Asa sa fie? Logica si bunul-simt nu se pot împaca cu acest îndemn. De ce sa plateasca mereu cei nevinovati oalele sparte de adevaratii responsabili? De ce sa fie solidari saracitii cu îmbogatitii, care nici macar nu se sfiesc sa obtina noi avantaje tocmai pe seama Crizei? Alte nelamuriri de acest gen, oricât de imperios sunt strigate în strada sau în institutii publice, nu sunt tratate doar cu dispretul cuvenit ignorantilor, cu o gama larga de mijloace punitive – de la noi legi autocratice pâna la represiuni armate – sustinute de neoconservatorii de ieri si de azi, de înfocatii teoreticieni si manageri formati pe principiile Scolii de la Chicago, îndrumati de FMI sau reuniti sub pulpana partidului de dreapta al Popularilor europeni. Scurt si categoric, atât unii cât si ceilalti, au acelasi slogan: Aceasta e lumea în care traim! Ca va place sau nu, trebuie sa întelegeti ca protestele stângii risca sa ne întoarca la odiosul si apusul comunism! Pe toate caile si cu toate mijloacele, orice protest rational, argumentat, însotit de variante constructive, capabile sa solidarizeze cu adevarat cele mai largi categorii socio-politice, este stigmatizat drept exponent al stângii nefrecventabile.
Cred ca nimeni n-ar putea sa ia în serios acuzatiile referitoare la comunismul lui Obama sau negarea liberalismului de catre Francis Fukuyama, teoreticianul tezei despre sfârsitul istoriei. Cei care difuzeaza astfel de absurditati sfideaza ridicolul, cu aceeasi non salanta cu care slujitorii bine stipendiati ai puterilor autoritare încearca sa justifice cele mai stupide decizii ale acestora.
O exemplificare publicistica poate fi respinsa ca insuficienta, precum nici o luminita nu anuleaza întunericul si nici o floare nu echivaleaza cu primavara. Oricâti laureati ai Premiului Nobel, literati, sociologi sau politicieni am invoca, stapânii lumii vor continua sa-si apere pozitiile si interesele prioritare. Si totusi, orice luminita poate avea un ecou mult mai important, mult mai durabil, mai concludent decât se banuieste de obicei.
Cartea lui Francis Fukuyama „America la rascruce. Democratia, puterea si mostenirea neoconservatoare“ ar trebui recitita cu atentie. Cartea, publicata în 2006, începe cu motivarea desprinderii autorului de neoconservatorismul agresiv, legitimat în epoca Bush (tatal si fiul), dupa aplicarea ideilor lui Milton Friedman în America de Sud. Dupa 11 septembrie 2011, politica luptei contra terorismului, lansata ca riposta la tragicul si impardonabilul atac ucigas contra turnurilor newyorkeze, simbol al maretiei Americii, a fost sustinuta de cei mai înfocati promotori ai neoconservatorismului ignorându-se contestatiile celor care nu acceptau motivatiile referitoare la primejdia raspândirii armei nucleare. În locul razboiului rece, în timpul caruia s-a nascut neoconservatorismul, s-a instaurat politica încingerii razboaielor efective, care sustin interesele marii finante multinationale. S-au invocat patru principii: apararea democratiei, a drepturilor omului; garantia americana a scopurilor morale ale politicii mondiale; scepticismul referitor la capacitatea organismelor internationale de a asigura securitatea mondiala si supravegherea ingineriilor sociale, care pot avea consecinte neasteptate.
Acum se stie clar cum a iesit în evidenta fariseismul primelor doua principii; agravarea celui de al treilea, inclusiv negarea fortei pacificatoare a USA dupa esecurile din Irak si Afganistan; amplificarea ingineriilor sociale si demascarea lor dupa declansarea actualei Crize financiare. Ceea ce nu anuleaza niciuna dintre ambitiile americane care tind sa asigure în continuare rolul prioritar al USA pe plan mondial. Doar ca ascensiunea BRIC si tendintele de constituire a ceea ce se doreste azi a deveni Uniunea statelor europene, cu un rol conducator al Germaniei devin amenintari presante si impun o revizuire a politicii americane. Chiar si realismul optimist al lui Fukuyama este depasit, însa analizele sale critice contureaza perspective de luat în seama. Iata una dintre ele: „Dezvoltarea politica este superioara logic promovarii democratiei. Ea implica elemente cum ar fi constructia statelor si crearea de institutii eficiente; acestea sunt conditii pentru o guvernare democratica, dar nu sunt neaparat democratice în sine… un stat de drept liberal este initial mai important pentru cresterea economica decât participarea politica democratica.“ („America la rãscruce“, Editura Antet 2006, p. 114).
Este evident amalgamul de contradictii in adjecto prin care teoreticienii contemporani ai liberalismului excesiv încearca sa motiveze tendintele autoritariste, profund nedemocratice si paguboase, pe care se întemeiaza si reformele europene coapte la Bruxelles. Ambitiile neoeuropeiste formulate de tandemul Merkel-Sarkozy nu sunt mai prejos de cele americane. În aparenta, se cauta un tip de solidaritate financiara, însa codita diavoleasca a politicilor care-si cauta noi conducatori duri (si nu prea îi gaseste, cum afirma Fukuyama) capabili sa asigure nu doar iesirea din Criza actuala prin asa zise politici democratice… antidemocratice, este atât de vizibila si lipsita de credibilitate populara, încât labirintul confuziilor accentueaza gasirea unor decizii acceptabile. În plus concurenta exclusivista a USA sporeste dificultatile politice generale. Un exemplu concludent: imediat dupa anuntarea deciziilor de solidaritate europeana de la Bruxelles din 9 decembrie 2011, Statele Unite au anuntat retragerea a o suta de miliarde dolari din rezervele FMI, ceea ce pare sa zica: fara noi si dincolo de noi nicio decizie nu e viabila!
Evident, prea multa democratie produce indigestii.
ALEXANDRU SINGER
sursa: revistacultura.ro