Faptul se întâmpla la anul 1545, când, înaintea judecătorului episcopal din Saint Jean de Maurienne se înfăţişau locuitorii satului Saint Julien, spre a da în judecată o foarte numeroasă populaţie de cârtiţe care le stricaseră culturile. Ca buni creştini ce se aflau nu îndrăzniseră să ridice sapele împotriva patrupedelor invadatoare, adresându-se unei înalte instanţe locale.
Vieţuitoarele au primit un avocat din oficiu şi judecătorul episcopal – ştiind că animalele, asemenea oamenilor, au fost create de Dumnezeu –, le-a socotit egale acestora şi în faţa legii, dându-le câştig de cauză.
Reeditarea conflictului şi procesului după cincizeci de ani – pesemne între urmaşii cârtiţelor şi urmaşii primilor păgubiţi – avea să ducă iar la victoria necuvântătoarelor, obştea omenească fiind obligată de data asta la a da în folosinţa cârtiţelor, cu acte în regulă, un întins teren pe care acestea urmau să sălăşluiască în voie. Mai mult decât atât, un expert a fost însărcinat de către judecători spre a constata dacă terenul noilor „proprietari” purtători de blană, satisfăcea sub aspectul bogăţiei vegetale, animale şi cel al surselor de apă, necesităţile unei vieţi îndestulate.
La vremea „civilizaţiei” acestui secol, mai cu seamă aici, pe plaiul mioritic, istoria asta pare anecdotică. Întâmplându-se exact aşa, modelul constituind chiar o practică obişnuită într-un vest european catolic, ea nu reprezintă decât o superioară mostră de avangardă medievală a gândirii ecologice moderne.
Câteva secole mai târziu, ceva după anul 2000, guvernul României publica „lista neagră” a animalelor producătoare de pagube obştei omeneşti; un pomelnic criminal, cuprinzând, pe specii, numărul sălbăticiunilor care urmează a fi ucise în sezonul de vânătoare următor. Printre acestea figurau 604 urşi, 862 lupi, 1231 pisici sălbatice – fix 1231! – şi 1500 ulii porumbari, toate fiind specii protejate complet prin legea 103/1996 şi prin convenţiile internaţionale de resort, semnate de România. Fireşte că de atunci cutuma s-a păstrat până în ziua de azi.
Interpelat la acea vreme în Parlament asupra acestei stranii decizii, ministrul pădurilor a răspuns că la baza „înţeleptei” sale hotărâri se află nici mai mult nici mai puţin decât intenţia guvernului de a „reduce aversiunea populaţiei faţă de urşi şi lupi”. Cu alte cuvinte, pentru a proteja, vezi bine, amintitele specii de mânia proletară şi de drepturile democratice ale omului, acestea urmau a fi ucise. Mi-am spus atunci că m-ar mira ca un guvern cu astfel de miniştri şi judecăţi, dornic de succese populiste, în cazul unei ipotetice aversiuni a majorităţii, de pildă, faţă de ţigani sau evrei, să procedeze la exterminarea şi deportarea acestora, spre a rămâne în graţiile periculosului si ignorantului electorat care l-a născut.
Deportările „faunei protejate” au luat azi chipul exportului de trofee cinegetice contra cost. Privatizarea fondurilor de vânătoare, în ciuda credinţei în clişeul economiei de piaţă a însemnat, exact pentru aceste specii, condamnarea la moarte. Dacă până de curând plutocratul ucigaş, care îşi dorea un trofeu de urs brun, trebuia să plătească statului român preţuri mari, în funcţie de dimensiunile şi valoarea comercială a exemplarului ucis, la această oră, pe fondurile private de vânătoare, ursul brun, indiferent de dimensiune, se vinde oricărui nichipercea îmbogăţit cu numai 3000 de euro „bucata”.
De bine, de rău, iată cum Moş Martin este ceva mai ferit de gloanţele proştilor tot pe terenurile rămase în proprietatea etatistă. Asta va mai fi o vreme, fiindcă desfiinţarea statului român este pe cale de a fi desăvârşită. Şi, odată cu aceasta, teritoriile sălbăticiunilor precum şi cele ale locuitorilor bipezi aşezaţi în Carpaţi şi în jurul acestora cu drept de la Cel de Sus vor fi confiscate.
Astfel, în sfârşit, o criminală decizie istorică, aparţinând comunismului „timpuriu”, se va realiza sub auspiciile capitalismului şi ale actualei integrări europene a României: când Partidul Comunist Român a fost declarat drept o „secţie a Internaţionalei Comuniste”, obligaţia fiecărui membru al său fusese aceea de a „lupta împotriva Statului Român artificial, imperialist, pentru dreptul minorităţilor la autonomie, până la despărţire”.
Mă întreb însă ce vină au, pentru toate aceste deşertăciuni omeneşti, necuvântătoarele din păduri, cele rămase, pe zi ce trece, cu adevărat „pe drumuri”. Care drumuri le străbat habitatele, aducând cu ele asfalt, maşini, noi proprietari, case, garduri, aşezăminte turistice, defrişări, conducte care le fură râurile şi, în cele din urmă, gloanţe.
Jurnalul Naţional, 6 mai 2012
Textul de mai sus face parte din volumul “INOCENȚII MARII TERORI”.
Autor: Nicolae R. Dărămuș
Foto: Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu