Diabolizarea nu este o ideologie, ci un alibi pentru lipsa de idei. Ea nu este nicio politică, ci o diversiune care acoperă lipsa unui program politic real, cu excepția celui menit să asigure confiscarea puterii indiferent la ce preț.
În încercarea de a răsturna puterea legitimă rezultată din urne la 11 decembrie 2016, prin provocarea unei revolte populare, forțele anti-democratice și antinaționale interesate au apelat la două forme de diabolizare. Pe de o parte, diabolizarea politicienilor aleși, calificați în bloc drept ”corupți” și ”penali”. Pe de altă parte, diabolizarea Rusiei. Împotriva celor dintâi trebuie recunoscute puteri discreționare autorității judecătorești și, în special, procurilor. Împotriva celei din urmă, trebuie acordate puteri nelimitate serviciilor secrete.
Strada a fost chemată deci să apere tandemul justiție-servicii, abuziv identificat ca ”stat de drept”, de amenințarea legislativului și executivului ”corupte” și a Rusiei ”corupătoare” care la adăpostul nopții au încercat să îl castreze. În acest sens, posturi de televiziune în taină apropiate Kremlinului care prin chemări făcute la non-violență incitau, de fapt, la ieșire în stradă, oferind informații pe surse mincinoase, au lansat teoria că Rusia ar fi ostilă demonstranților. De ce ? Pentru că prin lozinciile lor și blocarea deciziilor guvernului ”pro-rus”, românii participanți la rebeliune au respins definitiv (?!) concepțiile rusești de organizare a societății și au obligat la adoptarea valorilor occidentale.
În stradă, așadar, democrația curată de tip occidental a învins sau urmează să învingă autoritarismul corupt de tip rusesc practicat de Guvernul penal. Lupta cu cel din urmă este deci și lupta împotriva Rusiei, ”inamicul ereditar”, care toată lumea o știe, vrea răul României (!).
Demonstrația este rotundă și seducătoare până când dăm de diavolul în detalii. Să fie oare contestarea rezultatului alegerilor o valoare occidentală ? Să fie oare justiția selectivă o asemenea valoare ? Să creadă oare Occidentul că legile trebuie adoptate cu aprobarea procurorilor?
(Cu relativa excepție a S.U.A., unde regula de drept emană prin interstițiile procedurii judecătorești dar, și aceasta, cu importante garanții pentru respectarea libertăților cetățeanului, în întreaga Europă Occidentală ”statul de drept” nu este înțeles ca preexistent deciziei politice, ci ca supremația legii adoptate de parlamentarii aleși și aplicate de judecătorii numiți, cu sprijinul procurorilor având statut de funcționari ai executivului.)
Include oare Occidentul printre valorile sale arestul preventiv sau prelucrarea martorilor ca instrumente de anchetă și smulgere a recunoașterilor? Recunoaște Occidentul oare condamnările bazate exclusiv pe probe indirecte sau pe înregistrări neautorizate, ca fiind compatibile cu ideea de proces echitabil? Acceptă Occidentul condamnări pentru fapte care nu sunt ilegale sau pentru simple intenții ”dovedite” prin simple speculații?
Sunt oare compatibile cererile românilor in favoarea unui sistem hiper-represiv (media pedepsei cu închisoarea în România este de 7 ani) și împotriva grațierii cu valorile europene ale toleranței includerii și umanismului (media pedepsei cu închisoarea în Europa Occidentală este de un an) ?
Valorile Occidentului exclud posibilitatea ca procuratura sau puterea judecătoarească să pună sub acuzare pe legislatori pentru actele normative pe care le adoptă sau pe membrii executivului pentru deciziile lor de oportunitate. Occidentul nu acceptă demonstrații neautorizate, implicarea serviciilor secrete în anchetele penale, justiția politizată, expunerea suspecților încătușați, prezența bătrânilor și bolnavilor incurabili în închisori ori penitenciare suprapopulate în care oamenii trăiesc ca animalele.
Lozincile străzii, ambigui în formă, se dovedesc astfel a fi reacționare în conținut. Ceea ce strada a vrut în concret nu a fost respectul valorilor proclamate de Occident, ci mai de grabă un regim precum acela pe care Occidentului i-l reproșează Rusiei putiniste sau Ungariei orbaniste cu autoritarismul lor justițiar denumit în primul caz ”democrație suverană” iar în cazul din urmă ”democrație iliberală”, mai puțin dimensiunea națională.
Trecând peste aceste observații trebuie spus că din punctul ei de vedere Rusia nu are cum fi fericită văzând bazele și trupele NATO înmulțindu-se în aproprierea granițelor ei, inclusiv pe teritoriul României. Nu este vorba de Românofobie, ci despre logica aritmetică a raporturilor de putere. Din atare perspectivă orice stare de instabilitate politică ăn România, provocată de masive demonstrații care contestă legitimitatea Guvernului, nu poate decât să servească Moscovei.
Nu pot afirma că Rusia este în spatele demonstrațiilor antiguvernamentale, dar sunt convins că ele îi profită. Așadar, conștient sau nu, demonstranții fac jocul intereselor rusești, tot așa cum agenții mass-media care susțin contrariul alimentând instabilitatea prin demonizarea Rusiei, fac tot jocul acesteia.
Cei din urmă o fac însă conștient. Așa se explică dezinformarea și intoxicarea fără margini pe care le practică precum și limbajul lor agresiv rusofob. Discursul radical antirusesc este nu doar caracteristica fanaticilor fără creier crescuți la școala răsuflată a neoconservatorismului american, ci și semnul distinctiv al agenților intereselor rusești sub acoperire.
Este bine să reținem aceste lucruri ca să ne vaccinăm împotriva manipulării.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Corect News
Adauga comentariu