O istorie spulberată – gândurile unui student al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti

„Istoria este cea dintâi carte a unei naţiuni. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care, şi-a pierdut religia suvenirilor”, ne spunea primul istoric modern reprezentativ, Nicolae Bălcescu.



Astăzi, când istoria ar fi trebuit să devină o disciplină care să contribuie la dezvoltarea culturii generale a tinerilor şi la o cunoaştere a valorilor naţionale, ea a devenit, mai degrabă, o disciplină derizorie şi lipsită de interes în cultura şi dezvoltarea viitoarelor generaţii.

A nu-ţi cunoaşte istoria înseamnă, cum s-a spus, a nu-ţi cunoaşte părinţii şi strămoşii, ai tăi şi ai neamului întreg, a nu beneficia sau a nu fi demn să beneficiezi de moştenirea ce ţi-au lăsat-o, cu suflet de părinte.

Pentru a distruge un popor şi a-l supune, este suficient a-l renega, a-i distruge miturile, tradiţia, istoria şi credinţele. Astfel, un popor fără identitate devine pleava univesului. Istoria naţională, din păcate, a devenit principala ţintă de denigrare sau de eliminare din conştiinţa românilor. Primii paşi au fost făcuţi în anul 2007 când istoria este acceptată ca materie a ,,bacalaureatului naţional” numai la clasele umaniste, iar manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte «Istoria românilor», ci, simplu, «Istorie».

Cui îi e ruşine de istoria românilor? Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie ,,Istorie”, iar înăuntru e tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

De ce i-au tăiat pe „români” din titlul manualului? La acestă întrebare istoricul şi academicianul Dinu C. Giurescu facă o analiză destul de onestă şi limpede: ,,Ca să se piardă identitatea naţională a românilor. O spun cu toată seriozitatea, cu deplină răspundere: mai multe fapte asemănătoare merg către acest scop. Tineretul să nu mai aibă conştiinţa apartenenţei la un neam. Să fie un tineret de ăsta, euro-atlantic, axat pe valori precum mall-uri, vacanţe, călătorii, breaking news, vibe radio etc.”.

Ioan Scurtu, prof. univ. dr. în istorie în capitolul «Concluzii» din cartea «Revoluţia româna din 1989 în contextul internaţional» precizează următorul fapt: ,,Din manualele de istorie lipsesc teme importante, precum etnogeneza românilor, iar momente esenţiale, cum sunt cele privind lupta pentru apărarea fiinţei naţionale sau mişcările sociale sunt minimalizate”.

Domnilor ,,specialişti” din comisiile de educaţie din Parlament şi din minister se pare că pentru dumneavoastră părerea celor doi ,,monştri sacri” care ne-au scris istorie, atât în manualele şcolare, cât şi în cărţile de specialitate şi care au scos la lumina istoria poporului român, această părere nu contează.

Regretatul nostru istoric, Florin Constantiniu, într-un interviu luat de jurnalistul Victor Roncea, concluzionează şi dansul acelaşi fapt: ,,Mă uitam pe manualul de istorie, ediţia apărută în 1939 de dinainte de război, a lui Giurescu, şi mă uitam ce serios se învaţă istoria. Spuneţi-mi mie, cum de atunci nu se considera că e prea multă materie, că elevul nu poate să înghită atâta materie. Acum, când te uiţi la manualele astea, ele sunt de 140 de pagini cu scheme şi fotografii mari. Am lucrat şi eu la un manual şi, poate nu credeţi, nicio lecţie să nu depăşească 2 pagini, să nu depăşească cumva 2 pagini”.

În anii 2007, prin ordinele ministrului Educaţiei manualele alternative de istorie, de clasa a XII-a devin în număr de şapte. Şcolile şi le aleg pe cele care li se par mai accesibile, în funcţie de diverse contexte. Manualele de clasa a XII-a cuprind în prezent 5 teme generale socotite definitorii pentru ca tânărul de 17-18 ani să înţeleagă trecutul ţării, anume: I Popoare şi spaţii istorice, II Oameni, societatea şi lumea ideilor, III Statul şi politica, IV Relaţiile internaţionale, V Religia şi viaţa religioasă.

Cele 5 capitole sunt divizate în subpuncte, fiecare cu un titlu precis, însoţite de studii de caz. Lipsite de principiul cronologic şi, totodată, excesiv de lacunare, manualele prezintă istoria ca pe o înşiruire de fapte şi evenimente, de foarte multe ori nerespectându-se principiul cauzalităţii evenimentelor. Astfel elevii, în cel mai bun caz, memorează şi uită adesea destul de repede. La examenul unde istoria este materie opţională, candidatul se îndreaptă spre discipline alternative (biologie, geografie etc.).

Prezentarea celor 5 mari capitole ajuta sau nu la receptarea şi înţelegerea informaţiilor? Spre exemplu, capitolul III începe cu ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII) şi se încheie cu ,,România postbelică. Stalinism, national-comunism. Construcţia democraţiei postdecembriste”. Capitolul IV începe cu ,,Relaţiile internaţionale în spaţiul românesc în Evul Mediu şi ajunge la Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană”, iar ultimul capitol începe din nou în Evul Mediu (,,Biserica şi şcoala”) şi se încheie cu ,,România şi toleranţa religioasă în sec. XX”.

Este de reflectat dacă receptarea şi înţelegerea se fac mai uşor şi cuprinzător plimbând pe elevi, la fiecare capitol, din Evul Mediu până în anul 2000, sau dacă materia ar fi redată pe etapele mari cronologice, fiecare cu caracteristicile şi conexiunile ei de de epocă. Ei bine, situaţia sta cu totul altfel. Profesorii sunt nevoiţi din învălmăşeala aceasta de capitole combinate să recurgă la un cadru cronologic şi firesc, şi brusc, situaţia cronologică a capitolelor se schimbă radical.

Capitolul I începe cu ,,Romanitatea românilor în viziunea istoricilor”, capitolul II ,,Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII), capitolul III ,,Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii”, capitolul IV ,,Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)”, capitolul V ,,Constituţiile din România”, capitolul VI ,,România şi concertul european: de la ,,criza orientală” la marile alianţe ale sec. XX”, capitolul VII ,,Secolul XX – între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa”, capitolul VIII ,,România postbelică. Stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă. Construcţia democraţiei postdecembriste”.

Ce se va întâmpla cu elevii ai căror profesori nu mai acordă atenţie predării, explicării şi care lipsesc de la orele de istorie? Răspunsul este cât se poate de limpede. Elevii sunt nevoiţi să îşi aleagă o altă disciplină pentru examen sau, dacă aceasta e obligatorie la examen, sunt nevoiţi să recurgă la ore de meditaţie la alţi profesori care au respect faţă de disciplina şi profesia lor şi care conştientizează responsabilitatea enormă pe care o are un profesor în destinul şi momentele esenţiale din viaţa elevilor.

O altă variantă ar fi parcurgerea manualului, care îngreunează şi înceţoşează viziunea elevului asupra cadrului istoric. Astfel, conţinutul devine monoton şi lipsit de interes, iar, în cel mai bun caz, elevii memorează şi uită adesea destul de repede. În asemenea situaţii, câţi stundenţi mai optează pentru Facultatea de Istorie? În mare măsură doar cei care au medie mică sau cei care nu au intrat la opţiunile dorite. Este şi o vorbă prin facultăţile de istorie din România la întrebarea ,,-De ce ai ales istoria?” – ca să am o facultate.

Dacă dificultatea de a face o analiză a noţiunilor din carte şi pentru a le înţelege este mare, în sprijinul acestei dificultăţi se mai adaugă şi informaţiile excesiv de lacunare. Astfel, din principalul manual de istorie din învăţământul nostru preuniversitar lipsesc capitolele antichităţii şi stravechimii despre daci. Pur şi simplu, pentru dânşii, pentru autori, pentru guvernul care prin Ministerul de resort a făcut acest lucru, a eliminat complet orice informaţie despre strămoşii noştri reali, traco-geto-dacii.

Istoricul şi conf. univ. dr. Gheorghe Iscru a semnalat în nenumărate rânduri, atât prin articole publicate, cărţi, conferinţe cu caracter ştiinţific, dar şi prin scrisori adresate preşedinţiei şi ministerului despre politica antinaţională din manualele şcolare. Domnul Iscru îşi exprimă mâhnirea şi revolta împreună cu ceilalţi istorici menţionaţi mai sus: ,,însuşi Ministerul de resort conformându-se unor „sugestii mai înalte”, din „alternativele” celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţi universitari, „manuale alternative” editate în anul „de referinţă” 2007 – an în care „demnitari” ai neamului ne-au cedat şi suveranitatea naţională cu de la ei putere! -, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali.

Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi -, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor roman. Direct sau indirect, s-a micşorat, în preuniversitar, numărul de ore de predare pentru istorie, acordându-se în schimb, la gimnaziu, ore pentru cursuri opţionale de istorie, la inspiraţia profesorului, ca la Universitate.

S-au redus personalităţi şi evenimente, în pagina de manual, la câteva rânduri ,,compensate”, cu 1-2 şi chiar  mai multe imagini. S-a menţinut viziunea stalinistă asupra naţiunii şi asupra statului naţional şi s-a alimentat în continuare blasfemia de acuzare a naţionalismului”. Se pare că domnul Iscru, la o vârstă destul de înaintată, când ar putea să îşi petreacă liniştit bătrâneţea, se luptă cu morile de vânt pentru că la nenumăratele scrisori şi întrebări oficiale, nimeni nu a fost amabil să-i dea un răspuns.

Politica guvernamentală prin Ministerul de resort, deja a mers prea departe, pur şi simplu a tăiat rădăcinile istoriei reale ale naţiunii române. Dacă în manualele din anul 2000, avem un capitol intitulat «Civilizaţia geto-dacilor» cu citate din izvoarele istoricilor antichităţii (Herodot, Strabon, Dio Cassius, Iordanes), în care aflăm lucruri elementare că dacii şi geţii sunt de acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă, dar aflăm şi despre cunoştinţele lor fabuloase de astronomie, medicină, filozofie, logică.

Spre exemplu, despre Decebal, Dio Cassius scria că ,,era priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp, dibaci a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Iordanes în «Getica» precizează despre cunostiintele ştiinţifice la geto-daci: ,,[…] Deceneu i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei. El i-a învăţat etica, dezvătându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; […] i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, că nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrine filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte”.

Ei bine, aceste informaţii nu apar în manualele noaste şcolare ca să stârnească mândria identităţii naţionale. În cele 4 manuale (cele 2 edituri Corint, Didactică şi Pedagogică, Corvin) nu aflăm absolut nimic despre cine a fost Traian, Decebal, Deceneu, zeul Zalmoxis, războaiele daco-romane din 101-102 şi 105-106, care au fost cauzele războaielor, ce părţi au ocupat şi administrat Traian din Dacia, imensele bogăţii luate de romani din Dacia (165.000 kg aur şi 331.000 kg argint), ce s-a întâmplat în intervalul 106-271 când avut loc Retragerea Aureliană.

Despre toate aceste informaţii nu aflăm absolut nimic în manualele de istorie, decât în cele 2 manuale coordonate de Ioan Scurtu (editura Gimnasium şi editura Economică şi Preuniversitară ) şi în editură Niculescu, în care informaţiile sunt destul de comprimate, dar elevul poate să îşi facă o idee. Cât despre culturile preistorice din neolitic şi epoca bronzului care sunt unice în Europa cu o ceramică şi o vechime impresionantă (Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa, Turdaş-Vinca), aceastea sunt practic inexistente în viziunea noilor generaţii de tineri.

The New York Times, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat la data de 30 noiembrie 2009 în secţiunea Science un articol despre expoziţia găzduită de Institutul pentru Studiul Lumii Vechi (Institute for the Study of the Ancient World) de la Universitatea din New York. Expoziţia a cuprins exponate de o valoare inestimabilă aparţinând culturii Cucuteni. Americanii se mândresc că în Europa şi în România există o asemenea cultură.

Paradoxal, noi o eliminăm din manualele şcolare ca nu cumva elevii noştri să cunoască că pe acest teritoriu au fost culturi antice unice şi o continuitate de locuire de mii de ani. ,,Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcinile de patru ori milenare, aceasta este mândria şi aceasta este puterea noastră” – spunea Nicolae Iorga secolul trecut.

Putere şi mândrie care zac acum în ignoranţa elevilor şi studenţilor noştri care află că sunt ,,romani”, urmaşi ai Romei, conform ,,etichetării” de către unii istorici şi împăraţi bizantini pe parcursul secolelor din primul capitol intitulat «Romanitatea românilor în viziunea istoricilor».

Dacă despre antichitate nu aflăm aproape nimic, nici despre evenimentele majore ale secolelor trecute nu aflăm prea mult. Comprimarea excesivă a informaţiei are consecinţe care nu pot fi evitate de autori, oricât ar fi ei de meşteri de a scrie multe, în puţine cuvinte. De ce a izbucnit primul război balcanic (1912)? Manualele citate nu explică (Corint 1, p.121; Corint 2, p.97; Pedagogică, p.230).

De ce a continuat armata romană operaţiunile la răsărit de Nistru în 1941 şi a mers până în stepa Calmucă şi Cotul Donului? Două manuale nu dau vreun răspuns (Corint 1, p.124; Corint 2, p.98; cel al editurii Pedagogice explică la p. 250). Referitor la colectivizare nu se explică ţelul ei real nici consecinţele pe plan individual. Tema ocupa un paragraf în manualul Corint 1, pp. 102-103, 6 rânduri în Corint 2, p. 80.

Această conspiraţie împotriva istoriei nu se opreşte aici, ea atinge şi băncile facultăţilor de istorie din ţară. De pildă, la primul curs de Evul Mediu de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, aflăm de la domnul profesor (care nu este specializat pe etnogeneză) că poporul român s-a format pe ambele părţi ale Dunării, în special la sud de Dunăre, asemănându-se cu romanitatea orientală, iar romanizarea Daciei nu aveam cum să se concretizeze în doar 165 de ani, fiind mai mult o colonizare de seminţii ,,din toată lumea romană”.

De asemenea, aflăm că, după Retragerea Aureliană, populaţia de la nord de Dunăre s-a mutat la sud de Dunăre unde a revenit în secolele VIII-XIII, găsind pe unguri în Transilvania. Ştim cu toţii ca domnul profesor şi-a susţinut doctoratul în Ungaria şi că aceste teorii respinse de istoriografia românească încă mai servesc istoriografiei maghiare, sperând că într-un moment de răscruce (aşa cum se întâmplă acum cu autonomia ungurilor în Transilvania), aceste pseudo-argumente să fie invocate din nou.

Contradicţiile nu se opresc aici. Aflăm că românii nu au câştigat bătăliile de la Rovine, Călugăreni, Târgovişte, iar conştiinţa de naţiune şi unitatea teritorială au existat doar la 1918 (evenimentele din 1600 şi 1848 nu există în viziunea d-lui profesor), ceea ce manualele de istorie contrazic.

În final aflăm despre Mihai Viteazu că avea două ,,calităţi”: era viteaz şi ,,îi plăcea băutura”, iar dacă aducem argumente în defavoarea ungurilor suntem acuzaţi că ,,suntem obsedaţi după discursul naţionalist”. Întrebarea firească ar fi următoarea: un student care termină Facultatea de Istorie şi doreşte să profeseze în învăţământ, ce teorie va scrie în examenul pentru ocuparea unui post de cadru didactic?

Teoria învăţată în liceu (teoria oficială) sau teoria predată la cursul facultăţii unde profesorul ne spune răspicat că istoriografia românească este plină de minciuni şi tributară discursului naţionalist?

După 23 de ani de la revoluţie, învăţământul nu este cu adevărat modern. Mai de grabă, în acest interval de timp, el a devenit un domeniu subfinanţat şi neglijat de către guvernanţi. Prin elaborarea de noi programe şi manuale şcolare, eliminarea examenului de admitere, reducerea duratei învăţământului universitar la 3 ani şi salariile derizorii din învăţământ, degradarea sistemului a devenit evidentă.

Istoria a devenit o disciplină oarecare, tinerii nu se mai îndreaptă spre facultăţile de istorie, deoarece pasiunea  şi rădăcinile de cunoaştere au fost tăiate încă din liceu.

Un articol de  Mihai Floroiu, student Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

Sursa: Anonimus, preluare dupa  Adevărul despre daci