Neputinta si demagogia miscarii sindicale

Lupta de clasă se ascute în România şi capătă dimensiuni tot mai violente. Canalele de ştiri şi “specialiştii” luptă cot la cot pentru a da un “damf” de violenţă mişcării sindicale susţinută cu sindicalişti tot mai calmi, civilizaţi şi cu frică de organele de poliţie. Cu un stat nereformat şi condus de politicieni dependenţi de banul public, românii au ajuns repede în sărăcie şi necaz la cele mai mici semne de criză. Statul “providenţial” este neputincios în a crea locuri de muncă, în a găsi noi pieţe de desfacere, în a crea şi dezvolta competenţe antreprenoriale, în a obţine “creştere economică” printr-un intervenţionism tot mai mare generat de fiscalitatea în creştere dar şi de ansamblul de reglementări, proceduri ce trebuie respectate cu stricteţe.

Scăderea salariilor şi concedierile importante au accentuat şi mai mult disperarea oamenilor. Şefii de sindicat au preluat din zbor oportunitatea de a ieşi la rampă (unii chiar de a face ceva bani). Presaţi de sindicaliştii cotizanţi, şefii grupările sindicale au trebuit să intre în jocul politic şi să promită că vor negocia, vor pune presiune pe guvernanţi şi vor obţine avantaje pentru cei care îi reprezintă.

Lista de promisiuni făcută sindicaliştilor cotizanţi s-a materializat într-o listă de cerinţe înaintată ministerelor de resort şi care se concentrează pe următoarele (am preluat de pe site-ul Blocului Naţional Sindical revendicările lor: www.bns.ro):

• Crearea unui program de investiţii care să includă resursele financiare pentru relansare economică, în următoarele domenii – infrastructură, transport şi comunicaţii; energie; agricultură şi industria alimentară cu condiţia fiscalizării; resurse umane, educaţie şi sănătate cu condiţia reformării lor; industria de apărare: Te întrebi unde e economia de piaţă şi unde e capitalismul când vezi o astfel de măsură fatală în condiţiile actuale pentru România. Sindicatele cer statului ca din buget, adică din impozite şi taxele noastre, să se aloce sume pentru toate aceste sectoare. Păi dacă ar fi să le ajutăm pe toate am avea nevoie de vreo 10 PIB-uri sau de o inflaţie de 1000% cel puţin. Nevoile sunt nelimitate iar resursele sunt limitate. Niciodată statul nu va putea simultan să ajute toate sectoarele pe potriva nevoilor lor. Şi nici nu are criteriile, ca atunci când nu are banii suficienţi, să ajute selectiv anumite sectoare. Ca oricare dintre noi şi statul va trebui să facă nişte priorităţi iar când va trece la priorităţi politica îşi va spune cuvântul (cei cu gura mai mare sau cu susţinere politică mai mare vor obţine banii mai mulţi sau mai repede). În plus din revendicare rămâne neexplicat termenul vag de “reformare” a sistemului de educaţie şi de sănătate care condiţionează banii pentru aceste două sectoare (în lipsa acestor criterii clare e la fel de clar că primele ce vor fi lăsate deoparte vor fi educaţia şi sănătatea ca întotdeauna). Este halucinant să vezi cum într-o ţară ce se vrea capitalistă, sindicatele se luptă pentru investiţii ale statului în economiei, ajutoare de stat sau subvenţii mai mari.
• Reglementări obligatorii ale pieţei muncii – salariul minim pe economie să crească la 750 lei, fiscalizarea tuturor veniturilor, restructurarea Inspecţiei Muncii cu accent pe control şi sancţiuni, clarificarea standardelor ocupaţionale: Membrii de sindicat, în avântul lor socialist de mânie proletară, vin şi îi înfierează pe “ticăloşii” de antreprenori care, loviţi de criză, au suferit pierderi însemnate (şi de proporţii mult mai mari decât salariaţii) şi care vor fi obligaţi să plătească acest salariu minim angajaţilor lor, chiar dacă munca prestată de aceştia nu produce valoarea de 750 lei / lună. Munca la negru reprezintă o soluţie pentru mulţi “şomeri aparenţi” şi este o formă de a ţine în picioare afacerea acum când vânzările au scăzut şi când fiscalitatea a crescut excesiv. Controlul Inspecţiei Muncii şi intensificarea sancţiunilor vor duce la închiderea unor afaceri care acum sunt “viabile” în contextul fiscal complicat. În acest fel, şomajul va creşte exponenţial şi problemele sociale vor fi şi mai complicate.
• În cadrul renegocierii Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel naţional BNS susţine – creşterea salariului minim, menţinerea coeficienţilor de ierarhizare, menţinerea drepturilor lucrătorilor, extinderea termenului de valabilitate a contractului colectiv de muncă: Contractul colectiv de muncă este o altă formă de abuz împotriva proprietarului afacerii (dacă este vorba de sectorul privat) sa împotriva contribuabilului privat (dacă este vorba de sectorul public). El instituie drepturi colective punând presiune asupra angajatorilor (privaţi sau publici). Aceste drepturi, devenite oneroase în condiţii de criză, se traduc în costuri nejustificate şi în perpetuarea unui hazard moral cu un impact economic vădit: menţinerea cu orice preţ a unui statut al angajatului din diferite sectoare strategice ”câştigat” în anii de socialism şi întărit de diferite guverne roş-galben-portocalii în funcţie de amplitudinea sonoră, în dauna antreprenorului sau a contribuabilului.
• BNS nu admite nicio modificarea a celor 3 legi sindicale – Legea sindicatelor, Legea conflictelor de munca si Legea contractelor colective decat in cadrul unor grupuri de lucru comune ale Guvernului, patronatelor si sindicatelor, si numai in sensul asigurarii unui tratament echitabil al lucratorilor in relatiile de munca: E normal să nu placă modificarea acestor legi. Orice modificare poate duce la tăierea unor privilegii semnificative pentru liderii de sindicat, pentru clasele de muncitori şi poate reduce drastic puterea de negociere şi raportul de forţe faţă de antreprenor sau angajatorul public. Este interesant ce înţeleg liderii de sindicat prin ”tratament echitabil al lucrătorilor în relaţiile de muncă”.

Este dreptul fiecăruia de a protesta împotriva abuzurilor angajatorilor. Este însă mai puţin drept ca aceste proteste să aibă ca scop impunerea unor condiţii oneroase pentru angajator, punerea bocancului în gâtul acestuia şi menţinerea lui în viaţă în scopul de a oferi locuri de muncă, condiţii de muncă şi salarii grase salariaţilor. Este visul fiecărui angajat să aibă salariu cât mai mare, loc de muncă cât mai sigur şi cât mai plăcut. Într-o economie de piaţă acest lucru nu poate însă să vină de la stat. Într-o economie de piaţă locurile de muncă sunt oferite de către antreprenori în baza ideilor lor de afaceri. Atunci când sindicatele luptă pentru a ieşi învingătoare în faţa antreprenorilor şi când statul le ia partea, antreprenorii vor renunţa la afacerile lor şi se vor reorienta în altă parte, pe altă piaţă. Orice barieră de tipul salariului minim, contractului colectiv de muncă, contractului pe perioadă nedeterminată se traduc de fapt în costuri ce diminuează din marja de profit care se judecă în context global acum. Lupta aceasta a sindicatelor este una sinucigaşă şi complică şi mai mult problemele în economie. Natura revendicărilor este una inadaptată contextului, nerealistă şi demagogică, pe principiul “cerem mult, vedem ce se aprobă”. Trebuie să depăşim această mentalitate socialistă în care antreprenorul este “iepure” pe care îl pândim “cu morcovul şi cu bâta” şi pe care trebuie să îl punem la treabă în slujba societăţii şi oferindu-i doar ceea ce doresc salariaţii sau statul ca marjă de profit (lăsând riscurile şi bătăile de cap în sarcina sa).

sursa: cristianpaun.finantare.ro