Vestea că Nokia a decis să-şi mute fabrica de la Jucu în Republica Moldova, din motive “strict economice”, urmând ca producţia de la Cluj să fie absorbită de fabricile din Asia, confirmă, fără tăgadă, fragilitatea forţei de muncă de la noi şi jaful capitalist, marcă autohtonă. Şi asta, la o fugară privire.
Prea vulnerabilă, prea credulă, prea peste poate de nepregătită spre a face faţă capitalismului în variantă locală, forţa de muncă din România a devenit minge de ping-pong pe masa de joc a capitalului străin. Asemenea proaspeţilor concediaţi de la Jucu, se vorbeşte de circa 2.000 – forţă de muncă înalt calificată – care vor îngroşa rândurile celor aproape sau peste 700.000 de foşti angajaţi români (potrivit ultimelor statistici, ce se contrazic sau se absorb, pe rând!). Motiv de îngrijorare sau prilej pentru nesfârşite dezbateri de tipul acelora la care asistăm pe unele canale tv?! Să fi scăpat atât de mult din mâna ţării toate bogăţiile şi puterea de decizie asupra acestora, spre a hrăni, cum se cuvine, lozinca lansată, deunăzi, nu mai contează de cine anume: “Europa trebuie să devină şi în România performantă”. De altfel, închiderea abruptă sau treptată a companiilor de stat, de-a lungul şi de-a latul ţării, pe parcursul celor 22 de ani de la căderea comunismului, a dat peste cap structura economiei româneşti şi mari bătăi de cap angajaţilor. Vom ajunge să muncim, cu toţii, peste graniţă, fiindcă s-a privatizat aproape tot, cu majoritar capital străin? Cei care văd limpede starea de lucruri îngrijorătoare – jurnalişti şi analişti economici – afirmă că asanarea economiei româneşti este o eroare de neiertat. Oare, se mai poate restabili echilibrul social, fără a da cu pietre în cei care se fac vinovaţi de lanţul deciziilor necugetate de până acum?!
Sunt întrebări la care, se pare, nimeni nu mai este dispus să răspundă… constructiv. Şi totuşi, faima românilor înfometaţi, acum, iată, faţă-n faţă cu cel puţin două praguri de netrecut – al doilea “tronson” de criză şi o iarnă care ne trimite Siberia în case – face de ceva vreme înconjurul lumii. Într-o atare fundătură, este cineva pregătit să mai salveze economia distrusă a României şi să readucă la nivelul de plutire traumele sociale de la noi?
Orice om de bună-credinţă, orice ins cu bune intenţii ar încerca să-i convingă pe cei năpăstuiţi că mai există o speranţă; că s-ar putea pune capăt exodului spre alte părţi ale lumii, impus de furtunile devastatoare care ne-au cotropit. Desigur, bunele intenţii aparţin, întotdeauna, celor buni. Dar cei buni nu au mereu forţa de a se oferi să treacă prin foc şi sabie pentru semenii lor. Iar “bătăliile” pentru o muncă şi pentru o viaţă cinstită, pentru salvarea patrimoniului de care dispune o naţiune, pentru sănătatea ei, se dau pe hârtie. Documentele anihilării – economiei, oamenilor etc. etc. – ţin capul de afiş chiar şi în era Internetului. Ce ne mai rămâne de făcut?! Poate să recurgem la puterea mitului. Să acceptăm, ca o soluţie ultimă, ideea de oracol – templu sau altar, în Antichitate, în care, fie direct, fie prin intermediari (preoţi sau profeţi) cel năpăstuit întreba divinitatea ce are de gând cu viaţa lui. Şi, până la urmă, divinitatea se îndura de insul neliniştit, dezvăluindu-i cele ce urmau să i se întâmple. Recursul la istorie şi la mitologie ne atenţionează, însă, că la Delfos, oraş în vechea Grecie, unde se afla templul şi oracolul lui Apollo, pe faţada altarului stăteau scrise cuvintele: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Foarte înţelept îndemnul antic, dar cine sau cine pe cine urmează a se cunoaşte în împrejurări în care divinitatea este privită, astăzi, de foarte sus? Când la masa de joc a suspuşilor, a superpuşilor sau a supercapitalului din afara gloriei divine oamenii sunt simple mingi de ping-pong, precum concediaţii de la Jucu. Adică suflete fragmentate, supuse, maleabile şi obligatoriu zglobii, pe masa de joc a globalizării.
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu