Cei care nu au luat în seamă recentele proteste din Piaţa Universităţii, unde printre protagonişti se aflau mulţi tineri, s-ar părea că au pierdut un bulgăre de aur cu destinaţie precisă. Un semnal “rostogolit”, solitar, în iarna apogeului austerităţii; un adevăr despre care se va mai vorbi, poate. Un fragment unic dintr-o mare speranţă, care tinde să amplifice procentul de încredere în viitorul ţării suferinde: aceea că spectrul nefericirii autohtone e gata-gata să se destrame. Cred acest lucru pentru că nimeni nu poate anihila dorinţa tinerilor de a trăi mai bine, în ţara lor.
Cine ar fi crezut că speranţa lor, a celor cărora li se lipesc de către unii vârstnici şi de mass-media “agitatorică” (termenul nu-mi aparţine!) tot felul de etichete, de genul “incapabili să treacă bacul”; “odrasle crescute la sânul şmecheriei”; “superficiali cât cuprinde”; “marii inconştienţi ai zilelor noastre” etc., etc., sunt în stare să mai şi gândească. Sau să spere; să analizeze frumos şi lucid termenii duri ai vieţii de mâine; grijile şi necazurile celor mulţi. Şi, mai ales, să creadă în ei înşişi, dar şi în destinul ţării.
Ei bine, ei pot fi judecătorii drepţi şi neviolenţi ai greşelilor infinite comise de cei fără cugete curate. Fie că e vorba de unii dintre educatorii lor, de colegii lor, de vecinii lor sau de politicienii acestei ţări. Ei sunt optimiştii de lângă noi! Bomba exploziei de fericire ce va să vie!
Ei cred, în naivitatea lor frumoasă, că “împlinirea poate să fie şi aici”, în ţara lor. Şi au dreptate. Ei, tinerii, nu se tem de politicile austere ale celor care dau pe dinafară de atâta îndestulare; nici de sărăcia fără margini din România; nici de hoţia neostoită a unor indivizi ajunşi, nu se ştie cum, în regimentele Puterii. Ei resping făţiş minciuna; şi imoralitatea; şi dezechilibrele sociale; şi îngândurarea care a devenit stăpâna absolută a majorităţii oamenilor.
Un orfan, aflat pe drumuri, aruncat şi repudiat de propriii părinţi, la vârsta de doi ani, mărturisea, la cei aproape 30 de ani, că dacă n-a avut parte de părinţi iubitori, de un loc de muncă, de o casă şi de o familie, are totuşi o ţară care îi ţine de cald sufletului. Lozinca lui era grăitoare: “România, te iubesc! Tu eşti ţara mea!”.
Un tânăr lector universitar, o tânără designer, o absolventă de ştiinţe politice, o profesoară de Istorie, de la marginea ţării, câţiva medici stagiari care nu au cu ce să-şi mai plătească facturile, mai mulţi actori revoltaţi de slaba investiţie în cultură, ş.a.m.d. au încălzit, la figurat, frigul conştiinţei colective. Performanţele lor demonstrabile ar putea hrăni grăuntele, cât vârful de ac, al fericirii multor confraţi. Altfel spus, ar fi în stare să topească gheaţa procentului de nefericire generală, care îi clasează pe români în rândul celor mai nefericite naţiuni ale planetei.
Unii s-au întrebat şi încă se mai întreabă dacă protestatarii tineri din Piaţa Universităţii au venit acolo, ca la spectacol, sau pentru că exultă de optimism. Eu încă îi suspectez de optimism…
Să ne ferim să-i judecăm aspru pentru că îndrăznesc să creadă aproape imposibilul, şi anume: e rândul celor care au conştiinţa curată să vină cu soluţii anticriză şi cu propuneri pentru toată ţara, nu numai pentru buzunarele lor. Altminteri, păreau să spună, istoria recentă… pesimistă ne va înghiţi nerumegaţi şi cu procentul de nefericire lipit pe frunte…
Veronica Marinescu
sursA: curierulnational.ro
Atunci când voi vedea o unitate de monolit în cadrul unei asociaţii de proprietari dintr-un bloc, care de comun acord se debranşează toţi de la ce care “dau” căldură şi apă, şi-şi iau soarta în propriile mâini, montând o centrală proprie de bloc şi săpând un puţ în faţa blocului pentru alimentarea cu apă, atunci şi doar atunci voi crede că societatea românească e alta. Până atunci, doar ură, resentimente, fudulii prosteşti, mâncătorii, certuri între vecini, etc. Şi nu în ultimul rând, să mănânce politică pe pâine, uitând că un politician nu produce pe planetă, decât fecalele de la budă. În rest nu produce absolut nimic.