Noi dovezi de faliment a keynesismului economic

Punctul central al viziunii keynesiste asupra economiei este acela că echilibrul pieţei poate fi atins numai printr-o intervenţie de la centru menită să corecteze acele eşecuri naturale, normale şi inerente în mecanismul schimburilor. Ocuparea totală a forţei de muncă, echilibrul general şi stabilitatea preţurilor sunt adevărate obsesii ale intervenţioniştilor care, pentru a-şi justifica acţiunile, pentru a mai face un deficit, pentru a mai organiza o licitaţie pentru un proiect al statului şi pentru a mai creşte un impozit, o taxă sau o inflaţie.

Keynesiştii nu sunt departe de colegii lor monetarişi care şi ei cred în posibilitatea de a manevra economia, diferenţa dintre ei fiind dată de tipul de panou de comandă folosit (politică fiscală versus politică monetară). Ideile propagate de keynesişti au devenit adevărate sloganuri şi o bază (slabă din punct de vedere teoretic) pentru toate manevrele politice prin care este agresată piaţa liberă: statul poate crea locuri de muncă, statul trebuie să controleze preţurile (deși starea naturală a prețurilor de piață este instabilitatea lor), statul trebuie să dezvolte proiecte publice pe care piaţa refuză să le deruleze fiind neprofitabile, statul trebuie să asiste social familiile nevoiaşe. În opinia acestor socialiști ”liberali”, cu cât preţurile din piaţă sunt mai rigide, mai reglementate şi mai controlate de stat, cu atât există un impact mai direct al expansiunii monetare asupra prosperităţii economice. Economia, datorită keynesiştilor, a devenit mai degrabă politică, fiind foarte greu acum pentru toţi aceşti intervenţionişti şi planificatori să facă pasul înapoi şi să lase loc pieţei libere pentru a se reface şi pentru a-şi găsi un echilibru natural, singurul durabil. Încetul cu încetul, doctrina keynesistă (nu departe de dogma socialistă sau marxistă dar care a avut “şansa” să fie propovăduită din afara blocului comunist)a alterat complet sistemele economice moderne, sărăcindu-ne pe cei mai mulţi dintre noi prin distribuţionismul iluzoriu şi prin risipa statului de resurse pe proiecte pe datorie. Cu mânie proletară, keynesiştii au înfierat piaţa liberă şi consumerismul privat (după ce în prealabil monetariştii l-au alimentat cu credite ieftine) pe care apoi l-au înlocuit cu un consumerism public mult mai lipsit de logică economică. Un consumerism dezvoltat eminamente pe deficite şi datorie publică.  În acest fel s-a grăbit calea către faliment a acelor economii care au decis alterarea şi agresarea cu şi mai multă forţă a pieţei libere.

Situaţia datoriei publice a devenit de-a dreptul periculoasă pentru stabilitatea întregului sistem economic global și este vizibilă atât în SUA, UE sau Japonia. Dacă îi întrebi pe neo-keynesiştii, care până mai ieri propovăduiau pe la toate colțurile virtuţiile ”bail-out-ului”, ale proiectelor publice sau ale creşterii fiscalităţii şi rolului statului în economie care să ne scape de aşa-zişii capitaliştii hărăpăreţi (în realitate tot nişte socialişti dar monetari ce s-au concentrat în bănci centrale, instituţii financiare, intermediari pe piaţa de capital, companii de asigurări) cum explică ei situaţia vei primi doar nişte bâlbâieli sau răspunsuri vagi, insuficiente pentru a putea extrage vreo concluzie de acolo (veziPaul Krugman, vezi Nouriel Roubini, vezi Joseph Stiglitz). Toți banii cheltuiți de stat și pentru stat tipăriți ca și mai înainte tot cu ajutorul băncilor centrale s-au tradus în datorii și mai mari acumulate de aceste sisteme birocratice incapabile să înțeleagă forța și puterea economică a falimentului care ar fi inevitabil dacă ar fi luat aceleași decizii în piața liberă. În loc să înțelegem corect tot acest hazard moral și toată această lipsă de capitalism autentic în expandarea statului în dauna sectorului privat continuăm să lăudăm, să adulăm și să ne închinăm eforturile pentru a salva o doctrină economică complet falimentară care ne-a lovit cu regularitate în bunăstarea noastră periodic prin crizele pe care le-a generat. Din păcate și cei care sunt astăzi în jurul băncii centrale sau în jurul guvernului se complac tot în această paradigmă falimentară și se încăpățânează să ”crească” economic agresând piața fie cu inflație pe care nu o pot înțelege și descrie ca fenomen economic, fie cu tot felul de măsuri fiscale lipsite de logică economică (dovada cea mai clară despre cum facem tot posibilul să salvăm socialismul în România și cum ne înverșunăm să devenim capitaliști este invitația lui Yvan Allaire care să vorbească în fața Academiei Române despre faptul că e nevoie de și mai mult stat ca să scăpăm de criză – vezi aici sau aici). Foarte mulți în România mai trăiesc cu nostalgia comunismului și cu ideea fixă în cap că această doctrină este bună doar că a fost aplicată greșit… și acționează ca atare.

sursa: cristianpaun.finantare.ro