Cetăţenii sunt izvorul de existenţă al oricărui stat, căci un stat fără cetăţeni nu este posibil. Cetăţenii sunt cei care cedează din suveranitaCetăţenii sunt izvorul de existenţă al oricărui stat, căci un stat fără cetăţeni nu este posibil. Cetăţenii sunt cei care cedează din suveranitatea şi autonomia lor, plătesc impozite şi taxe din munca lor pentru ca statul să se îngrijească de toţi şi de fiecare în parte. Dintre cetăţeni se nasc viitorii cetăţeni şi ei constituie în esenţă naţiunea atunci când aderă la o cultură şi la o tradiţie. Aşa că, de fapt, cetăţenii ştiu cel mai bine ce este important şi ce nu pentru existenţa şi pentru naţiunea lor, şi de aceea, teoretic, cetăţenii au întreaga putere pe care doar o deleagă câtorva cetăţeni care să rezolve problemele de care restul cetăţenilor nu au timp sau chef să se ocupe.
Şi totuşi, în ţara noastră cetăţenii nu contează şi de fapt nimeni nu îi bagă în seamă. Însuşi cuvântul cetăţean a deveni desuet. Pentru partidele politice sunt electoratul, pentru Biserică sunt enoriaşii, pentru puterea politică de astăzi ei sunt românii. Iar pentru stat ei sunt poporul. Ceea ce este fals. Poporul este continuitatea temporală a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în interiorul aceleaşi culturi. Dar nu toţi strămoşii noştri au fost cetăţeni, aşa cum ei nu pot să voteze astăzi în numele nostru. Nu poporul este cel care decide soarta unei ţări ci naţiunea civică, căci naţiunea este cea care există acum şi aici în interiorul unei culturi. Iar naţiunea civică nici nu ţine cont de diversitatea etnică, religioasă sau sexuală ci conferă putere tuturor cetăţenilor care locuiesc în acelaşi stat.
Prin tot acest proces complicat de eludare a cetăţeanului ca existenţă lingvistică şi simbolică statul român şi-a însuşit prin furt de la cetăţean puterea politică pe care o foloseşte discreţionar chiar împotriva cetăţeanului.
Desigur că nu este prima dată în istoria României când se întâmplă acest lucru. Respectul faţă de cetăţeni este mai degrabă o excepţie decât o normă. De fiecare dată când statul şi-a asumat, cu voia sau fără voia cetăţenilor, mai multe puteri de atâtea ori a uitat de fiecare cetăţean în parte în economia numerelor mari. Statul român a căutat de foarte multe ori să salveze naţiunea etnică şi nu pe cea civică. Fiecare cetăţean a fost sacrificat în numele poporului sau al naţiunii etnice, chiar şi cei care deţineau temporar puterea simţindu-se sacrificaţi pe altarul Patriei. Nu mai vrem sacrificii inutile.
Statul s-a obişnuit să îşi închipuie naţiunea civică ca pe o grădiniţă de copii cu retard minor care deşi pot să muncească nu pot gândi cu capul lor decât limitat şi instinctual. Aşa că fie prin aşa-zisa elită, fie prin activiştii partinici fie chiar prin asmuţirea unor cetăţeni împotriva altora statul şi-a propus să gândească în locul nostru, al tuturor. El consideră că ştie mai bine ce înseamnă fericirea fiecăruia şi a tuturor, căci asumă că fericirea statului este şi fericirea cetăţenilor. Şi cu asta cetăţenii sunt tot mai nefericiţi. Fercirea a devenit un bun politic şi mediatic, şi ea este tot mai mult transformată în bani şi putere. Fercirea înseamnă iubire şi solidaritate, confort şi siguranţă, lipsa grijilor sau asumarea lor particulară. Dar toate acestea fiind cuantificate în bani s-au transformat în tot atâtea pârghii ale statului prin care se insinuează în viaţa noastră. Fericirea este individuală şi se obţine individual. Nu mai vrem bariere în calea fericirii noastre.
Şi de fapt cine este Statul?
Astăzi statul este de fapt o construcţie eminamente elitară bazată pe partide politice corupte şi indolente cu dorinţele cetăţenilor. Şi eliminând cetăţenii din această construcţie acest stat este unul al bunului plac şi nu unul de drept. Statul român a fost dintotdeauna oligarhic în lipsa unei aristocraţii autentice. În 1948 o oligarhie străină a înlocuit oligarhia românească pe principii ideologice – comunismul. După 1989 o altă oligarhie – o simbioză între oligarhia comunistă şi oligarhia naţionalistă – a acaparat statul în numele democraţiei şi a Drepturilor Omului. Această oligarhie ideologică şi-a produs propria oligarhie financiară pe care şi-a clientelizat-o. Astfel aceste două oligarhii –care de fapt nu sunt decât una – au pus mâna pe putere şi o folosesc cu alte chipuri şi alte măşti şi astăzi. Oligarhia din 1948 a pus mâna pe putere în numele maselor muncitorilor şi ţăranilor, oligarhia de după 1989 a pus mâna pe putere cu ajutorul maselor. Nici una dintre ele nu a fost interesată să transforme aceste mase într-o naţiune civică.Oligarhia este cea care transformă drepturile în privilegii. Ori, într-o naţiune civică singurul privilegiu este acela obţinut prin merit, egalitatea substanţială domnind între cetăţenii liberi.
Teoretic un stat de drept se bazează exclusiv pe instituţii democratice care sunt legitimate de cetăţeni. Dar aceste instituţii au fost delegitimate de structurile politice care le-au personalizat. Ele există doar pentru sine şi nu pentru cei care ar trebui să beneficieze de ele şi care le întreţin din taxe şi impozite.
Singura instituţie a statului care să îi reprezinte pe cetăţeni ar trebui să fie Parlamentul. Dar acesta este supus unui proces de disoluţie. Parlamentul nu este numai un loc al făuriririi de legi. Ele este un loc în care se procesează interesele a cât mai multe gruprui de cetăţeni pentru a se obţine soluţia care să îi mulţumească pe cât mai multe dintre acestea. Dar Parlamentul a devenit doar un spaţiu de orgolii sterile care se înfruntă inutil. Iar aceasta este în avantajul strucutrii executive – Guvern + Preşedinte – care ocolindu-l dictează drumul pe care ar trebui să meargă societatea. Ori societatea de cele mai multe ori nu este întrebată dacă acceptă acest drum sau nu. Pur şi simplu este privită ca fiind lipsită de raţiune, dictând alţii în locul ei. Societatea este a cetăţenilor şi nu a statului, statul este al societăţii!
Partidele politice nu mai reprezintă pe nimeni de multă vreme, ele doar se autoreprezintă, pentru că societatea a fost înşelată cu ideea că alţii gândesc pentru ea. Pentru a fi liberi cetăţenii trebuie să fie responsabili. Pentru a fi responsabili cetăţenii ar trebui să fie demni. Iar demnitatea înseamnă a spune NU atunci când acesta trebuie spus.
În România Guvernul dictează cu ajutorul unei coaliţii obediente interesate doar de autoperpetuare ca partide individuale sau coalizate. Astfel, Guvernul României a luat locul Parlamentului în plan legislativ, acesta din urmă fiind castrat.
Multe voci s-au ridicat împotriva legiferării prin Ordonanţe de Urgenţă, chiar şi partidele care sunt astăzi la putere. Ordonanţele nu au dispărut. Doar că lor li s-a adăugat o formă şi mai tiranică de legiferare – Asumarea Răspunderii Guvernului pentru Orice. Legi de importanţă covârşitoare pentru noi şi pentru generaţiile viitoare au trecut prin bunul plac al Puterii prin Asumări de Răspundere – Coduri Civile şi Penale, Legea Educaţiei Naţionale, Legile Muncii ş.a.. Degeaba au fost consultaţi cei interesaţi de aceste legi, în final, numele modernizării au fost trecute aşa cum s-a dorit de clientela politică şi nu de cei interesaţi. NU au trecut în numele nostru. Legile Fundamentale trebuie să treacă prin consens şi nu prin tirania majorităţii temporare!
Prin aceste formule autoritare instituţiile democratice devin tot mai slabe pentru că sunt folosite ca paravan pentru a limita şi micşora democraţia. Fiind lipste de credibilitate aceste instituţii sunt părăsite de cetăţean care se retrage tot mai mult în calitatea sa originară –aceea de indivi – loc în care nici naţiunea, nici poporul şi nici măcar statul nu mai există. Statul ne-a împins în individualism gregar ca să scape de cetăţeni.
Şi procesul continuă: fără să întrebe pe nimeni statul doreşte să regionalizeze România nu prin referendum ci prin legi administrative. Doreşte să comaseze alegerile pentru ca nimeni să nu mai ştie ce votează. A hotărât deja că primarii vor fi aleşi într-un singur tur de scrutin lipsindu-l pe cetăţean de posibilitatea unei a doua şanse la majoritate. Astfel primari cu 20% din voturi vor hotărî pentru toţi cetăţenii. Astfel nici tirania majorităţii nu mai funcţionează – este dictatura pe faţă a unei minorităţi clientelizată de stat. Căci aceşti primari nu au prea multe pârghii de a-şi adminstra singuri comunitatea, sunt siliţi prin legi nedrepte să depindă în continuare de stat. Aberaţia bugetului centralizat face ca ieşenii să plătească pentru metroul din Bucureşti, iar bucureştenii pentru căldura de la Brad. Iată expresia clară a domniei absolute a statului asupra societăţii. O societate demnă este o societate de cetăţeni autonomi.
Autonomia cetăţeanului înseamnă că el este complet liber în raport cu proprietatea sa şi egal în această libertate – adică juridic – cu toţi ceilalţi cetăţeni. Doar o naţiune civică bazată pe autonomia cetăţeanului poate da naştere statului de drept.
Criza economică din acest moment dă la oparte masca de pe faţa hidoasă a oligarhiei ilegitime ce a acaparat statul cetăţenilor. De aceea astăzi am avea posibilitatea să schimbăm prin presiune civică statul oligarhic pentru a-l înlocui cu statul de drept bazat pe o naţiune civică. Dar pentru aceasta este nevoie de unirea tuturor cetăţenilor care se simt excluşi de la decizia cetăţenească în orice fel.
sursa: mnc.org.ro
vorbe in vant…eseu de clasa IX-a