Politicienii europeni încearcă să-şi convingă electoratele şi pieţele financiare de posibilitatea unei reveniri economice care se va realiza fără o reducere a nivelului de viaţă şi a capacităţii de consum a europeanului de rând. Acest lucru este absolut imposibil. Utopia socială europeană a fost finanţată pe datorie şi acum vine decontul.
Directoarea FMI, Christine Lagarde, a folosit o metaforă perfectă pentru a explica situaţia în care a ajuns Uniunea Europeană. Europa este un Titanic care se apropie de un aisberg, iar bărcile de salvare şi colacii de salvare s-au terminat. Christine Lagarde sugerează că măsurile anti-criză implementate la nivel european nu mai au niciun efect, iar capacitatea instituţiilor europene şi internaţionale de a influenţa situaţia este din ce în ce mai limitată. Prognoza directoarei FMI descrie o depresie în stilul Marii Depresii din SUA anilor 1930 şi reacţia presei internaţionale a fost foarte negativă şi sceptică. Christine Lagarde a fost acuzată de “subminarea încrederii” şi “distrugerea optimismului”, dar despre ce încredere şi optimism poate fi vorba, în condiţiile în care eforturile comune ale UE, BCE, FMI şi FESF nu pot să genereze o reducere a deficitului bugetar elen sub 10%. Economia Greciei constituie 3% din economia europeană, iar toate eforturile instituţionale de a readuce această parte microscopică a zonei euro pe o traiectorie financiară pozitivă s-au dovedit a fi inutile. Ce speranţe pot exista în privinţa Italiei sau Spaniei, dacă Grecia reprezintă o misiune imposibilă pentru actualii lideri europeni?
Agenţia Standard and Poor’s a decis să “răsucească cuţitul în rană” şi a declarat că retrogradarea ratingului investiţional al Franţei va duce la retrogradarea ratingului Facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară. În condiţiile în care pierderea de către Franţa a ratingului de triplu A este aproape o certitudine, această declaraţie a distrus orice vestigii de interes investiţional faţă de obligaţiunile emise de FESF. Reamintim cititorilor că FESF era “bagheta magică” inventată de Trichet, Barroso, Sarkozy, Draghi & Co în vederea rezolvării crizei datoriilor suverane. Chiar şi cu rating investiţional de triplu A, FESF a fost absolut incapabil să atragă sumele necesare pentru salvarea de la faliment a periferiei europene, iar după pierderea ratingului chiar şi cei mai înverşunaţi optimişti vor trebui să recunoască faptul că uniunea monetară europeană nu mai are şanse de supravieţuire în forma curentă.
Mario Draghi a recunoscut că resursele BCE sunt limitate, iar abilitatea de a influenţa pieţele financiare este din ce în ce mai redusă. În aceste condiţii, ochii politicienilor europeni se îndreaptă spre Benjamin Shalom Bernanke în speranţa obţinerii unor noi injecţii de capital, dar se pare că SUA nu au niciun interes să ajute economia europeană şi oricum, orice ajutor va avea un efect temporar. Unul dintre oficialii Rezervei Federale a recunoscut în faţa Congresului că doar “prima fază” a unui eventual plan de salvare a economiei europene ar costa peste un trilion de dolari şi aceasta este o sumă pe care administraţia Obama nu poate să o aloce europenilor atât din considerente economice cât şi politice. Mai mult decât atât, momentan SUA sunt principalul beneficiar al exodului de capital din economia europeană şi este greu de crezut că “altruismul nord-atlantic” va învinge pragmatismul economic.
Crăciunul va permite europenilor să se mai bucure pentru ultima oară de utopia consumeristă care a fost construită pe datorie. Pentru scurt timp, efectul creşterii consumului va genera o iluzie a revenirii economice şi presa va declara că Sărbătorile de iarnă au salvat economia europeană. Realitatea economică este implacabilă. Crăciunul nu va salva Europa de la faliment, ci doar va oferi o amânare a acestuia.
sursa: cronicaromana.com