OVIDIU HURDUZEU: “Gazele de şist, o falsă făgăduială a bunăstării” (INTERVIU)

Scriitor, critic social, doctor în ştiinţe umaniste al Universităţii Stanford din SUA

Argumentele de bază ale propagandei gu­ver­namentale şi corporatiste în favoarea ga­zelor de şist sunt următoarele: “inde­pen­denţa energetică a ţării”, “modelul american”, “creş­terea economică”, “crearea de locuri de muncă”, “ief­ti­nirea gazului”. Nu contează poluarea, nu contează otră­virea apelor freatice, riscurile de cutremur, dis­tru­gerea drumurilor de acces; nu contează nici măcar faptul că beneficiile reale ale gazului de şist sunt mi­nore. Pentru a avea o imagine comparativă a situaţiei din România şi SUA, ne-am adresat unui cunoscut scriitor şi critic social american de origine română, dr. Ovidiu Hurduzeu, din El Dorado Hills, Cali­for­nia. Domnia sa face o analiză pertinentă a aşa-zisului miraj american al gazelor “ieftine”, avertizând gu­ver­nul român că se aruncă într-o aventură oarbă, de tip “ulei de şarpe”, din care, pe termen mediu şi lung, Ro­mânia va ieşi în pierdere.

– Domnule Ovidiu Hurduzeu, permiţând explo­rarea şi exploatarea gazelor de şist, România va avea de câştigat sau de pierdut?

– Exploatarea gazelor de şist ridică probleme mult mai grave şi mult mai complexe, prin amploarea con­secinţelor, dar şi mai profunde, sub aspect antro­po­logic, etic şi civilizaţional, decât simpla chestiune a câş­tigului şi a pierderii. Recent, am tradus în româ­neşte cartea “Ulei de şarpe”, a lui Ri­chard Heinberg, apă­rută la Editura Logos din Bucu­reşti. Iată cum sună subtitlul acesteia: “Cum ne pune fracturarea hi­draulică viitorul în pericol, prin pro­misiunile ei de­şarte de câştig şi bună­stare”. În esenţă, a­cesta este adevărul despre ga­zele de şist: industria de pe­trol şi gaze şi decidenţii noştri influenţaţi de ea ne mint că vom avea de câştigat, ştiind foarte bine că, după ce vom trage linie (atunci, însă, va fi prea târziu), vom consta­ta că am avut doar de pierdut. Falsa făgă­du­ială a bunăstării şi a “independenţei ener­getice” a ţării le-a fost şi încă le este fluturată pe sub nas şi ame­ricanilor, ca­re s-au lăsat, ca şi majo­ritatea ro­mâ­nilor, amăgiţi. În Statele Unite, ce-i drept, nu este invocată “independenţa de gazul rusesc”, la care ame­ricanii ar vibra la fel de puternic ca românii – doar că nu este cazul, America nu importă gaz din Rusia. Me­canis­mul amăgirii este însă acelaşi, şi în America, şi în România.

– Ce este “uleiul de şarpe”, care dă titlul cărţii lui Ri­chard Heinberg?

– “Snake oil” (ulei de şarpe) este o sintagmă a en­glezei americane care desemnează înşelătoria, şarla­ta­nia. La origine, a fost un medicament tradiţional chi­nezesc, folosit împotriva durerilor articulare, ajuns în Lumea Nouă odată cu chinezii aduşi la mijlocul se­colului al XIX-lea, pentru a construi prima cale ferată care unea estul cu vestul Americii de Nord. Şarla­tanii, care nu erau pe atunci mai puţini decât în zilele noas­tre, au sesizat imediat atracţia magică exercitată de numele unguentului şi au început să vândă naivilor un pretins leac pentru orice durere, un panaceu uni­versal. Vânzătorii de ulei de şarpe ajungeau într-o lo­calitate, îi vrăjeau pe localnici cu promisiuni de vin­decare miraculoasă, vindeau cât puteau şi se grăbeau să plece, înainte ca păcăliţii să constate escrocheria. Ei bine, exact asta face în România vânzătorul de ilu­zii frac­turiste Chevron: vine, protejat şi încurajat de autorităţi (centrale şi locale), promite raiul pe pământ (locuri de muncă, impozite şi taxe care vor umfla bu­ge­tul şi vor genera bunăstare), dar va pleca, lăsându-ne să tragem ponoasele. Schema e arhicunoscută în România post­decembristă: tragi o ţeapă (aici cred că mai potrivit ar fi să vorbim de tun, nu de ţeapă) şi-ţi pui coada pe spi­nare. Prinde orbul, scoate-i ochii!

“Bălaia energetică a înţărcat şi, în loc de lapte dulce, ni se serveşte lichid de fracturare”

– “Gogoşile” vândute de guvernul USL pentru a-i convinge pe români să accepte fracturarea hi­draulică sunt: preţuri mici la gaze, locuri de muncă, dez­voltare şi competitivitate economică. Aşa s-a întâmplat şi în America?

– “Gogoşile” vândute americanilor sunt din ace­laşi aluat. Publicul american a înghiţit pe nerăsuflate pe cele de genul: “America, următoarea Arabie Sau­dită”; “Vom fi independenţi din punct de vedere energetic”; “Avem gaze de şist pentru o sută de ani”. În­trebarea pe care trebuie să ne-o punem este de ce aceste minciuni propagandistice sfruntate au fost atât de uşor acceptate. Un răspuns posibil ni-l oferă James Howard Kunstler (alături de Richard Heinberg, este considerat unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai crepusculului societăţii industriale, ca urmare a epui­zării rezervelor de combustibili fosili). Pentru Kunstler, mercenarii companiilor de petrol şi gaz nu ar fi fost propagandistic eficienţi, dacă “publicul însuşi nu ar fi fost atât de disperat să audă «buna vestire» că poate să continue să trăiască exact cum a făcut-o până acum”. Altfel spus, locuitorii de azi ai Statelor Unite sunt disperaţi să-şi vadă împlinit visul ame­rican (Ame­rican Dream) al abun­den­ţei materiale pe care stră­bu­nicii, bunicii şi părinţii lor l-au transpus în realitate. Ade­vărul e dureros şi sună altfel: “Ma­rele Vis al pă­rinţilor şi bunicilor nu se va mai împlini niciodată, în­tru­cât el s-a ba­zat pe un enorm consum de energie fosilă ieftină şi de calitate”. Acum, Bălaia energetică a înţărcat şi, în loc de lapte dul­ce, ni se serveşte lichid de frac­turare! Domnii de la Chevron, de la Agenţia Na­ţio­nală de Re­surse Minerale şi guvernanţii (şi ai noştri, şi ai americanilor, şi ai europenilor) nu suflă o vorbă despre pe­rioa­da de trecere în care ne aflăm. Vrând-nevrând, omenirea a­ban­do­nea­ză modelul de so­cietate a creş­terii, a “dez­vol­tării” continue, economia de tip faustic, şi re­vi­ne la o so­cie­tate sustenabilă, smerită, care consumă resur­sele naturale sub nivelul lor de regenerare, pen­tru a nu le epuiza. Cei care, ca autorităţile de la Bucureşti, încu­rajează, în prezent, un mo­del “extractiv” de dezvoltare, dau do­vadă de inconştienţă şi de cinism. Un astfel de model extractiv nu va mai crea bogăţie, precum în epoca industria­lis­mului, ci o va confisca, extrăgând şi consumând re­surse create în milioane de ani. Evident, extracţia nu poate avea loc la nesfârşit, resursele, mai ales cele minerale şi combustibilii fosili, sunt finite. Va trebui să învăţăm să ne schimbăm felul de viaţă. Să căutăm motive de bucurie în simplitate şi puţinătate, nu în abundenţă deşănţată, dacă vrem să mai avem un viitor. Richard Heinberg o spune clar: “Este timpul să în­văţăm să trăim bine cu mai puţin”.

“Gazele de şist nu vor ieftini gazul metan. Dimpotrivă!”

– Primul neadevăr pe care-l menţionează foarte des guvernul USL este ieftinirea gazelor, în urma sporirii producţiei şi, deci, a ofertei. Vom avea gaze mai ieftine?

– În SUA, nu este vorba atât de ieftinirea gazelor, cât de “volatilitatea preţurilor” de pe piaţa gazului. În cartea sa, “Too Much Magic” (Prea multă magie), James Howard Kunstler descrie consecinţele drama­tice ale acestei volatilităţi: “Preţurile la gazul natural din SUA au crescut şi s-au prăbuşit de patru ori între 2000 şi 2009… Creşterea preţurilor nu a putut să atenueze povara financiară creată prin darea în funcţiune a 20 de mii de sonde, într-o perioadă de zece ani. La gazele de şist, fiecare sondă de fracturare costă între trei şi zece milioane de dolari. Dacă ţinem cont de oscilaţia bezmetică a preţurilor, în contextul creşterii datoriilor companiilor care practică fractu­ra­rea hidraulică, exploatarea gazelor de şist ne apa­re, în cel mai bun caz, ca fiind marginal profita­bilă din punct de vedere comercial”. Companiile de petrol şi gaze sunt interesate în primul rând de profit – iar la actualul raport preţ/costuri al exploatării gazului de şist în SUA, ele merg în pierdere. Fac, prin urmare, orice pentru ca preţul gazului să crească. În Ro­mânia, gazul, chiar dacă s-ar începe imediat ex­ploatarea gazului de şist, nu are cum să se iefti­nească, ci dimpotrivă. Conform condiţiilor puse de FMI şi ratificate de Guvernul României, preţul gazului va fi, în 2017, de 2,5 ori mai mare decât în prezent. Ca să recapitulăm şi să tragem o concluzie: în Statele Unite, în urma boom-lui gazelor de şist, preţul gazului a scăzut temporar, dar nu are cum să rămână la va­lorile actuale, pe când în România, el nu are cum să scadă, chiar dacă am exploata tot gazul de şist din lume.

– Un alt neadevăr sau adevăr pe jumătate propa­gat de guvern este crearea de noi locuri de muncă. Cum stă America la acest capitol?

– În Statele Unite, studii finanţate chiar de in­dustria de petrol şi gaze enumeră, printre noile joburi create, stripteuzele şi prostituatele. Slujbele legate strict de extracţia de petrol şi gaze (adică sondorii şi alţii ca ei) au reprezentat în SUA, între 2003 şi 2012, numai o mică fracţiune de procent din piaţa muncii ameri­cane – adică 0,05 % (este o cifră oficială, anun­ţată de Biroul Federal pentru Statistica Muncii). De­cidenţii români, repetând melodia învăţată de la companiile petroliere, promit însă noi locuri de muncă pentru ţăranii din Vaslui şi din Dobrogea. Vor exista câteva angajări, cu siguranţă, dar ele vor fi de paznici ori, cel mult, de şoferi. Şi contractele de muncă nu vor fi pe termen lung, pentru că gazul de şist se “fâsâie” repede (în termeni academici, rata de declin este foarte mare): în primii trei ani de operare, producţia unei sonde de gaz de şist scade cu 80-90%! Evident, compania nu aşteaptă 3 ani ca să închidă sonda, pentru că ea devine nerentabilă în mult mai puţin timp; paznicii nu mai au ce păzi, camioanele nu mai au ce căra, iar fetiţele vesele trebuie să plece spre alte zone dulci.

“La Bucureşti, «dezvoltare» înseamnă exclusiv cianurarea şi fracturarea hidraulică a României”

– Reprezentanţii guvernamentali nu uită să invo­ce, în talk-show-uri televizate, “dezvoltarea eco­no­mică” a ţării, ca urmare a exploatării gazelor de şist.

– În cazul României, echipamentele miniere nu vor fi produse în ţară, aşa cum s-a întâmplat în Ame­rica, ci vor fi importate, aşa că aportul gazelor de şist la “dezvoltarea” ţării va fi probabil insesizabil. Se pare că la Bucureşti, “dezvoltare” înseamnă exclusiv cianu­rarea şi fracturarea hidraulică a României. De îndată ce va dispărea puterea infracţională care susţine astfel de proiecte distructive, va dispărea brusc şi modelul extractiv de dezvoltare. În concluzie, aşa cum s-a întâmplat deja în Statele Unite, exploatarea gazelor de şist nu va genera în România o dezvoltare sănătoasă şi cu şanse de durabilitate, ba dimpotrivă, va face mai mult rău decât bine, pentru că deviază atenţia de la principala sarcină a prezentului – construirea unei strategii energetice pentru vremurile foarte apropiate când hidrocarburile vor fi atât de rare şi de scumpe, încât nu vor mai putea susţine economia. În loc să investească înţelept în resurse regenerabile, micşo­rând dependenţa de combustibilii fosili, România se îmbată cu apă rece că va fi independentă de gazul ru­sesc. Guvernanţii noştri ar trebui să dorească să de­venim independenţi de petrol, gaz şi cărbune în ge­ne­ral, fie ele ruseşti, autohtone sau de oriunde altundeva. În loc să facem asta, procedăm ca un fumător înrăit, care ştie că trebuie să se lase, dar promite că o va face a doua zi şi îşi mai cumpără un pachet de ţigări, pentru că a găsit un “chilipir”.

Autor: Ion Longin Popescu

Sursa: Formula As

RECOMANDARILE GANDESTE.ORG PE TEME ECOLOGICE:

Mihai Gotiu, “Afacerea Rosia Montana”

Aurel Sintimbrean, Aurul si argintul Rosiei Montane

Nicolae R. Daramus, “Inocentii marii terori”