O nouă ofensivă a “openmainzilor”

“Mai multe organizații ale societății civile, printre care și APADOR-CH, îi cer ministrului educației să organizeze consultări publice pentru stabilirea noului conținut al manualelor școlare de religie, întrucât cele utilizate în procesul educațional din ultimele două decenii îi învață pe copii intoleranța și îi îndoctrinează” (http://www.apador.org/cerem-spargerea-monopolului-bisericii-ortodoxe-asupra-manualelor-scolare-de-religie/#sthash.WEe9zH0q.dpuf).

De fapt, totul e cât se poate de simplu. Indivizii ăştia vor să le ia locul preoţilor şi să impună în locul religiei, ca parte a educaţiei copiilor, ideologia lor stupidă şi agresivă. După ce vor fi modificat manualul de religie, transformându-l în fundamentele educaţiei multiculturale, cel mai probabil ora va deveni obligatorie, nu facultativă, aşa cum e acum. Ceva de genul ăsta s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, şi în Quebec. După ce o să termine cu şcoala, o să înceapă să se ocupe de slujbe, de predici, de cărţile de rugăciuni, ş.a.m.d. Adevărul e că avem de-a face cu un sistem mai pervers şi mai nociv decât secularismul clasic care te închide în Biserică şi te lasă să spui acolo ce vrei. Noul secularism postmodern nu mai vizează eliminarea religiei din spaţiul public ci modificarea însuşi conţinutului religiei. Ca atare, credinciosul nu mai este închis în propria sa interioritate şi nici măcar nu se mai poate refugia acolo. Pentru că aceasta însăşi e remodelată prin obligativitatea asimilării, din fragedă pruncie, a dogmelor relativismului contemporan.

Mai mult decât atât, nu mai eşti persecutat de către un regim tiranic care hrăneşte credinţa cu fiecare nou martir pe care îl întemniţează sau omoară. Aici eşti în continuu arătat cu degetul şi supus oprobiului public pe motiv că eşti retrograd sau intolerant. Nu ţi se mai cultivă, inevitabil, sentimentul că ai putea fi erou/martir, ci sentimentul că eşti un înapoiat mizerabil care, pentru a-şi depăşi condiţia, nu trebuie să-şi verse nicio picătură de sânge ci doar să demonstreze că e un pic mai tolerant. Şi tot aşa, de azi pe mâine, câte un pic, câte un pic până nu mai râmâne nimic. Deci nu mai eşti tu cel bun care trebuie să facă dovada eroismului de a-l înfrunta pe cel rău cu preţul vieţii. Acum e invers: de fiecare dată când deschizi gura, tu trebuie să dovedeşti că eşti bun, nu rău, că eşti tolerant, nu intolerant, că eşti open minded, nu încuiat, că eşti “ştiinţific”, nu obscurantist, ş.a.m.d. Şantajul psiho-emoţional este mult mai puternic. Şi oricât ai încerca să o faci, tot reacţionar fascist retrograd şi obscurantist vei rămâne, atâta timp cât nu vei subscrie întru totul la poziţia adversarului. Care, progresistă fiind, e ea însăşi în continuă schimbare, tot mai avangardistă, tot mai inovativă. Nu vei dovedi niciodată că eşti suficient de open minded decât dacă eşti tot timpul în prima linie. Ceea ce e greu.

În rest, contează prea puţin că dogma progresistă nu se sprijină pe argumente. Atâta timp cât dovedeşti că eşti suficicent de open minded, nu mai trebuie să demonstrezi nimic. Nici că ai dreptate, că poziţia ta se sprijină pe argumente raţionale. Nici că ai vreo altă calitate morală, asemeni celor pe care le au mare parte din oamenii credincioşi. Ce contează că îţi iei de la gură ca să-l hrăneşti pe un amărât, atâta timp cât nu susţii cauza gay. Cum i-a replicat un progresist unui prieten de-al meu ortodox din Canada, care dădea exemplul activităţii sociale a unei parohii din Toronto: “Aşa şi? Păi şi naziştii (evident, în virtutea celebrului “reductio ad Hitlerum”, preotul ortodox care, ca si Hitler, nu era de acord cu căsătoria între homosexuali era, inevitabil, tot un nazist), zice individul, ”aveau cantine sociale!” Pe de altă parte, ce contează traiul luxos, în timp ce alţii se zbat în mizerie şi eventual direct din sudoarea ălora, atâta timp cât eşti tolerant şi progresist în cel mai înalt grad? Important e să internalizezi sistemul valoric şi limbajul adversarului. Şi asta se urmăreşte de fapt prin iniţiative precum cea din cazul de faţă.

Autor: Alexandru Racu

Sursa: Calea de mijloc