Motto: ”Lumea a iubit întotdeauna noțiunea de ”om sărac”, se poate vedea în fiecare legendă de la Cenușăreasa la Whittington, în fiecare poem de la Magnificat la Marseilleza”.(G.K. Chesterton)
Evenimentele din Ucraina sunt tot mai mult văzute ca un nou tip de război rece, vechiul conflict dintre Est și Vest fiind reanimat, reconceptualizat și recontextualizat în aceste zile. Comentariile care parvin din media, indiferent că aceasta este aliniată politicii Uniunii Europene, fie politicii Rusiei sunt angajate la fel, pe același repertoriu, în aceeași opoziție binară Vest/Est, Bine/Rău, Libertate/Dictatură și într-un sens și în celălalt. Dictatura UE se oglindește în dictatura lui Putin, în funcție de poziția geografică și ideologică a autorului, mirajul pieței globale în mirajul pieței Eurasiei, lovitura de stat mascată cu revoluția demascată, într-un vârtej al argumentelor din care pare că lipsesc mai multe piese. ”Ucrainienii vor să facă parte din Uniunea Europeană, acesta este motivul și scopul Revoluției din Piața Maidan”, spun unii, în timp ce alții afirmă: ”problema Europeană a fost exploatată fără milă de opoziția ucraineană și susținătorii din Vest, ca scuză pentru înlăturarea ilegală a guvernului, prin forță” fiind implicit și un atac la Rusia, așa cum afirma zilele trecute geostrategul lui Putin, Alexandr Dughin. În fine, pe o a treia cale sunt cele mai puține comentarii. Ele nu încapsulează evenimentele în ecuația Europa vs Rusia și consideră că de fapt totul este o luptă care înglobează diverse grupuri de interese în care voința poporului este cel mai slab reprezentată. Toate aceste perspective își doresc să limpezească într-un fel sau altul enigmele Revoluției din Ucraina, iar cele mai curajoase încearcă să facă previziuni, dar în menghina dintre interesele Vestului și cele ale Rusiei se pierde din vedere un aspect extrem de important: Ce vor de fapt ucrainenii?
Un răspuns banal și logic legat de aspirațiile ucrainenilor de rând care reiese din comentariile acestora de pe site-urile de socializare și declarațiile apărute în media ar fi acesta: Vor o țară a lor și să trăiască mai bine. Dar acest răspuns naște alte întrebări: sunt realizabile aceste deziderate? Cum? În definitiv, aceste două nevoi ale omului modern, pe cât de simple pe atât de complicat de realizat, sunt rădăcina tuturor conflictelor importante cel puțin din ultimul secol, cuprinzând cauze economice, culturale și o combinație între acestea.
”A avea o țară”
Ucraina trece de mai bine de două decenii prin ”chinurile facerii”, își construiește istoria și tradițiile. Nu cu mult timp în urmă făcea parte din ceea ce în terminologia Vestului se numește ”țară fără istorie”, iar una din cele mai des întâlnite întrebări de cercetare pe acest subiect în Ucraina a fost ”Are Ucraina istorie?”. Potrivit scepticilor, aceasta ar începe cel mai devreme cu secolul XIX (Magocsi, 1996), iar cea mai amplă lucrare de dedicată Ucrainei numără zece volume și atinge abia anul 1658, avându-l ca autor pe istoricul Mychailo S. Hrusevski, care avea să sfârșească în închisorile lui Stalin. [1] Imperiul Rus și succesorul său, Uniunea Sovietică, au încercat să întrerupă acestă recuperare și posibilă identificare a Ucrainei cu Vestul, nu doar prin înglobarea politică a Ucrainei în blocul non-Vestic ci și prin reprogramarea culturală. Căderea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței Ucrainei în 1991 a repus Ucraina pe harta Europei. Recuperarea istoriei și naționalizarea acesteia au început simultan cu detașarea de Uniunea Sovietică, uneori devenind chiar o forță motivantă. Genocidul sovietic cu milioanele sale de morți sau Foametea din 1932-1933 a fost descoperit de istorie după 1990 și a devenit cel mai proeminent atribut al victimologiei și mitologiei naționale. Sub sloganul revenirii la istoria ”autentică” a început procesul de naționalizare al istoriei care trebuia să împlinească funcții instrumentale: legitimarea noului stat și al elitei sale și, cel mai important, stabilirea conceptelor de teritorialitate în mintea cetățenilor și a vecinilor [2]. Ucraina a fost, și este în continuare, percepută ca zonă de graniță, de margine, periferică și prin urmare ca un spațiu care este controlat de o putere centrală, exterioară, neputând fi stăpână pe propriul său destin istoric [3]. E adevărat de-a lungul timpului a fost un veritabil laborator de războaie civile, internaționale și alte conflicte violente, colonizată, fragmentată, dominată de două imperii, Habsburgic și mai târziu cel Rus. La fel de adevărat este că proiectul construcției identității naționale a Ucrainei moderne a gravitat întotdeauna între doi puternici ”Ceilalți”, Europa și Rusia. Dar orice auto-identificare presupune o luptă cu alteritatea și o auto-reflecție, așa cum orice construcție identitară implică, o proiecție a sinelui în lumea celuilalt, văzută ca o lume cu care te asociezi sau de care te disociezi. În construcția propriei identități Ucraina a ales calea disocierii de Rusia. Nu degeaba tradiționaliștii ruși au văzut revoluția de pe Maidan ca un atac direct la Rusia. Identificându-se ca europeni, ucrainenii rezolvau astfel problema identificării cu o națiune, un stat, un imperiu. Această percepție largă a spațiului geopolitic în termeni de identificare continentală este posibil să fi fost o reacție la schimbările permanente de frontiere, între state și imperii, la modificările de ordin politic invocate de conducătorii străini și opuse față de rădăcinile culturale mult mai stabile. Dar chiar și alegând o identificare europeană care a prevalat întotdeauna în cercurile intelectuale, aceasta nu a fost însă o tendință exclusivă, existând și o a treia cale, una centrată pe Ucraina. Paradoxal, cele două, identificarea europeană și cea centrată pe Ucraina au mers mână în mână, neexcluzându-se niciodată ci incluzându-se una pe cealaltă. Acesta este motivul pentru care în piața Maidan nucleul dur al protestatarilor a fost compus de grupările de extrema dreaptă care se declară în același timp și pro-europene. Este motivul pentru care Europa vede doar partea care îi convine și ignoră de mai multă vreme neonazismul ucrainean (vezi aici 1, aici 2, aici 3 si aici 4) și tot acesta este și motivul pentru care tradiționaliștii ruși văd Revoluția de pe Maidan ca pe o mișcare pur anti-rusească [4].
”A trăi mai bine”
”A trăi mai bine” se află într-o opoziție clară față de prezentul inadecvat, este proiecția unui viitor în care neîmplinirile de azi sunt satisfacțiile de mâine. Orice schimbare politică are ca bază de pornire speranța/promisiunea unui ”trai mai bun” uneori alimentată și de nostalgia ”paradisului pierdut”(mai recent sau mai demult), de acel ”cum era odată”, la care ne dorim mereu să revenim. Este cea mai bună armă, pe care politicienii o folosesc cu succes în fiecare campanie electorală. Pe un astfel de discurs se clădesc și așteptările revoluționarilor din Maidan și ale electoratului din România sau de aiurea, el este mitul care pune în mișcare (sau doar le clamează) schimbările sociale. Numai că, la prima vedere cel puțin, este dificil de găsit un exemplu elocvent unde astfel de așteptări au fost și confirmate de istorie. Astăzi, cu atât mai puțin schimbările angrenate rapid în spirala consumului devin perceptibile. Nevoile create permanent și artificial sunt tot mai greu de satisfăcut, iar spațiul ”Europei civilizate” se clădește și se reclădește închizând tot mai des ochii în fața inegalităților sociale tot mai pregnante, a imobilității sociale și a lipsei de perspectivă. Pe de o parte, această stare de fapt reprezintă problema bazală a bravei noastre lumi noi, senzația generală că totul pare a se îndreapta mereu, indiferent de schimbări, spre o direcție greșită. Dar pentru ucraineni, Europa reprezintă ”eroul civilizator” care le poate readuce o fărâmă din gloria de altădată, după modelul integrării sub dominația habsburgică a Galiției Austriece. Tocmai din acest motiv modelul modern, de integrare culturală, prin bursele de studiu în limba germană larg răspândite în fostele teritorii habsburgice din Galiția și Bucovina a fost acceptat și încurajat în ultimii ani [5]. În același timp, prin identificarea cu Europa, extrema dreaptă ucraineană își dorește să se identifice cu Germania celui de-al Treilea Reich, cel mai brutal inamic al Uniunii Sovietice. Atașându-se Germaniei naționaliștii ucraineni se asociază de ceva mai vechi și mai grandios și în același timp se disociază iremediabil de Rusia. Pentru ucrainenii de rând, moderați, Germania reprezintă țara unde ”a trăi mai bine” se întâmplă. E principalul partener economic, e posibilitatea care întreține speranța și în același timp le alimentează viitoarele așteptări. Tocmai din acest motiv Vitali Kliciko, stabilit și el în Germania, a fost unul din liderii opoziției de pe Maidan și este unul din favoriții la viitoarele alegeri prezidențiale. Nici invitația făcută de Angela Merkel, Iuliei Timoșenko pentru tratament în Germania nu este o simplă coincidență. Fugind de hegemonia Rusiei, Ucraina, Cenușăreasa Estului, se aruncă în brațele Germaniei și visează la ”o țară” și ”o viață mai bună”. E rândul ei.
Referințe
[1] Paul Robert Magocsi, The History of Ukraine, 1996.
[2] Georgiy Kasianov, ”Nationalizaed History”, in A Laboratory of Transnational History. Ukraine and Recent Ukrainian Historiography, 2009
[3] Mark von Hagen, ”Revisiting the histories of Ukraine”, 2008.
[4] http://www.independent.co.uk/voices/comment/why-a-new-ukraine-is-the-kremlins-worst-nightmare-9146751.html / Alexander Dughin transmitea zilele trecute pe pagina personală de facebook: ”In the face of Kiev junta Putin decides not just the fate of Crimea and Eastern Ukraine, he decides the fate of Russia, moreover, the history of the world”.
[5] Larissa M. L. Zaleska Onyshkevych and Maria G. Rewakowicz, Contemporary Ukraine on the Cultural Map of Europe, 2008.
1. http://rt.com/op-edge/ukrainian-nationalists-attacked-police-888/
2. https://libcom.org/news/neo-nazis-far-right-protesters-ukraine-23012014
3. http://www.counterpunch.org/2014/02/24/the-brown-revolution-in-ukraine/
4. http://www.timesofisrael.com/ukraine-divided-over-legacy-of-nazi-fighters/
Autor: Razvan Papasima
Sursa: Active News
Adauga comentariu