu, producţia poate fi reluată. Din nefericire, clădirea Institututului Cantacuzino din Iaşi s-a degradat. Chiar dacă ar dori cineva să repornească producţia în prezent, este imposibil la Iaşi. Trebuie adusă aparatură modernă şi personal. Ştiţi medici care ar vrea să lucreze pentru un salariu de 2.000 de lei?”
Sursa: Extra News
Adauga comentariu