C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Neoliberalism şi intervenţionism

http://www.zcommunications.org/FCKFiles/image/jan09zmoimages/neolib3-A.gifUn anumit tip de liberalism susţine în prezent că statul nu trebuie să se implice deloc în economie, pentru a-i permite acesteia să se desfăşoare la potenţial maxim. Dacă ar interveni, economia nu ar mai fi pe deplin liberă şi, ca urmare, nu şi-ar mai putea actualiza în condiţii optime potenţialul. Acesta fiind contextul, poate că ar fi util să urmărim argumentele aduse de ordoliberalism – de la revista germană Ordo în care publicau promotorii săi – pentru a demonstra că intervenţionismul este dăunător, ba chiar duce la totalitarism. Ele sunt prezentate de Foucault în Naşterea biopoliticii (Editura Idea, 2007, traducere de Bogdan Ghiu), cursul din 7 februarie 1979.

Primul argument adus de ordoliberalism este legat de o politică naţională în care statul îşi protejează propria economie (Idem, p. 109). Protecţionismul apare adesea în perioade de criză, când statul poate considera că o economie lăsată liberă se adânceşte în nisipul dificultăţilor şi mai mult le dăunează cetăţenilor săi. Liberalii consideră că sectoarele din economie protejate de stat nu se pot dezvolta matur, ci sunt încurajate să se eschiveze din faţa concurenţei. Ele nu vor putea sta niciodată pe propriile picioare, vor fi dependente de condiţii întreţinute artificial. Apoi, o politică de protecţie a capitalului naţional poate însemna teama de a lăsa capitalul autohton să ajungă pe mâna străinilor, deci poate avea, drept consecinţă, xenofobia. Ştim ce decurge de aici. Aş aminti, drept contrargument, doar că state europene precum Franţa şi Germania îşi protejează şi astăzi agricultura, nelăsând să concureze anumite produse autohtone cu produse mult mai ieftine din afara UE.

Al doilea argument este statul social. Ordoliberalismul a avut în vedere socialismul de stat bismarckian (Idem, p. 109), dar a generalizat apoi raţionamentul. Ordoliberalii considerau că nu trebuie să se intervină niciodată direct asupra şomajului cu scopul de a scădea numărul şomerilor – nu mai vorbim de a-l reduce, eventual, la zero. Deoarece, cum susţine un ordoliberal, Röpke, şomerul nu este un handicapat economic, nici o victimă socială, ci un om al muncii aflat în tranziţie de la o activitate nerentabilă la o activitate rentabilă (Idem, p. 137-138).

Aici aş sublinia câteva fapte din România zilelor noastre, dar care pot fi găsite şi aiurea, în SUA spre pildă. Odată cu criza, sunt greu de găsit locurile de muncă decente, cu un salariu care să nu fie mizerabil, cu norme de muncă care să nu însemne stoarcerea de energie a angajatului. Mai mult, ele sunt foarte rare. Situaţia aceasta nu i se datorează celui ajuns şomer, ci economiei de piaţă lăsate liberă, concurenţei care impune micşorarea perpetuă a costurilor salariale şi maximizarea cu orice preţ a randamentului, inclusiv prin exploatarea angajaţilor. Dar rentabilitatea nu ţine în primul rând de muncitorul de jos sau de şomer, ci de management, de marii deţinători de capital.

Or, ordoliberalii lasă de înţeles că şomerul se poate orienta către un loc de muncă mai rentabil, ceea ce este fals. Mai întâi el îşi pierde locul de muncă, în majoritatea cazurilor, la noi sau în SUA, pentru că economia se gripează, apoi locurile de muncă rentabile sunt tot mai puţine, de asemenea pentru că economia a intrat în criză. Dar criza nu este cauzată de muncitorii de rând sau de şomeri decât dacă falsificăm datele. Prin urmare, odată ce economia intră în criză din motive „obiective”, şomerul chiar este un handicapat economic şi o victimă socială.

Al treilea argument este cel al economiei planificate (Idem, p. 109). Situaţia vizată în primă instanţă este cea a Germaniei aflate în război şi care-şi centralizează economia pentru a produce cât mai mult armament, unul de cât mai bună calitate. E important aici de precizat despre ce fel de planificare e vorba: una totală sau una parţială. Dacă planificarea este totală, nimic de zis, libertatea economică nu e doar normată şi astfel îngrădită, ci nu mai există deloc. Duce la totalitarism. Dar dacă ea e parţială, dacă ea se reduce la câteva sectoare din economie? Pare mai raţional atunci să fie discutată măsura planificării.

Al patrulea argument este cel al dirijismului de tip keynesist (Idem, p. 110). Întrucât ar fi vorba, în genere, de impietarea libertăţii economice, ordoliberalii susţin că politica New Deal dusă de Roosevelt în America a fost eronată, după cum greşeli au fost şi măsurile sociale, de protejare a tuturor cetăţenilor, de consolidare şi îmbunătăţire a sistemului sanitar, de pensii etc., luate de statele francez şi englez după al Doilea Război Mondial. Un liberal eretic precum Krugman susţine că New Deal-ul a scos SUA din criză şi că tocmai îndepărtarea actuală de o asemenea politică democrată a dus la criza economică de azi. Dar asta e o altă discuaţie.

Lovitura teoretică pe care o dau ordoliberalii este că ei susţin că oricare dintre cele patru elemente de mai sus, luat singur, duce la celelalte trei (Idem, p. 111). E de ajuns să apară unul dintre ele şi vor apărea toate patru. În contextul Germaniei ele ar fi dus la nazism. Numai că ordoliberalii plusează: aplicate în orice alt context ele duc tot la totalitarism. În anii de după război, îi preveneau pe laburiştii englezi că măsurile de asistenţă socială duc inevitabil la totalitarism. Acum e limpede că măsurile sociale luate în Anglia sau în Franţa nu au dus la totalitarism. După cum e limpede că există state sociale de succes precum statele nordice. Numai că argumentele ordo- şi neo-liberale sunt folosite şi azi, soluţia economică şi politică la problemele zilei fiind, desigur, statul minimal.

În încheiere nu aş mai discuta primul argument, măcar pentru că politica naţională poate duce la un naţionalism deşănţat, xenofob. Legat de al treilea aş insista că nu înţeleg cum o planificare parţială poate fi păgubitoare. Probabil în virtutea faptului că statul nu trebuie să intervină deloc în economie. Aici aş aminti numai că, atunci când băncile au ajuns în colaps în SUA, statul a pompat sume enorme de bani în ele. Fără intervenţia statului economia privată se ducea pe copcă.

E limpede, în contextul crizei de azi, că intervenţia statului e necesară, neoliberalii ajunşi la ananghie ţipă după ea. Dacă intervenţia statului în economie duce la totalitarism, nu ar fi trebuit neoliberalii să argumenteze cu dârzenie împotriva salvării băncilor de către stat? Sau poate că statul e bine să intervină în economie, dar numai în condiţiile cerute de marii deţinători de capital – precum băncile –, numai cu condiţia să fie subordonat intereselor private ale acestora. Un stat privatizat, dacă-mi permiteţi formula. De câtă orbire este nevoie pentru a susţine că planificarea unei asemenea intervenţii a statului în favoarea băncilor duce la totalitarism? Oare ar mai afirma un neoliberal azi aşa ceva? Probabil că nu, faptul că oricare din cele patru elemente schiţate mai sus duce la totalitarism e o sperietoare, nu un argument serios.

Şi cât de mult poţi falsifica faptele pentru a susţine că şomerii, într-o criză ca aceea de azi, nu sunt victime sociale şi economice, că a avea grijă de cei nenorociţi de o economie crizată înseamnă să împiedici economia să se dezvolte cum trebuie, ba chiar să apuci pe calea totalitarismului? E mult mai simplu să dai vina pe victime, să le negi până şi statutul de victime, să susţii, în dispreţul oricăror fapte, că fiecare e responsabil pentru propria-i tranziţie de la o slujbă nerentabilă la una rentabilă. Potrivit unei morale fundamentalist creştine, cu care neoliberalismul se întâlneşte ideatic, toţi oamenii, fără excepţie, sunt păcătoşi, trebuie să fi făcut ceva de au ajuns unde au ajuns – de exemplu fără slujbă sau cu una proastă – şi trebuie să caute vina în ei înşişi, nu să înţeleagă lucid, critic cum acţionează puterile zilei.

Dragos Dodu

sursa: cletters.wordpress.com

Related Posts

One Response “Neoliberalism şi intervenţionism”

  1. ela says:

    na-i inteles nimic

    interventia statului dauneaza

    statul trebuie doar sa aiba grija ca economia nu derapeaza dar prin legi si pedepse nu prin subventii si alimentari cu bani

    separarea puterilor in stat si neimplicarea deloc din punct de vedere economic face ca economia sa se autoregleze

    un exemplu – de maine statul schimba normele de poluare – daca nu se aplica la toti in egala masura si incepand de la aceeasi data statul tocmai a intervenit in economie – facand pe unii sa scoata mai multi bani din buzunar in timp ce pe altii ii scuteste astfel unul devine mai profitabil/ competitiv in detrimentul altuia

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss