Multi dintre noi am trait un razboi rece, am trait, adica, sub teroarea produsa de disputa ideologica dintre comunismul sovietic si capitalismul occidental. Dupa unii, prabusirea regimurilor comuniste din Europa de Est si implozia Uniunii Sovietice au pus capat acestui tip diabolic de razboi. Istoria recenta ne obliga sa amendam aceasta asertiune si sa constatam ca, daca ideologia este intrinseca valorilor democratiei, evolutiile raporturilor dintre Rusia noua si Occidentul de ieri si de azi indica unele incompatibilitati. Nu vom mai trai, speram, un nou razboi rece dar va trebui sa ne multumim cu o ,,pare rece“, chiar daca am dori altceva. Si sa o acceptam ca pe raul cel mai mic dintre multe altele care ar putea sa zdruncine istoria omenirii.
De la 7 mai, Federatia Rusa il are din nou presedinte pe Vladimir Putin. Daca logica permite, se poate spune ca Putin isi succede lui insusi. Asa stând lucrurile, pentru unii destinul Rusiei este previzibil, dar nu si lipsit de unele neclaritati. Inca din campania electorala (care nu i-a produs nici o emotie in privinta victoriei, dar destule batai de cap pentru erodarea popularitatii), Putin a lasat sa se intrevada o crestere semnificativa a puterii militare a Rusiei. Pe vremea când era inca prim-ministru, el si-a proiectat, pentru 2012, un buget militar echivalent cu 12% din PIB; in campania electorala a mai avansat promisiunea de a ridica cheltuielile militare cu inca 590 de milioane de euro pâna in 2020.
Sa ne aducem aminte ca, in primul lui mandat prezidential, Putin a fost in gratiile Occidentului, iar trecutul lui de kaghebist nu conta. Chiar a fost sprijinit sa stopeze dezastrul Rusiei inceput in timpul administratiei Eltin, sub care oligarhii si-au facut marile averi. Ratiunea era simpla: prelungirea haosului economic si social in Rusia devenea periculos. Atitudinea Occidentului fata de Putin s-a modificat in timpul celui de al doilea mandat, când Kremlinul a reluat cursa recuceririi puterii si influentei mondiale. Trecutul lui Putin s-a transformat in motiv de neincredere dar, mai mult decât trecutul, a inceput sa conteze ambitia lui de a repune Rusia in conditia de superputere. Cel de al treilea mandat ar putea sa fie chiar implinirea acestui vis. Ce se va intâmpla insa daca ,,tarul“ va mai ramâne la Kremlin pâna in 2020, ceea ce constitutional este posibil? Adica, pâna in anul pentru care a facut planificarea bugetului militar inca de pe vremea când era numai prim-ministru.
Rusia nu este si recunoaste ca nu isi propune sa devina o democratie de tip occidental. Rusii isi doresc modernizarea dar daca ar fi pusi in fata alternativei putere/dezvoltare, majoritatea ar alege sacrificarea comoditatilor de trai pentru a avea garantata grandoarea statului lor. ,,Sufletul rus“ este valoarea reala a puterii pe care a fost cladita, in secole, Mama Rusia, si nu democratia, asa cum o inteleg europenii. La rusi, asteptarile imediate nu conteaza in istorie, conteaza forta si puterea. De aceea cred ca Rusia, din nou cu Putin la Kremlin, va intra in mars fortat pentru recucerirea puterii mondiale. Rusii vor grandoarea din vremea lui Petru cel Mare, a Ecaterinei a II-a si a tarul Alexandru I, cel care intra in Paris cu armatele pentru ca Napoleon sa piarda definitiv; si nu le-ar displacea ca Mama Rusia sa recapete, daca se poate, puterea din vremea lui Lenin si Stalin.
Inarmarea Rusiei, dorita de Putin, nu poate fi socotita o tema de campanie electorala. Ea trebuie pusa in contextul modificarii strategiei Kremlinului pentru refacerea acestei puteri visate continuu. ,,Pacea rece“ este o expresie tot mai des utilizata la Moscova. Nu razboi, adica, dar o pace care sa nu ii afecteze viitorul asa cum si-l doreste. Inca neinchegat suficient, conceptul politic de ,,pace rece“ a devenit alternativa doctrinara la ,,razboiul rece“ de altadata. Este o pace sustinuta pe relansarea complexului militar prin infuzii masive in bugetul inarmarii. Ea este calea aleasa de Kremlin pentru refacerea lumii bipolare, intr-o prima etapa, si daca aceasta nu va fi posibila, pentru constructia lumii multipolare, obiectiv la care Rusia conlucreaza de mult cu China. Odata atins – daca va fi atins –, acesta va deveni profitabil si pentru celelalte puteri emergente, India, Brazilia, in principal, ceea ce ar pune ordinea internationala intr-o alta configuratie decât cea sub care traim. Procesul de reechilibrare nu este lipsit de riscuri. Evidente, semnele incercuirii noilor sfere de influenta produc deja tensiuni. S-a vazut aceasta in razboiul din Georgia, din 2008, si in reactiile diferentiate ale Moscovei fata de revoltele si de razboaiele din lumea araba. Deocamdata, abordarile Rusiei – la care se alatura aproape automat China – in privinta schimbarii regimurilor din statele arabe difera substantial de cele ale democratiilor occidentale, de unde si dificultatile de a se intruni consensul in Consiliul de Securitate. Cazul Siriei este elocvent.
Mutarea pe care a operat-o Kremlinul pe plan politic numindu-l in functia de viceprim-ministru insarcinat cu complexul militaro-industrial pe Dimitri Rogozin are greutatea si semnificatia ei. Rogozin nu este un necunoscut. Ambasador al Rusiei la NATO pâna la inceputul acestui an, numirea lui intr-o pozitie executiva-cheie a fost facuta cu numai câteva luni inainte ca Putin sa schimbe din nou fotoliul de premier cu cel de presedinte. Va fi simtit Putin, oare, nevoia unei garantii in plus pentru perspectiva controlului asupra Executivului in contextul rocadei cu prietenul lui, Dmitri Medvedev, socotit in Occident liberal? Pe vremea când era ambasador la NATO, Rogozin a considerat istalarea pe continent a unui sistem de aparare balistica drept o agresiune a Aliantei Nord-Atlanitce si a respins oferta Statelor Unite de a coopera cu Rusia la crearea unui sistem comun de aparare antiracheta. Evident, nu era optiunea lui. Nici macar o idee neautorizata. Dar suntem indreptatiti sa consideram ca instalarea pe continent a doua sisteme militare paralele implica suspiciune si, in consecinta, presupune competitie. Adica riscuri. Rogozin si-a facut nume de politician dur si nu este exclus sa aiba o cariera importanta peste un timp. Tânar inca, gândind la propriul viitor, el a inceput deja sa-si faca chip cioplit. Un eveniment recent ne arata cât de importanta este plasarea lui in strategia militara a Rusiei. Imediat dupa ce la Chisinau a fost ales un presedinte proeuropean, el a fost numit emisar special pentru Transnistria si trimis la Tiraspol. Declaratiile lui din timpul vizitei nu sunt linistitoare. Rogozin a afirmat ca dispozitivele militare rusesti din regiune, adica dintr-un teritoriu care nu apartine Rusiei, vor primi armament nou in urmatorii ani, ,,in conformitate cu planul de reinarmare a fortelor armate ruse“, iar militarii rusi ,,se vor afla aici atâta timp cât va fi nevoie“. Cine stabileste cât va fi nevoie de acestia? Ii amintim domnului Rogozin ca la o reuniune a OSCE de la Istanbul, din 1999, la cererea sefilor de stat si de guvern din Europa, Eltin promisese ca-si retrage trupele armate din Transnistria. Rusia a primit bani in mai multe rânduri de la europeni pentru repatrierea Armatei a 14-a cu armament cu tot. Era de mult timpul sa fie respectat acest angajament. Rogozin a mai lansat un avertisment: in caz de evolutii nefavorabile in negocierile cu americanii, Moscova ar putea sa iasa din Tratatul START de dezarmare.
De cealalta parte, adica a NATO, proiectele de instalare de scuturi antiracheta ba in Polonia, ba in Republica Ceha, ba in România intra din când in când in discutii si ne fac si ele sa traim cu friguri pacea. In 20 si 21 mai, la Chicago, are loc un nou summit al Aliantei Nord-Atlantice, la care vor participa reprezetantii celor 27 de state membre. Pregatita de ministrii de Externe si ai Apararii reuniti in prealabil, agenda summit-ului va fi concentrata, desigur, pe strategia retragerii fortelor NATO din Afganistan, dar prevede si analiza unor probleme legate de securitatea europeana. Situatia pe continent poate cunoaste modificari importante. Dupa alegeri, Franta nu mai este dispusa la tergiversarea retragerii fortelor sale militare din operatiunile de lupta din regiuni in care interesul ei nu este evident. S-a vazut destul de clar in cazul Tunisiei, Algeriei, Libiei si, mai nou, in cel al Siriei. In primul lui mandat, presedintele Sarkozy a readus Franta in Comandamentul militar integrat al Organizatiei Nord-Atlantice, masura, dupa unii, nu neaparat straina de interesele industriei franceze de aparare. Privita de departe, perspectiva se inscrie in contextul unei competitii militare putin vizibila. In perspectiva, pentru puterile europene, pentru Paris, sigur, importanta devine intarirea capacitatii Aliatilor de a putea face fata provocarilor pe planul securitatii din regiunea extinsa a Europei. De aceea, este posibil ca la Chicago sa se contureze mai bine obiectivul de creare a unei capacitati operationale proprii a Uniunii Europene. Obiectiv vechi, neatins pâna acum. Noutatile pot veni in directia unei conceptii noi de aparare colectiva.
Traim o primavara si o toamna agitate si bogate in evenimente politice: pe de o parte, pericolul de a avea o noua interventie militara in Siria pentru oprirea masacrarii populatiei civile de catre regimul lui Assad, iar pe de alta, nerezolvarea pâna la capat a dezideratelor care au stat la baza revoltelor din statele arabe. La acestea se adauga aparitia de conflicte belicoase intre statele africane de la sud de Sahara. O pace in Europa, fie ea si rece, este de preferat. Sa ne punem sperante in schimbarile pe care le vor aduce alegerile prezidentiale din Franta, Rusia si din Statele Unite la toamna.
AUTOR: GEORGE APOSTOIU
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu