Doctrina e un corp de idei, mergand articulat spre o tinta cat de cat ideala, si pentru care esti dispus sa combati, sa faci sacrificii, chiar sa mori. Doctrina indica limpede ce ceri de la societate si/sau unde vrei s-o calauzesti, prin ce mijloace anume, considerate cele mai bune, daca nu singurele. Ea mobilizeaza o credinta nesfarsita, obsesiva, dar si o temeinica deslusire teoretica. Ea exprima un discurs coerent si preferential fata in fata cu lumea. In el omul e mai mic iar ideea mai mare, incadrandu-l, dandu-i o misiune, una si aceeasi, neabatut. La o doctrina unitara ajungi de obicei prin dezbatere infocata. Ea iti este program de viata, norma, noima.
S-a murit din greu pentru doctrine. S-a trecut repede peste relativitatea lor. S-a conexat doctrina unui centru spiritual, unui om, cu valve perisabile. S-au facut erori si conversiuni. S-au declansat conflagratii luand doctrina ca suport. S-au intocmit scoli care s-au combatut pentru o nuanta, pentru a adauga implicatii, pentru a devia sau a denunta devierile, pentru a uri si combate.
S-a luat arma in mana, s-a sparcuit, s-au aprins ruguri, s-a abjurat. Viata sociala, cu progresele si ponoasele ei, a fost adeseori intrecere intre doctrine. Marii doctrinari sunt efigiile umanitatii. Marile popoare si-au permis acest lux ideatic si metodologic, au dezbatut si au combatut, de-aceea poate sunt mari. Ele au luat doctrinele in serios.
Nu prea e cazul nostru. Am avut si noi oarecari doctrine, dar nu prea strasnice, nici prea lamurite, nici prea originale. Ne-am fandosit si noi cu cateva idei directoare, dar si cu multe retineri.
Ne-am uitat chioras la corpurile de idei, la teoretizare. N-am combatut cine stie ce, nu s-au intrecut cine stie ce scoli. S-a jurat si abjurat in voie, s-a trecut de colo colo, fie unii “generosi” sau mai putin. S-au facut dizidente de te doare capul, fara prea mari statornicii doctrinare. Care cum a vrut s-a dus unde a vrut pe motiv de simpatie personala, de cumetrie. Rari cei care au luat doctrina in serios si n-au gaurit-o apoi prin exceptii. In schimb, multi cei care au luat-o in bascalie. Si mai multi, cei care au luat-o ca manta de vreme rea.
Dezbaterea teoretica nu se prea lipeste de romani. Nici ideile ferme, articulate, argumentate. Poti sa mori pentru Rege, pentru Capitan, pentru Cruce, fara prea multe implicatii doctrinare. Au vrut comunistii sa faca dezbatere doctrinara sistematica, au dat in clisee si au plictisit lumea. Romanul nu prea crede in discurs, in consecventa nici atat. Crede in oportunitate. Cultura lui nu e de discurs, preferinta lui e pentru almanah si varietati. Vrea culoare si delectare oarecum facila, nu sa mestece nuca tare a teoriei. I se pare ca nicio teorie nu imbraca bine viata, sau ca viata trebuie sa ramana dezbracata, cazuala, cu delectari. Daca e nevoie se preface indoctrinat, pus pe teorie, chiar adept; iar daca nu e nevoie, nu! Nivelul teoriilor lui moral-sociale il zugraveste Caragiale la bufet si judecatorie, sau Braescu in armata, sau Stanoiu la prelati.
In materie de “ne facem ca” suntem talentati cat cuprinde. Simulacrele ne ies de minune. Nu ne prea ies revolutiile, caci simplificam sau flescaim doctrinele. Recent, in ’89, nu s-a stiut bine fiecare ce doreste, ce combate. Simulatia anterioara cu iubirea de partid a mers atat de grozav incat Ceausescu s-a mirat ca nu e iubit de-adevaratelea. Dupa aceea poporul s-a uitat stupid. N-aveau directie, n-aveau doctrina, aveau doar beneficiari, jefuitori, demagogi. Nu stiau pentru ce lupta. Nu stiu nici azi. Nu-i o natie care vrea idei, ci vrea mai degraba carnati. Nu are fermitate ideologica in nicio directie. Politicienii trec dintr-un partid in altul, ba se suie, ba se dau jos, nu elaboreaza doctrina, nu articuleaza programe, ci doar proceduri, cele mai multe haotice, paguboase, intamplatoare.
In Romania de azi nu se mai prea discuta; in schimb se fura in lege. Se descurca care cum poate. N-am mai auzit demult o idee, doua idei, un corp de doctrina articulata. O fi bine, o fi rau? Articulatii sunt dincolo in Europa, in America, in China, noi suntem slobozi de doctrina, dragii de noi!… Noi ne fataim!
Paul Everac
sursa: cronicaromana.ro
As fi tentat sa spun ca nu se fac doctrine pe stomacul gol,dar istoria demonstreaza ca e tocmai pe dos.Mie nu imi pare ca ne fataim, ci ca ne zbatem in lipsuri si fara speranta. Doctrina, oricare ar fi ea, e o suma a unor posibilitati viitoare. Fara Speranta nu exista nici o proiectie a viitorului, deci nici doctrine.