Viata româneasca merge obisnuit, natural, organic inainte, in segmentele ei fundamentale: politica, economia, administratia, cultura si artele, societatea civila si presa. Si, totusi, se simte in societate o stare de disconfort din cauza ca institutiile si chiar organizatiile, desi structurate si conduse dupa principii europene, sunt in continuare la cheremul omului, in loc sa fie servite de cei care le populeaza. Nu este vorba doar de institutiile publice ci, din pacate, si despre organizatii sau companii care functioneaza in viata publica, legate prin diverse interese de politica, in domenii precum cultura sau mass-media.
Mentalitatea ca pentru a supravietui si a performa trebuie sa spui una si sa faci alta este adânc inradacinata, chiar si in persoane care vor binele sau care poseda o gândire stralucita. Lipsa de respect fata de institutii, fata de reguli, fata de principii, este ajunsa, probabil, la cel mai inalt nivel de cinism, din anul 1989 incoace.
Va veni o clipa in care societatea româneasca va avea nevoie sa se decida daca doreste sau nu sa se intoarca la un leadership patruns de valori, de respect, de demnitate si indreptat catre interesul national, uneori in detrimentul celui personal. Este evident ca nu poti fi in avantaj, ca individ influent, daca mediul din care faci parte este mocirlos. Amestecul inform de puteri practicate la Bucuresti, mai ales subteran (de neinteles public, fiindca raspunde unor interese ascunse), nu are cum sa dureze fara sa compromita intreaga societate, inclusiv pe cei care practica aceste puteri.
Avem nevoie sa ne intoarcem la un comportament institutional civilizat, la respectul pentru institutii. Aceasta nu din motive idealiste, ci dintr-o cauza pur obiectiva, din pericolul de macinare a structurii establishment-ului.
Societatea româneasca intreaga are de facut un pas pragmatic inainte: spre dobândirea increderii si respectului de sine. Este inutil sa cerem cu glas tare oamenilor politici sa fie corecti si competenti. Ei nu sunt altceva decât oglinda noastra, reflexul nostru in luciul apelor vietii publice. Daca noi nu credem ca România are nevoie sa devina o tara cu reguli, atunci nu putem sa le cerem altora sa creada aceasta.
Am urmarit in cursul anului 2009, mai ales in timpul campaniei prezidentiale, cum au tratat vocile ne-politice din viata publica institutiile. A fost o nesfârsita tristete. Aproape nimeni nu crede, in sinea lui, in respectabilitatea institutiilor publice: nici comentatorul vietii românesti, nici omul cu bani, nici cetateanul, nici alesul lui. Pe tot parcursul anului, Constitutia, etica si competenta au fost tratate drept notiuni teoretice, menite sa fie batjocorite in practica. Regele Mihai niciodata nu a spus una si a facut alta. Omul public român de astazi face exact contrariul. Mereu.
Am lasat sa treaca anul 2009, apoi am urmarit felul in care se reasaza viata politica româneasca, in anii 2010 si 2011. Acelasi paradox: viata politica merge bine, viata institutionala merge prost.
As vrea, de aceea, sa vorbesc despre rolul Institutiei Presedintelui României, poate mai explicit decât am facut-o in discursul meu de anuntare a candidaturii, acum doi ani, in aprilie 2009.
Sunt convins ca multe dintre disfunctiile institutionale de astazi se datoreaza felului defectuos in care actioneaza, politico-administrativ, Institutia Presedintelui. As vrea sa spun, din capul locului, ca aceasta practica defectuoasa, in contrast cu prevederile constitutionale, nu este opera unui anume presedinte, in acesti douazeci si doi de ani. Mecanismul a fost setat gresit, a fost operat apoi prost si s-a osificat strâmb, timp de doua decenii. La aceasta paguboasa situatie s-a ajuns prin aportul tuturor: oameni politici la putere si in opozitie, ignorarea sau indulgenta partenerilor europeni si transatlantici, ignorarea, indulgenta sau cooperarea analistilor sau comentatorilor politici, concursul oamenilor de afaceri etc.
Fapt este ca astazi, dupa doua decenii in care de fiecare data a ajuns la Cotroceni cel mai puternic om politic al momentului, lucrurile stau atât de prost si s-au inradacinat atât de adânc, incât cel mai dificil lucru este sa vezi evidenta: liderul de la Cotroceni actioneaza neconstitutional, sub privirile ingaduitoare ale societatii si cu concursul ei.
La finalul cursei electorale din 2009, intr-o dezbatere televizata, urmarita de milioane de oameni, in care erau fata in fata candidati prezidentiali cu sanse la alegeri, moderatorul a pus intrebari care nu aveau absolut nimic de-a face cu fisa postului de Presedinte al României. Iar candidatii au raspuns tot atât de dezinvolt pe cât de dezinvolt ii urmarea o tara intreaga.
Intrebarile vizau exclusiv guvernarea, asigurata conform Constitutiei de catre Primul ministru si Guvern. Administrarea politica a României este in mâna Guvernului, tot asa cum legea iese din mâna Parlamentului. A intreba pe altcineva decât pe guvernanti ce anume vor face intr-un domeniu sau altul al administrarii tarii, inseamna a incuraja incalcarea Legii fundamentale si a sfida institutiile publice.
In emisiunile de la televizor, nu numai politicianul intervievat are raspunderi. Este responsabil si cel care pune intrebarile, si cel care asculta raspunsurile, de pe scaun, de acasa de la el. Desigur, raspunderile sunt diferite: administratorul politic este chemat sa dea socoteala si poate fi taxat la vot. Formatorul de opinii nu raspunde niciodata administativ. El este liber. Liber sa exprime ceea ce crede, dar si liber sa faca rau, fara sa poata fi pedepsit. De aceea, este nevoie ca el sa fie educat in spiritul responsabilitatii, al respectului regulilor si sa vorbeasca in cunostinta de cauza. Altminteri, demersul lui public poate face rau. Al treilea partener al dialogului, telespectatorul, are si el raspunderile lui. El nu poate fi pedepsit daca judeca prost. Dar daca ramâne un spectator pasiv, care ingaduie raului sa-i patrunda in ochi, in casa si in suflet, el va plati prin inconsistenta vietii lui de zi cu zi, prin viitorul copiilor lui, care vor avea parte de aceeasi Românie aproximativa.
Slabiciunile democratiei românesti, in prezent, sunt trei:
l Faptul ca deciziile politice sunt luate in alta parte decât in Parlament.
l Faptul ca România este administrata in alta parte decât in Guvern.
l Faptul ca Institutia Presedintelui nu se ocupa, demn si respectabil, de reprezentarea Statului, asa cum o cere Constitutia.
De douazeci si doi de ani incoace, cu mici exceptii, Institutia Presedintelui României s-a amestecat prea mult in buna guvernare, in viata politica de zi cu zi, in detrimentul functiunii prezidentiale. Este principalul motiv pentru care Majestatea Sa a scris mesajul adresat natiunii la 10 mai 2007. Este principalul motiv pentru care am facut, la 9 aprilie 2009, gestul de a candida la Presedintia României.
Atunci când un politician de vârf, de regula cel mai puternic al momentului, aspira la functia de reprezentant suprem al Statului, el are de la bun inceput câteva slabiciuni grave:
Intâi, ca alegerea lui da serios peste cap viata de partid. Odata ajuns in fruntea partidului sau, un om politic are de indeplinit o serie de promisiuni facute formatiunii sale si electoratului. El are un program, o strategie cu care a convins. Daca a doua zi el pleaca din partid, candidând la Presedintie, toate acestea ramân pe mâna altcuiva decât a celui legitim, in care s-a investit incredere si speranta.
Apoi, persoana care câstiga prezidentialele este obligata sa renunte la apartenenta politica. Dar cum poate sa te creada cineva, chiar si un copil de 7 ani de la Pascani, ca tu, cel mai important politician al partidului tau, locomotiva lui, cel care ai reusit sa aduni in jurul tau toate fortele din jurul miscarii tale politice, care datorezi bani si influenta cercurilor care te-au creditat, vei renunta cu adevarat la propria ta familie politico-economica? Este o disimulare, o ipocrizie pe care o permitem si o incurajam cu totii.
In al treilea rând, omul politic va fi mereu tentat sa actioneze politico-administrativ, odata ajuns la Cotroceni. Va cere Premierului sa faca diverse lucruri, va interveni in Parlament, va interveni la alte institutii ale Statului, va influenta politica, atât legislativ, cât si administrativ, fiindca asa il imboldeste „fiziologia“ lui de politician. Nici macar nu trebuie blamat pentru un atare instinct. Dar o astfel de personalitate nu ar trebui sa ajunga intr-o pozitie atât de nepotrivita cu ea, cum este Institutia Presedintelui.
S-a inpamântenit, de doua decenii incoace, eroarea ca cel mai tare politician trebuie sa ajunga Presedinte. Desi toata lumea din spectrul puterii (politicieni, ziaristi, oameni de afaceri) stiu prea bine ca Palatul Cotroceni nu are nici un instrument financiar sau institutional pentru a administra politic, toata lumea participa cu insufletire la campania politica prezidentiala, pentru ca apoi toata lumea sa critice pornirile anticonstitutionale ale celui ales in pozitia de Presedinte al României.
Atributiile de politica externa si de aparare ale Presedintelui sunt putine si se refera la situatii cu totul speciale. Ele sunt prevazute clar de Constitutie. Dar textul nu poate impiedica ambiguitatile din practica.
Chiar si in cazul modificarii Legii fundamentale, ori in cazul altor prevederi importante, in care o decizie constitutionala nu are doar implicatii politice, ci si statale, rolul Presedintelui este destul de limpede stipulat. Stiu ca sunt ambiguitati la nivelul diferentelor de atributii intre institutiile Statului in actuala Lege fundamentala, dar afirm cu convingere ca nu acestea sunt sursa principala a comportamentului haotic de astazi din viata publica româneasca. Dupa mine, cauza principala este exercitiul politic de la Cotroceni, in detrimentul comportamentului statal.
In al patrulea rând, confiscarea multora dintre prerogativele prim-ministrului creeaza serioase disfunctii politice. Atunci când Presedintele si Premierul sunt din partide diferite, exista un anume fel de blocaj. Unul vizibil, zgomotos, conflictual, in care institutiile sunt in mod abuziv folosite ca arme de dat in cap adversarului. Atunci când cei doi apartin aceluiasi partid, apare un alt fel de blocaj, in care disfunctiile sunt aproape invizibile, dar nu mai putin grave. Un corp institutional de dimensiunea si impotanta Guvernului, este redus, putin câte putin, la un rol ambiguu, la o atitudine formala, despre care toata lumea stie si zâmbeste dispretuitor. Scaderea respectului fata de Guvernare are repercusiuni grave, mai ales pentru guvernanti. Societatea româneasca are prea mult obiceiul de a face cu ochiul atunci când vine vorba de putere: poate sa spuna Premierul ce-o vrea, noi stim cine este adevaratul sef!
Un lucru mai grav decât slabirea rolului administrativ al guvernarii este blocajul la nivel parlamentar. Oricât de buna sau de rea este componenta unui Parlament, intr-o legislatura sau alta, acesta este instrumentul suprem al democratiei. Existenta partidelor politice in plan civic si prezenta lor in Parlament, prin alegeri libere, acestea sunt cele doua conditii fundamentale pentru ca o tara sa fie democratica. Dar democratia trebuie sa dureze mai mult decât o zi – aceea a alegerilor generale. Daca dupa alegeri, majoritatea parlamentara care se creeaza este manipulabila institutional, daca nu este capabila sa proiecteze o guvernare care sa ajunga cu adevarat la Palatul Victoria, daca altcineva, instalat la Cotroceni, spune Parlamentului si democratiei ce este mai bine, atunci nu exista nici libertate, nici exercitiu democratic. Nici macar daca acel cineva are bune intentii.
In al saselea rând, alegerea Presedintelui României nu ar trebui sa aiba nicio repercusiune la nivel parlamentar sau guvernamental. De aceea a si fost schimbat numarul de ani al celor doua mandate: Presedintele are cinci ani, senatorul si deputatul au patru ani. In mod normal, alegerea Presedintelui nu ar trebui sa afecteze structura Guvernului, nici activitatea sau componenta comisiilor Parlamentului, nici politicile interna si externa ale României. In practica se intâmpla exact contrariul, spre beneficiul celui la putere, spre paguba celui din opozitie si spre deznadejdea cetateanului român, care a incetat de saizeci de ani sa mai stie la ce foloseste sa ai un Stat.
Daca ii intrebi pe români ce este Presedintele României, lumea iti va spune ca este seful tuturor, cel mai tare politician din România. Constitutia spune altfel. Iar oamenii cu putere din România (politicieni de toate culorile, intelectuali celebri, mari oameni de afaceri) au raspunderea lor pentru aceasta anomalie.
Ce este cu adevarat de neinteles (si, de fapt, imbraca forma unei aberatii), este felul in care exact cei care sufera zi de zi de pe urma acestei anomalii, adica oamenii politici, sunt cei care o fac posibila si o incurajeaza. Ei sunt gata sa iti explice cu convingere de ce este mai bine sa fim strâmbi institutional si au chiar un zâmbet de superioritate, privindu-te cât de idealist si de in afara realitatii esti tu, cel care indemni la normalitate.
Trebuie spus ca, uneori, cei care se afla in pozitia suprema in Stat au proiecte benefice pentru tara. In ultimii douazeci de ani, multe dintre deciziile, actiunile, dezideratele lor au fost de mare importanta. Dar felul in care binele se performeaza institutional conteaza tot atât de mult pe cât conteaza decizia pe care o iei. Nu poti incalca mereu Constitutia, doar fiindca este singurul fel in care poti face binele. Exista un pericol de a devia mersul democratic in orice moment istoric. S-a facut mult rau continentului european cu votul democratic al populatiei si cu acordul tacit al oamenilor influenti, economic sau cultural.
In al saptelea rând, personalitatea de la Cotroceni are câteva obligatii constitutionale pe care nu are cum sa le performeze daca poseda un pronuntat profil politic. Exista, in prerogativele prezidentiale, obligatia fundamentala de a media, de a reprezenta, de a armoniza, de a veghea la bunul mers al tarii si la respectarea Constitutiei. Cum poti supraveghea sau media ceva ce tu singur faci, cu propriile mâini? Cum poti reprezenta, ritual si ceremonial, atunci când tu petreci 24 de ore din 24 alergând dupa suport electoral, popularitate, incredere, voturi, simpatie si notorietate? Nu este pacat de calitatea unui invingator politic, irosita pentru exercitarea unei pozitii publice care-i cere exact contrariul a ce stie el sa faca?
Daca va uitati la realizarile Palatului Cotroceni din ultimii cinci-sase ani, veti constata ca tot ceea ce s-a infaptuit bine se putea face de pe pozitia de prim-ministru. Fara incalcarea Constitutiei, fara incalecarea institutiilor, fara umilirea partenerilor si abuzarea oponentilor.
Totodata, nimic din ceea ce reprezentarea statala a avut nevoie, in acesti ani, nu a fost servit cum se cade, de la Cotroceni. Un comportament de tip statal, neutru, de inalta tinuta, a avut in schimb Regele Mihai I. Dar, pentru a fi corecti, subliniez inca o data ca raspunderea pentru aceasta perpetua anomalie nu o are politicianul ales pe cinci ani la Cotroceni, cât o au oamenii politici (mai ales adversi), oamenii de afaceri, oamenii de cultura si toti cei care ar putea indrepta lucrurile si nu o fac.
Acest pagubos fel de a exercita puterea ne va costa scump, in viitor. De la actiunea de zi cu zi a „sefului suprem“, de la abuzurile si actiunile neconstitutionale si extrainstitutionale pe care le produce in fiecare zi (uneori cu bune intentii) ni se va trage disolutia institutionala, posibila, din pacate, chiar si intr-o tara din Uniunea Europeana. Avem exemple sub ochii nostri cum tari din Uniune pot traversa grave crize economice din cauza crizei institutionale.
Locul omului politic puternic, de succes, al invingatorului in arena politica este la sefia Guvernului. Un om care a ajuns presedintele partidului lui are obligatia de a ramâne acolo si de a-si duce partidul la victorie in alegerile generale. Astfel, el poate avea sau negocia o majoritate parlamentara care sa ii conduca propriul partid spre guvernare. Acesta este destinul, drumul, coerenta unui demers politic in România, conform cu Constitutia.
Daca cele trei institutii fundamentale ale democratiei si libertatii (Parlamentul, Guvernul si Institutia Presedintelui) sunt folosite ca instrumente ale bunului-plac, atunci ce fel de prezent si viitor vrem noi sa avem?
Primii care avem nevoie sa intelegem exact ce inseamna aceste lucruri suntem noi, spectatori si protagonisti ai vietii publice. Asa cum spuneam, nu are rost sa criticam politicienii, daca noi facem exact aceleasi greseli ca ei. Daca cei ce alcatuiesc societatea civila vor intelege ca legile, si mai ales Constitutia, sunt facute pentru a fi respectate in viata de zi cu zi, viitorul este de partea României. Daca vom continua sa fim convinsi ca tara noastra este facuta sa fie abuzata din interior si condusa sau influentata din exterior, daca ne vom incapatâna sa credem ca România nu merita sa fie luata in serios si nu are de ce sa fie respectata, atunci ne meritam soarta.
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu