I-am auzit pe mai mulţi compatrioţi povestind despre prieteni de-ai lor din Germania sau din Spania care n-au televizor, nu citesc ziarele şi nu discută despre criză şi despre problemele ţării fiindcă le au pe ale lor, iar acestea le sunt de ajuns.
Din toată lista de abţineri de la grijile şi obiceiurile secolului, ai noştri, povestitorii, par foarte impresionaţi de faptul că unii oameni trăiesc şi încă foarte bine fără televizor. Au avut televizor şi l-au aruncat la pubelă. Indiferent de condiţia socială a celor care au avut de a face cu vesticii fără televizor, în glasul lor e şi admiraţie, dar şi o undă de teamă. Până unde poţi duce această detaşare de chestiunile zilei? Nu cumva detaşarea, indiferenţa te fac vulnerabil şI, pe măsură ce trece timpul, chiar condamnabil?
Răspunsul l-ar putea avea dacă s-ar întreba în ce măsură grija pentru alţii, pentru colectivul din care fac parte şi pentru ţară schimbă ceva. Nu numai televizorul e o pacoste, dar oricare din înlesnirile tehnologice moderne pot deveni un calvar şi pot da un gen de dependenţă, mai periculos decât drogurile.
Comunismul nu numai că a promovat, el chiar a impus ca mecanism de control social iscodirea reciprocă. Ca să fii gata oricând să-i ajuţi pe alţii, trebuia să le cunoşti îndeaproape vieţile. Să-ţi bagi nasul în treburile lor, să nu mai existe intimitate şi viaţă personală. Televiziunea uniformizează la fel ca şi comunismul preocupările mulţimilor. Îi aduce pe indivizi la acelaşi numitor. Cetăţenii, care se rup de televizor, au conştientizat procentul masiv de abuz, de atentat la intimitate, de control al familiei prin reţelele tv mondiale. Nu mai vor să fie manipulaţi nici direct, prin “formatorii de opinie”, nici indirect, prin emisiuni cu pretext ştiinţific sau educaţional.
De mulţi ani observ frecvenţa tot mai agresivă la tv a documentarelor despre rechini, monştri marini, animale de pradă, insecte ucigaşe şi tot felul de stăpâni şi învingători în lupta pentru existenţă şi dominaţie. Aceste documentare nu se înmulţesc la întâmplare şi pentru că publicul ar cere-o. Ele nu sunt realizate de mici studiouri şi de independenţi, ci de trusturi media, care investesc enorm în producţia lor. Investiţiile în filmele despre dreptul natural al celor mari şi puternici – fie că e vorba de balene sau de lei – de a-şi impune legea şi de a-i înghiţi pe cei mici trimite cu ideea la dreptul mondializat al bancherilor de a jefui, de dreptul marilor puteri statale şi al giganţilor din industriile militare de a decide asupra soartei celor mulţi.
Nu o să vedeţi la canalele tv cu acoperire planetară nici un film despre legitimităţile găinilor, ale peştilor nerăpitori şi ale tuturor făpturilor lui Dumnezeu, care ar avea dreptul, ca şi rechinii ori caracatiţele uriaşe să moară de moarte bună, nu mâncate. Nu vom şti niciodată ce-i în sufletul iepurilor, cum de fapt nu vom şti niciodată cum gândesc guvernanţii, când decid măsuri economice traumatizante. Le pasă cât îi pasă şi lupului de suferinţele mielului pe care-l devorează.
Tudor Octavian
sursa: jurnalul.ro
The revolution will not be televised