Noi pentru ce am murit în Irak? Măcar britanicii ştiu

Textele cu sacrificiul pe altarul libertăţii şi democraţiei Orientului Mijlociu trebuie să ne lase reci. La fel de reci cum sunt şi cutiile de plumb în care s-au întors unii dintre soldaţii noştri plecaţi în Irak. Dincolo de obligaţiile politice pe care ni le-am asumat faţă de Statele Unite ca aliat de care ne leagă un parteneriat strategic trebuie să punem, ca ţară, problema câştigului material palpabil pe care îl vom obţine în urma eforturilor de război la care ne angrenăm. După înlăturarea lui Saddam Hussein, după stabilizarea cât de cât a noului Irak au început să vină şi contractele de reconstrucţie. Contracte de miliarde de dolari, de pe urma cărora ţările care au venit în coaliţia pro-americană îşi recuperează o parte din efortul depus (dacă nu cumva chiar mai mult).

În urmă cu aproape cinci ani când eram angajat la Grupul Energetic Tender (companie care includea şi Vulcan, Fabrica de Echipamente Nucleare şi Nuclearmontaj) am lucrat alături de mai mulţi colegi la un dosar al cărui scop era să arate experienţa companiilor româneşti în Irak: ce au construit şi ce au fabricat românii în această ţara. Era un proiect al Ministerului Economiei, şi alte companii cu alţi patroni erau implicate, care trebuia să identifice oportunităţile pe care le-ar avea companiile noastre în programul de reconstrucţie al Irakului.

Mi-am putut face astfel o imagine despre ce au facut românii în Irak. Putem vorbi despre cartiere de locuinţe construite de români, despre reţele de canalizare şi electricitate, despre fabrici de ciment, despre rafinării şi despre platforme de extracţie a petrolului. Construite ca şi contractori direcţi sau ca subcontractori.

Cred că 10% cel puţin din infrastructura economică a Irakului lui Saddam Hussein era Made in Romania sau Built by Romanians.

Ce vreau să spun cu asta: Avem experienţă în acel loc.

Ce s-a întîmplat cu proiectul de atunci al Ministerului Economiei – nimic. Niciun contract… nici măcar o piuliţă, nimic. Din reconstrucţia Irakului nicio companie românească nu a văzut niciun cent… prin urmare din tot acest efort de război la care ne-am angrenat România nu a văzut niciun cent. Pur ;i simplu companiile noastre au fost date la o parte. Fabrici pe care noi le-am construit au fost reconstruite de alţii (unii care au pus chiar piedici eforturilor Alianţei – precum ruşii)

Acum să îi vedem pe britanici. Ieri, British Petroleum (BP) a primit din partea guvernului de la Baghdad un contract mamut în valoare de 500 de milioane de dolari pentru a dezvolta câmpul de petrol de la Rumaila, unul dintre cele mai bogate din lume, aşa cum arată situl oficial al companiei.

Este o mare victorie pentru BP care şi-ar fi dorit acest camp încă de acum… patruzeci de ani… cam de atunci datează primele calcule făcute de specialiştii lor cu privire la Rumaila. O victorie care ar fi fost imposibilă atâta vreme cât la Baghdad se afla Saddam Hussein. Alungată din Rusia unde spera să găsească suficiente reserve de petrol pentru a compensa pierderile rezultate din epuizarea celor pe care le avea în restul lumii, BP găseşte acum în Irak resurse care o re-aduc în jocul marilor giganţi ai lumii petroliere.

Ce legătură are asta cu războiul. “Întâmplător” câmpul de la Rumaila se află în apropierea orşului Basra în sudul ţării acolo unde trupele britanice au avut greul operaţiunilor. Putem spune practic că armata britanică a “curăţat” regiunea de insurgenţi… sigur cu un număr semnificativ de pierderi. La Basra, armata britanică pleacă dar vine compania britanică British Petroleum., care va aduce britanicilor înapoi o parte din efortul depus pe câmpul de luptă.

Întrebarea este nouă românilor ce ne este dat de pe urma participării la războiul din Irak. Măcar o piuliţă, pentru soldaţii noştri! Că vorbele nu ţin de cald când vin cutii de plumb înfăşurate în tricolor cu oameni care au fost şi nu vor mai fi niciodată.

Mircea Marin
sursa: standard.money.ro