Nu ştiu dacă pe vremea fanarioţilor se proceda în acelaşi mod. Nu cunosc nici dacă în lunga perioadă a domitorilor români unşi de Înalta Poartă existau asemenea obiceiuri. Dar azi când, precum în vremurile acelea, cei care conduc România ajung la putere numai cu blagoslovenia stăpânitorilor trăitori în depărtatele puncte cardinale de dincolo sau de dincoace de marea baltă, în ţară se cristalizează o nouă castă: Casta epistolarilor.
Cine sunt epistolarii
Uşor, uşor, aproape pe neobservate, epistolarii reuşesc să încropească o nouă structură socială românească. Una strict specializată în „informarea” operativă a stăpânilor noştri de departe cu ceea ce se întâmplă aici, aproape. Deşi aşa ar părea la o primă vedere, ei nu sunt spioni. Nu sunt nici diplomaţi străini acreditaţi oficial. Prin urmare, nu fac parte din categoria funcţionarilor care au ca obligaţie profesională informarea periodică a şefilor cu situaţia din ţara de acreditare. Noii epistolari sunt români. Români de-ai noştri, neaoşi. Sunt mulţi. Sunt încrâncenaţi, perseverenţi şi aproape invizibili. Ei se află cuibăriţi, de cele mai multe ori anonim, prin neştiutele cotloane ale partidelor tradiţionale ori sălăşuiesc ascunşi prin birourile partiduleţelor apărute ca ciupercile după ploaie. Mai pot fi găsiţi ocupând funcţii administrative mai mult sau mai puţin înalte, îi vedem la televizor învăţându-ne democraţia, le citim prin ziare înjurăturile literare adresate tuturor celor care nu sunt de acord cu ei sau îi putem descoperi amestecaţi printre miile de pierde vară din O.N.G.-uri unde par a fi entităţi fără fizionomii concrete, trepăduşi neînsemnaţi pierduţi printre personajele care mănâncă şi ele o pâine albă plătită din verzişorii primiţi ca donaţii, desigur, absolut nevinovate.
Cu ce se ocupă ei, epistolarii
După cum o spune şi titulatura, epistolarii scriu. Epistolarii adevăraţi nu au clipe de răgaz. Pentru ei, nu există subiect lipsit de interes. Fiecare aspect al vieţii politice, fiecare latură a activităţii sociale, orice hotărâre guvernamentală, voturile din parlament, nenumăratele mişcări politice ale partidelor adverse, ieşirile în stradă ale protestatarilor profesionişti sau a celor de ocazie, toate, fără excepţie, sunt luate la puricat şi răstălmăcite de sârguincioasa castă a epistolarilor. Cu grijă şi cu o măiestrie îndelung exersată, orice aspect al vieţii sociale, economice, politice sau juridice este cules şi prelucrat spre a răspunde unor scopuri bine conturate şi bine plătite. Pentru ca plătitorii în monedă forte să fie serviţi „a la carte” cu toate argumentele necesare susţinerii propriilor interese, epistolarii muncesc din greu. Nu este întotdeuna uşor să vopseşti întreaga realitate în culorile sugerate de stăpânii tăi. Dar ei, epistolarii profesionişti, nu se dau bătuţi. Perseverează. Una peste alta, epistolarii români se ocupă cu o treabă murdară. Se îndeletnicesc cu ponegrirea, pe criterii politice, a ceea ce este românesc. Pentru că, dincolo de numele unui politician ponegrit sau al altuia defăimat este România. Este Ţara!
Citindu-le „creaţiile”, te minunează încrâncenarea cu care lucrează pentru a produce rău patriei lor. România zugrăvită de ei este o altă Românie. Nu seamănă pe nicăieri cu România pe care tu, ca român, o vezi, o simţi, în care îţi petreci zilele. Prin minciună, prin denaturarea gravă a adevărului, prin manipulare şi intrigi de culise, ei, epistolarii, clădesc în mintea străinilor, a decidenţilor din forurile U.E. şi nu numai, o Românie diferită. O Românie în descompunere, îndăratnică, rău intenţionată, făţarnică. O Românie care trebuie strunită prin măsuri extreme, care merită pedepsită exemplar, suprevegheată cu atenţie şi, desigur, chemată cât mai des la judecată. O Românie penală!
Rezultatul
Rezultatul? Mii de epistole sunt trimise, într-un şir neîntrerupt nici de ploi nici de cutremure, către birourile sutelor de oficiali ai Uniunii Europene. Poşta de la Bruxelles sau de la Strasbourg ar avea pentru ce să le mulţumească epistolarilor români, iar atotputernicul internet ar trebui să le dedice o pagină în cartea sa de istorie contemporană. Sunt mesaje în care România este terfelită. Guvernul, parlamentul, politicieni importanţi sau de mâna a doua, cetăţenii care nu-s de acord cu viziunile acestor epistolari, sunt acuzati de anti-europenism, de anti-democratism, de minciună şi prefăcătorie. Cine pierde? În primul rând, românul obişnuit. Acela care, oriunde ajunge, este privit cu suspiciune şi desconsiderare tocmai fiindcă este român.
Pe de o parte, intenţionat sau nu, o atmosferă ostilă României este întreţinută de acei străini care, citind scrisorile epistolarilor din ţară, îşi închipuie că ne cunosc. Unii dintre ei, poate de bună credinţă, intoxicaţi cu veninul epistolelor, ne judecă nedrept ca ţară şi ne categorisesc umilitor ca popor. Spre exemplu, la Strasbourg, un parlamentar spaniol, în plen, a întrebat prim-ministrul României de ce îşi urăşte atât de mult poporul… Insultător pentru demnitar şi pentru ţară? Desigur! Dar, să nu ne grăbim în a-l acuza pe parlamentar. Nedumerirea sa pare firească dacă a crezut în mesajele numeroase primite de la epistolarii noştri profesionişti. Ori, dacă a fost convins că sunt adevărate cele spuse de poate cel mai ilustru reprezentant (ales democratic în parlamentul european!) al epistolarilor români, de Monica Macovei: „Guvernul a lovit cu bastoane și grenade propriii cetățeni”. Indignarea parlamentarului spaniol ar putea fi justificată şi dacă a ascultat, dându-i crezare, cuvântul dlui. Siegfried Mureşan. Şi el, politicianul Siegfried, un europarlamentar român de seamă: „Oamenii se manifestă împotriva unui guvern care e controlat de preşedintele Partidului Social-Democrat, care e un infractor condamnat de mai multe ori, iar cand infractorii fac legi, legile sunt bune pentru infractori, nu sunt bune pentru oameni”.
Pe de altă parte, există oficialităţi europene care cunosc bine realităţile româneşti dar, din motive de orientare politică, nu agreează situaţia din ţară. Ei folosesc „semnalările” primite (uneori comandate) de la casta epistolarilor români drept argumente de necontestat atunci când acuză guvernul, parlamentul naţional ori Curtea Constituţională a României. În acest sens, ar merita citaţi o mulţime de oficiali de la Bruxelles, dar şi din ţările partenere de Uniune. Pe toţi îi pune în umbră un personaj devenit clasic – dl. Frans Timmerman, înalt demnitar european. Ori de câte ori are ocazia, el citează, în foruri de decizie europene, aproape cu punct şi virgulă, din operele epistolarilor români: „Cu toții suntem conștienți că inițiativele autorităților române începând cu 2017 în ceea ce privește Codul penal, Codul de procedură penală și în general prevederile din domeniul judiciar au dus la îngrijorări la o serie întreagă de actori atât din România, cât și în Europa și la nivel internațional. […] Dacă se adoptă fără modificări legile Justiției modificate și codurile penale modificate ar afecta sistemul judiciar, inclusiv capacitatea de a combate corupția și alte infracțiuni. […] Dacă vom ajunge la concluzia că regulile sunt încălcate, nu vom ezita să luăm măsurile necesare, chiar să aducem în fața instanței guvernul român. Facem apel la Guvernul României să readucă pe calea cea bună procesul de reforme. […] Mulţi români sunt îngrijoraţi că modificările propuse pentru aceste legi ar putea submina eforturile îndelungate în combaterea corupţiei şi în asigurarea independenţei justiţiei, iar Comisia Europeană împărtăşeşte foarte mult aceste preocupări”.
Ce este cert şi ce rămâne ne explicat
Cert este că epistolarii există, sunt printre noi. Mai este clar pentru orice om normal că ei îşi urăsc ţara şi îşi duşmănesc propriul popor. De neînţeles rămâne că, deşi pe cei mai mulţi dintre ei îi cunoaştem, nu dorim să-i întrebăm în folosul cui muncesc, nu ne interesează pe banii cui trăiesc, nu ne preocupă consecinţele activităţii lor, imediate sau pe termen lung, pentru ţară. Pe scurt, este inexplicabil de ce ne este teamă de aceşti indivizi. De ce ne ferim să-i deranjăm. Repet, deşi îi ştim bine, nu facem decât să ne învârtim cu grijă pe lângă ei, fără a îndrăzni să-i luăm la întrebări ca nu cumva să se supere. Să zicem, prin absurd, că nu dorim să-i admonestăm. Dar, frizând irationalul, noi, nici măcar nu dorim să aflăm cum se numeşte, juridic, ceea ce ei făptuiesc. O fi vorba despre „defăimarea ţării sau a naţiunii”, încriminare scoasă din Codul Penal în anul 2005 (la iniţiativa Ministerului Justiţiei condus atunci de exact Monica Macovei), dar existentă (încă!) în art. 30 alin. 7 din Constituţia României: „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”? Sau o fi vorba despre „insultă şi calomnie”, faptă penală reintrodusă de curând în Codul Penal de Curtea Constituţională? Nu ştim. Nu vrem să aflăm. Nu ne interesează. Nu pare a fi important pentru Justiţie, nici pentru guvern, nici pentru cele şapte categorii de servicii secrete, nici pentru societatea civilă atât de mult lăudată. Nici pentru noi, toţi.
Cum rămâne cu respectarea libertăţii de exprimare?
Cunosc. Suntem, sau măcar vrem să fim, o ţară democratică. Respectăm, sau măcar ne străduim să acordăm atenţia cuvenită dreptului la opinie şi la libera exprimare. Iubim libertatea, sau cel puţin aşa credem că ar trebui. Numai că, în momentul în care confundăm democraţia cu libertatea de a-ţi defăima ţara şi de a-ţi umili poporul, cu libertatea de a ignora legile, de a-ţi impune cu forţa propriile idei, cu libertatea de a insulta şi calomnia pe oricine şi orice fără a fi nevoie să dovedeşti vreodată adevărul spuselor tale, am intrat deja pe largul şi nesigurul teren al debandadei, al dezordinei sociale, al anarhiei. Iar democraţia, doamnelor şi domnilor, încă de la începuturi şi cu atât mai mult în timpurile moderne, nu a încurajat niciodată încălcarea legii. Acelaşi lucru îl explica, încă din secolul XVIII, una dintre cele mai strălucitoare minţi ale omenirii şi, în acelaşi timp, unul dintre marii iubitori al libertăţii – Montesquieu: „Este adevărat că, în democraţii, poporul pare să facă ceea ce vrea; dar libertatea politică nu constă de fel în a face ceea ce vrei. […] Trebuie să ne fixăm în minte ce înseamnă independenţă şi ce înseamnă libertate. Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel” Simplu, pentru unii. Prea dificil de înţeles, pentru alţii.
Autor: Teo Palade
Sursa: Art-emis
Adauga comentariu