Generaţiile se deosebesc între ele după gradul oboselii sufleteşti. Fenomenul acesta ni se dezvăluie în atitudinile generaţiilor, în orientările lor, în alegerea exponenţilor, a liderilor etc. Înclinaţia spre valori materialiste, diminuarea idealităţii, absenţa idealurilor, atracţia zeflemelii, respingerea identificărilor cu eroii unei colectivităţi ori cu martirii şi sfinţii ei, cu marile sale personalităţi exemplare, diminuarea credinţei, uitarea tradiţiilor, dispreţuirea obiceiurilor etc. sunt, toate, expresia oboselii sufleteşti a unei generaţii. Nevoindu-se într-o gesticulaţie grandilocventă, subtilizând pe sofalele trândăviei, mahmură în dimineaţa vieţii ei, o asemenea generaţie îşi va strâmtora până la desfigurare sufletul şi eul social deopotrivă. Câtă nepreţuită învăţătură se tezaurizează, iată, în lecţia succesiunii generaţiilor.
Generaţia anilor ‘60, de pildă, s-a afirmat în plină ocupaţie comunistă. Menită de către ocupant unor acte ticăloase, prin care ar fi urmat a se dezice de valorile şi personalităţile istoriei şi culturii naţionale, această generaţie s-a împotrivit ocupantului, reuşind una dintre cele mai neaşteptate şi extraordinare biruinţe, aceea a creaţiei. Această generaţie miraculoasă a refăcut legăturile rupte de către ocupant cu epoca interbelică şi cu marile ei valori, cu momentele şi reperele axiologice esenţiale ale memoriei şi ale spiritualităţii româneşti reprimate şi, astfel, a reuşit să deblocheze forţele creatoare colective sub ochii consternaţi ai forţelor de ocupaţie, ai celui mai cumplit aparat de reprimare spirituală dintre cele pe care le-au cunoscut popoarele europene vreodată. Acea generaţie s-a mai numit, cu sintagma regretatului Edgar Papu, generaţia Labiş, după numele poetului miraculos, care-a ţâşnit din clocotul geniului românesc supus, el însuşi, unei ticăloase represiuni menite a rupe orice legătură cu fondul sufletesc şi cu patrimoniul de valori şi de opere indexate şi interzise prin efectele convenţiei puterilor aliate care ieşiseră biruitoare în războiul al II-lea mondial. Firicelul acela s-a preschimbat într-o izbucnire de energii creatoare, care-au alcătuit miraculoasa generaţie Labiş. Din avântul ei, s-au născut marile opere ale literaturii române postbelice, cu mari prozatori şi poeţi pe care ne sfiim să-i punem în serie, atât este de extraordinară individualitatea fiecăruia. Căci, cum să-i aşezi într-o simplă listă pe Dinu Săraru, creator comparabil doar cu rusul Rasputin, pe Marin Preda, pe Paul Anghel, pe Ioan Lăncrănjan ori pe marii poeţi creştini, Ioan Alexandru sau Daniel Turcea, ori pe unicul Nichita Stănescu, pe Adrian Păunescu, pe Marin Sorescu, pe Cezar Ivănescu şi mă cutremur că trebuie să închei lista printr-un etc. Generaţie care a provocat o renaştere spirituală în plin deşert comunist, readucând la viaţă diurnă mari modele, tipare, idealuri, opere şi personalităţi, refăcând continuităţi pe care ocupantul le voise complet, definitiv întrerupte! În ultimii douăzeci de ani eşti uluit să constaţi că au fost relansate mai toate manifestările culturii de ocupaţie: agresarea bisericii, a marilor personalităţi istorice, a unor momente cruciale din istoria românilor şi deopotrivă a unor opere şi personalităţi ale culturii adevărate, de la Eminescu la Nae Ionescu, a miturilor şi simbolurilor axiale ale unei spiritualităţi, a martirilor, eroilor şi sfinţilor poporului român etc. Demitizarea, dezeroizarea istoriei în numele respingerii unei ipotetice contrafaceri a istoriografiei oficiale (în cazul acesta a celei comuniste), zeflemeaua împinsă adeseori la abjecţia înjurăturii etc., toate acestea fuseseră procedeele contraculturii de ocupaţie. Le vedem relansate în manifestările ultimelor două decenii. Opţiunile spre valorile materialiste, respingerea tradiţiilor, părăsirea orizontului idealist pe care-l deschid privirilor unei generaţii înaltele idealuri colective, ignorarea obiceiurilor poporului, dispreţuirea atitudinilor prea grave, zeflemeaua, etc. sunt, toate, semne de oboseală sufletească şi toate reapar în manifestările de viaţă ale unei întregi generaţii. Totul e adus la marginile negaţiei disolutive, proprie unei trăiri atât de coborâtă, încât realul însuşi e desfigurat, odată cu sufletul supus unei asemenea mutilări. Faţă de generaţia Labiş, generaţia Raportului asupra comunismului este generaţia unei incredibile mutilări.
Două tipare, două lumi. Evident că insul se arată liber s-o aleagă pe una ori pe cealaltă, aşa cum noi încercăm să le examinăm pe amândouă, adică să le privim înţelegător, sesizând înclinaţia spre jertfă, la cea dintâi, şi spre desfigurarea chipului, la cea de a doua. Că trecutul este o dimensiune a prezentului (şi tot astfel viitorul) au dovedit-o toate marile şcoli de sociologie şi psihologie ale secolului XX, grupate în cele trei mari curente, pragmatismul, fenomenologia şi interacţionismul. Toate aduc în prim planul atenţiei experienţa, primordialitatea ei în cadrul proceselor de modelare a existenţei şi, deci, preeminenţa ei ca noţiune de bază în studiile umane. Sinteza chestiunii se află într-o carte a lui G. H. Mead, care grupează prelegerile ţinute în ultima fază a vieţii sale. „Trecutul variază cu fiecare prezent particular” (vezi supra acestei chestiuni N. Meltzer, Symbolistic Interactionism. Genesis, varieties, and criticism, Londra, 1975, p. 28-29, 38). “Dacă am avea orice document posibil şi orice monument posibil din perioada lui Iulius Caesar, am avea, incontestabil, o vedere mai adevărată a omului şi a ceea ce s-a întâmplat în epoca lui, dar acea vedere ar fi un adevăr ce-ar aparţine acestui prezent, şi prezentul cel mai de pe urmă l-ar reconstrui din perspectiva caracterului său emergent” (apud ibidem).
Prin urmare, trecutul trece în “documente noologice”, adică în acele experienţe fixate în opere, monumente, scrieri, documente spirituale felurite, care, la rândul lor, redobândesc realitate în şi prin experienţele prezente. Acestea fac din trecut realitatea acestui prezent.
Realitatea vieţii noastre (a trecutului nostru individual şi colectiv cu atât mai mult) nu există decât în şi prin actualitatea experienţelor noastre. Trecutul C. R. Motru, “Personalismul energetic şi alte scrieri”, Ed. Eminescu, 1984, p. 34. are realitate în şi prin această actualitate, care este, ne aducem aminte de ideile lui Motru, un criteriu al realităţii unei culturi. Trecutul, deci, are înţeles numai ca o dimensiune a prezentului şi dacă prezentul e minor, trecutul apare şi el în minoratul lui, dacă prezentul refuză eroismul şi legenda, trecutul apare ca un timp fără eroi şi lipsit de dimensiune legendară. Trecutul, acest cumul de experienţe fixate în bunurile patrimoniului colectiv, dobândeşte valoare numai prin “actualitatea [lui] în conştiinţa socială” (C. Rădulescu-Motru) şi în cea individuală. “Patriotism, şcoală, cultură, nu există decât pe măsura ce sunt actuale în sufletul cetăţenilor. Realitatea lor nu se întemeiază pe vreo substanţă de sine stătătoare şi aparte, pe care cineva să o poată purta sub lacăt; realitatea lor stă în însăşi manifestarea lor actuală” (C. R. Motru, “Personalismul energetic şi alte scrieri”, Ed. Eminescu, 1984, p. 34).
Acest mod de a concepe lucrurile face din prezent timpul fundamental şi din trecut şi viitor un timp interior, latent (adormit), real doar în măsura în care este o dimensiune actualizată a prezentului, adică a experienţelor noastre şi numai sub calitatea actualizărilor sale, adică numai ca parte a trăirilor efective ale contemporanilor. La fel este şi viitorul din lumea scopurilor, a idealurilor şi aspiraţiilor aceloraşi contemporani. Acest timp din interiorul timpului (prezent) face autenticitatea trăirilor noastre. Prin urmare, singurul timp înzestrat cu exterioritate este prezentul. Trecutul, ca memorie obiectivată sau nu, şi viitorul, ca proiecţie de idealuri, scopuri, aspiraţii etc., sunt timpuri interioare, compun însăşi interioritatea noastră. Aşa se face că epocile materialiste, perioadele mercantiliste, pozitiviste, elitele care preiau asemenea orientări etc., sunt epoci şi elite fără interioritate şi profunzime, fără vis şi memorie, fără ideal şi poezie, fără mit şi credinţe. Când trăirile noastre, în care şi prin care se trezesc în noi epoci şi lumi trecute şi viitoare, sunt superficiale, prezentul nostru cu simţirile lui îmbracă forma zeflemelei, a ironiilor uşoare, a superficialităţii lumii noastre. Când trecutul şi viitorul nostru, ca timp interior al fiinţei noastre, sunt actualizate în trăiri profunde, acestea se exteriorizează sub formă mitico-legendară, iar in privinţa viitorului, într-o descărcare mesianică de extraordinară putere. Aşa a fost, de pildă, generaţia paşoptistă şi, încă mai puternică, generaţia eminesciană. Timpul lor şi, prin ei, adică prin experierile (trăirile) care compun spiritualitatea acelor generaţii, trecutul şi viitorul, au atins intensitatea categoriilor mitice proiectându-se peste timp prin trăiri mesianice, extraordinare. Perioada postdecembristă a primit, prin mulţi dintre „liderii” ei, invitaţiile spre tipare de trăire ludică, superficială, „naşpa”, cum se exprimă liderii lor, care fac să predomnească în mediul zilei zeflemeaua, nihilismul anarhic şi hedonismul. Profilul acestor tipare degenerate sunt propagate prin televiziuni, în emisiuni confecţionate în acest sens, în care e convocată superficialitatea sentimentelor spre a ironiza mari valori şi mari personalităţi şi simboluri ale trecutului, precum Eminescu, Ştefan cel Mare, Burebista etc. Această tristă ilustrare mediatică a trăirilor degradate reprezintă măsura sau cântarul realităţii sufleteşti a celor care aderă la aceste tipare. Acestea sunt expresia “protestării superficiale” şi haotice, ale unor minţi şi suflete debilitate de refuzul unei actualizări sufleteşti profunde a trecutului şi a viitorului deopotrivă. Pentru reprezentanţii acestor cohorte ale zeflemelei, care-au incendiat ecranele televizoarelor cu o comedie bulevardieră trivializantă în care se scuipă înjurături, se îmbracă haine rupte şi ponosite, trecutul este un moft, invocarea lui Eminescu un prilej de descărcare a obrăzniciei oligofrene (râsete nătânge se propagă prin contaminare agnozică, senzorială, ca pipăitul prostului), eroii istoriei sunt pentru ei o carte cu poze pentru aliteraţi, iar viitorul – o pâclă pusă peste lume de mizeria unor priviri ponosite. Totul eşuează în incoerenţă, amestecătură şi peticeală.
Realitatea unei lumi, aşadar, este tot una cu actualitatea trăirilor dinlăuntrul ei, şi evident, adâncimea şi înălţimea acestor trăiri se transmit în profunzimea şi altitudinea reliefului spiritual al celor ce-i compun profilul şi-i epuizează hotarele. A sosit vremea unei istorii adevărate a epocii postbelice care ne-ar putea elibera de lucrătura tentaculară a ciudatului aparat al marii desfigurări, abil instalat în camerele de locomoţie ale suprastructurii actualei culturi române de către cei ce s-au autodecretat exponenţi ai unei generaţii, prin simplul fapt că aceasta nu poate schiţa nici măcar un gest de reacţie, pentru că este o generaţie obosită. Un organism prea slăbit nu mai reacţionează la agenţii care-i administrează otrava letală. O generaţie obosită este o mare problemă spirituală pentru o societate. A nu sesiza lucrul acesta atunci când semnele sale sunt atât de vădite ar fi ticălos. Iniţiem, în paginile acestei reviste, analiza unui fenomen aşa de alarmant.
Autor: prof. univ. dr. Ilie Bădescu
Sursa: Foaie Nationala, preluare dupa Revista Clipa
Adauga comentariu