Articolul de mai jos a fost scris în urmă cu câţiva ani la solicitarea unor amici care pregăteau un grupaj pe tema filmului în «România literară». Atunci, articolului i-a fost refuzată publicarea. Îl public acum, cu speranţa că, fără a răni pe nimeni, va contribui la anumite limpeziri necesare.
“Provocat de filmul lui Mel Gibson despre Patimile lui Hristos, dl. Andrei Pleşu reuşeşte, într-un articol publicat în “Dilema veche” în Săptămâna Mare, să fie paradoxal. Şi nu e unul din acele paradoxuri şugubeţe care-i menţin intelectualului încrederea în sine, ci de unul a cărui amărală îl face să aducă a sofism. “Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decât vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur)”, scrie Domnia-sa. Pentru ca două duzini de rânduri mai jos să ne definească religia drept: “relaţia omului cu inevidenţa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ştiinţific.” Dacă a doua propoziţie ar fi adevărată, atunci ar suprima obiecţia din prima. Pentru că, dacă religia e relaţia omului cu inevidenţa, atunci de ce să pretindem o fenomenologie alta decât cea “vag meteorologică”, care se pretează de minune freamătului esoteric şi extazelor pitoreşti. Din fericire, definiţia pe care o dă dl. Pleşu religiei e incompletă, astfel încât Mel Gibson a putut să o nesocotească.
În consecinţă, el ne oferă un film în care e vorba despre relaţia omului cu evidenţa: adică despre relaţia omului cu Dumnezeul întrupat, înomenit. Pentru cei care cred asta, cu Iisus Hristos. Pentru că, deşi nu ştiu ce e “religia”, mersul la biserică mi-a dat o destul de bună idee despre Creştinism. La temelia acestei idei stă Crezul de la Niceea, care nu ne vorbeşte despre relaţia omului cu “inevidenţa”, ci cu un Dumnezeu personal. Cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfăntul Duh. Adică, în filmul lui Mel Gibson, Cel Care se manifestă meteorologic (Matei 27 : 45 ; Marcu 15 : 38 ; Luca 23 : 44) , Cel răstignit, şi Cel Care, într-o scenă care a scăpat atenţiei dlui. Pleşu, apare în chip de porumbel (Luca 3 : 22). Chiar lăsând deoparte convertirile câtorva personaje (soldatul, Simon din Cirene, tâlharul) – convertiri care sunt tot forme de manifestare ale “transcendenţei” -, se poate deci spune că, pe peliculă, Dumnezeu nu se manifestă numai în chip meteorologic. Afară de faptul că porumbelul şi minunile săvârşite de Hristos pot fi numite “fenomene meteorologice”, fapt pentru care, cu toată admiraţia pe care i-o port dlui. Pleşu, nu mă pot hotărî.
Cât despre violenţa deplânsă de dl. Pleşu la unison cu alţi mulţi critici de film, când am văzut filmul mi-am amintit imediat de uriaşele crucifixuri din bisericile şi catedralele Spaniei, şocante în realismul lor, cu răni purpurii şi adânci cât pumnul scobite în coasta lui Hristos. Catolicismul autoflagelant din care a ţâşnit acest film poate repugna multora, dar nu poate constitui un cap de acuzare împotriva lui Mel Gibson, pentru că el se înscrie în tradiţia bisericii lui (catolicilor nord-americani le sunt cunoscute “the 14 Stations of the Cross” din timpul vinerilor din Postul Mare). Şi nu e vorba de un moft sado-masochistic, ci de o iconografie şi de nişte practici ascetice întemeiate teologic de mari sfinţi ai Apusului. Poate că filmul nu poate fi arătat copiilor din zilele noastre, dar nu ar fi stârnit nici o cârteală din partea unor catolici medievali, cu ale lor misterii, mortificări şi stigmate. Când am citit că dl. Pleşu îl consideră o “drăcovenie” pentru că nu poate fi arătat copiilor, m-am gândit dacă li s-ar putea arăta acestora întâlnirile lui Iisus cu elementele umane “unsavoury” ale Ierusalimului. Sau dacă li s-ar putea proiecta o ecranizare de pilde patericale în care Sfinţi Părinţi merg să tămăduiască suflete în cartierele desfrânate ale Constantinopolelui. Sau ecranizări de vieţi de martiri (Sf. Agnes, Apollina, Agatha, Ipolit etc.).
În ceea ce priveşte “vampirul palid” pe care dl. Pleşu nu e mulţumit să-l vadă distribuit în film în chip de Necuratu, cred că intenţia lui Mel Gibson a fost de a ne înfăţişa răul ca o batjocură a binelui, ca schimonosire, ca parazitare a ceea ce e bun, a maternităţii, de exemplu, precum în scena cu diavolul androgin purtând în braţe un prunc diform, un pitic bătrâncios. Şi aspectul androgin al diavolului şi parodia de maternitate sunt, poate, trimiteri la actualele schimonosiri ale ideii de căsătorie (“same-sex marriage” şi adopţia copiilor în asemenea familii), schimonosiri împotriva cărora Mel Gibson, catolic practicant, tată a şase copii, dintre care o fată s-a călugărit, are o veche istorie de împotriviri.
Referindu-se la torţionarii direcţi sau indirecţi ai lui Iisus, dl. Pleşu scrie că “asistenţa – evreiască şi romană – jubilează grotesc, cu rânjete ştirbe şi priviri cleioase”. Mi se pare că Mel Gibson a intuit foarte bine de unde gâlgâie cel mai mult rău în lume: din mârlănie. Aceeaşi mârlănie care i-a dat pe securiştii noştri îi anima şi pe torţionarii lui Iisus. Nu văd cum cineva care a apreciat filmele lui Lucian Pintilie s-ar oripila de pelicula lui Mel Gibson. Singura diferenţă e că Gibson explorează rădăcinile religioase ale bestialităţii, acea taină a lucrării răului în lume ( 2 Tesaloniceni, 2 : 17) căreia nu-i face o critică din punct de vedere al drepturilor omului, ci o critică fundamentală. Nu rezistenţa “supraomenească” vrea el să o evidenţieze prin îndelunga biciuire a lui Hristos, ci multele noastre păcate. Hristos nu se ridică de pe marmura însângerată în chip de Rocky, ca să arate cât de “tare” e. Se ridică pentru că trebuie să se ridice, trebuie să mai răscumpere din păcatele lumii, trebuie să ducă. Importantă nu e rezistenţa lui, ci îndârjirea noastră. Schingiuitul devine “obiect de cult” nu pentru că e schingiuit, ci pentru că, în absenţa Lui, vom continua să schingiuim. Iisus e piatra de poticnire a bestialităţii noastre, Patimile Sale sunt un nec plus ultra, o reducere la absurd şi crimă a realităţii care ne arată că singura rezolvare a ecuaţiei existenţiale, poartă îngustă spre Cer şi izbăvire din moarte, e chiar acel trup schingiuit. Ale cărui virtuţi mântuitoare Mel Gibson ni le arată în scena instituirii Euharistiei. Scenă pe care, iarăşi, dl. Andrei Pleşu pare a o fi pierdut. În general, citind articolul dlui. Pleşu rămâi cu impresia că autorul nu văzut tot filmul. De parcă, din când în când şi anume în momentele esenţiale, ar fi tras o fugă până la stand ca să-şi reumple cornetul cu floricele.”
(1) În lipsă de mai noile traduceri ale Bibliei, citez din traducerea Vasile Radu şi Gala Galaction, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II », 1938.
Autor: Mircea Platon
Sursa: Rost online
Adauga comentariu