Natiune si elite

Notiunea de elita deriva, etimologic vorbind, din latinescul “eligere”, in sensul de ales, sau mai precis, demn de a fi ales. Dar ea a fost larg consacrata in terminologia socio-politica de fracezul “elite”, in sensul de grup ales, de frunte, al unei anume grupari umane.

Definitia unei elite a fost in istorie mereu dificila, uneori controversata si adeseori anatagonica in raport cu societatea in ansamblul sau.

Merita subliniat si faptul ca termenul de elita, asa cum il intelegem astazi, este oarecum recent in limbajul socio-politic, uzitarea lui devenind curenta abia incepind cu finele secolului al XVlll-lea si inceputul secolului al XlX-lea. As aminti aici lucrarea lui Francois Mergotte, “Elite”, publicata la Paris in anul 1834.

Au existat perioade in istoria recenta in care elita prezumtiva a fost rapid preschimbata in grup marginal si blamabil. Un exemplu este aristocratia in timpul revolutiei franceze de la 1789, un altul patura de sus a burgheziei in timpul regimurilor comuniste.

La rindul sau, natiunea, in intelesul ei modern, este un concept recent.

El se naste dupa pacea de la Westfalia, la finele Razboiului de 30 de ani, care pune punct conflictelor religioase ale Reformei si Contrareformei si naste necesitatea aparitiei unor frontiere care sa consacre noile echilibre de putere intre corifeii acelor timpuri.

Pina atunci, comunitatea de limba, cultura si istorie ce defineste natiunea moderna era in mod clar circumscrisa unui concept mai larg si anume acela de lume crestina.

Razboiul de o suta de ani, de pilda, nu a fost un razboi intre Franta si Anglia (la curtea regala engleza se vorbea franceza, aceasta fiind limba nobililor, in vreme ce anglo-saxona era limba claselor inferioare), ci intre doua partide nobiliare care isi disputau tronul mostenit de la Filip cel Frumos.

Cruciada nu a fost o “afacere franceza”, desi circa 90 la suta dintre conducatorii ei militari erau, de fapt, francezi, ci o chestiune a lumii crestine.

Conceptul de natiune se sprijina pe o mitologie fondatoare si a fost caracterizat, o buna bucata de vreme, istoriceste vorbind, de aversiune fata de cel care este altfel din punct de vedere etnic, religios, cultural, rasial. La rindul sau, semnificatia elitei se modifica in mod substantial.

Daca inainte elita se confunda pina la contopire cu aristocratia, termen care deriva din greaca veche, “aristos” si “kratos”, adica demn de a fi ales, de a fi conducator (la fel ca latinescul “eligere” mentionat mai sus), dupa fondarea natiunilor acestei doi termeni se despart, mai ales ca urmare a reformularii viziunii despre aristocratie, in timpul Revolutiei franceze de la 1789 si a scrierilor unor Voltaire, Jean Jacques Rousseau sau John Stuart Mill.

Termenul de aristocrat ajunge sa semnifice o clasa parazitara si cvasiinutila, in favoarea unor alte segmente care isi fac loc pe scena istoriei. Merita sa-i mentionam aici pe antreprenorii din varii categorii, pe creatori, etc.

Mozart, de pilda, era trecut pe statul de plata al senioriei undeva intre gradinar si grajdar si nimanui nu i-ar fi trecut prin cap pe parcursul Evului mediu sa-l considere pe un bancher ca apartinind clasei conducatoare, elitei, indiferent de anvergura averii sale.

Mari scriitori ca Shakespeare sau Cervantes erau mai degraba obscuri pe scara sociala a vremurilor lor.

Descartes era socotit inferior la curtea Suediei profesorului de echitatie. Lucrurile se modifica complet odata cu finele Evului mediu si intrarea in secolul luminilor.

Am vrut sa subliniez faptul ca elita, in intelesul modern al termenului, se naste in sensul ei larg aproape simultan cu conceptul de natiune, deci relativ recent si ca inca de la inceput a fost oarecum dificil de definit in mod precis.

In general convenim astazi sa vorbim de o elita politica, o elita stiintifica, o elita financiara, o elita morala si asa mai departe.

Dar este cvasiimposibil sa definim o elita in ansamblul ei, ca o simpla suma a celor de mai sus si sa o localizam cu oarecare precizie intr-o imaginara geografie socio-culturala a unei natiuni, fie aceasta si una relativa.

Definita destul de tirziu ca natiune, Romania – vechiul Regat, apoi Romania mare – conserva niste elite ce au o serie de caracteristici aproape unice in perisajul european si mondial. Prima dintre aceste caracteristici se refera la agresivitatea raportarii una la cealalta.

Cea de-a doua se refera la un simt excesiv de critic prin care elita s-a raportat la natiunea romanesca, in ansamblul acesteia si natiunea la elita, la rindul sau.

Elita intelectuala a Romaniei a fost de la inceputurile sale impartita in tabere care s-au contestat cu vehementa si aceasta contestare a conservat o paradigma de raportare reciproca autodistructiva pe care o intilnim si astazi aproape intacta.

Eminescu si Caragiale sunt exponentii unei tabere care considera ca miza reala a natiunii proaspat nascute este aceea de a-si croi o identitate proprie, apasat diferita de a restului natiunilor si au atacat cu duritate conceptia opusa, aceea care pleda pentru o implementare in tara noastra a modelului cultural si politic vest-european.

Prea putina lume stie ca “bulgaroiul cu ceafa groasa” din Scrisoarea a lll-a era Ion Bratianu iar “grecoteiul cu nas subtire” era C.A.

Rosetti, doi dintre exponentii liberalismului de extractie occidentala. Chiar si in timpul comunismului, in lumea literara a Romaniei inca se desfasura batalia tacuta intre asa-numitii sincronisti si protocronisti.

Aceste tabere, uneori iluzorii, nu au facut decit sa-si distruga reciproc imaginea in fata natiunii si sa se autodecredibilizeze.

Acest simt excesiv de ultimativ si de critic al elitei intelectuale, patrunsa si de un mesianism de extractie slava, a facut ca o parte a ei sa alunece in perioada interbelica spre extrema-dreapta, iar o alta sa fie sedusa, mai mult sau mai putin, de socialism si apoi de communism.

Si raportarea la istorie este sever defazata temorar comparativ cu vestul Europei. Nici un istoric francez, de exemplu, nu il mai considera pe Jules Michelet o sursa credibila si serioasa pentru a studia istoria Frantei. El ramine important prin epicul sau desavirsit si nu prin acuratetea documentarii.

La noi, opera mitizatoare a finelui de secol al XlX-lea si inceput de secol al XX-lea are inca un impact major.

Din acest punct de vedere, elita romaneasca – ne referim mai ales la cea intelectuala – si-a ratat aproape permanent misiunea istorica de coagulare a natiunii si de configurare a unei traiectorii ascendente a acesteia din urma, mai ales in secolul al XX-lea.

In perioada interbelica, a suportat derapajele totalitare (regimul carlist, apoi cel legionaro-antonescian si in final pe cel antonescian) fara proteste semnificative, ba chiar cu o serie de complicitati cel putin suprinzatoare.

O mica parte a ei va fi complice a sistemului comunist de extractie bolsevica, instaurat dupa 1945, iar cea mai importanta parte va fi exterminata, marginalizata cvasicomplet sau va alege calea exilului.

Abia deceniul sase, cu macar aparentul sau dezghet, va permita o palida coagulare a unei alte elite stiintifice si/sau culturale, insa si aceasta mai mereu contestata, sfisiata de schisme interne si cvasipermanent pusa intr-o relatie antagonica cu elita exilata in afara granitelor nationale.

Si in ultimele doua decenii, in perioada care obisnuim sa o numim “tranzitie”, elita a fost deseori cotestata, contestabila si mai mereu preocupata excesiv de lupte interne.

Imaginea interbelica a antreprenorului viclean, ca si-a faurit averea prin rapt, a renascut uluitor de repede dupa 1989 si este pina astazi durabila in constiinta publica.

In aceeasi perioada interbelica, politicienii pe care astazi ii consideram modele – Bratienii sau un Maniu – erau deseori sfirtecati de intelectualii vremii, dupa cum sunt astazi politicienii momentului, cu sau fara vreun temei serios.

Astfel, elita politica pare mereu degradabila, dupa cum elita antreprenoriala este public suspicionata de malversatiuni.

In aceste conditii, vedem cum mai mereu in istoria noastra exista o falie stranie intre elita prezumtiva si natiune, adica intre elita si publicul larg.

Trupul lui Victor Hugo este depus la Pantheon printr-o procesiune enorma, la care natiunea asista cu respiratia taiata, dupa cum aproape un secol mai tirziu se intimpla cu simbolul rezistentei antifasciste, Jean Moulin.

Eminescu moare sarac si aproape uitat, Caragiale se autoexileaza la Berlin, Avram Iancu duce o existenta mizera, elita interbelica este macelarita in inchisorile comuniste.

Si atunci, merita sa ne intrebam: cine poate legitima o elita altcineva decit o natiune? Drama Romaniei a fost ca aproape o intreaga istorie elita si-a cautat legimitatea sau a fost impusa din afara natiunii.

Fie ca ne referim la perioada otomana, fie ca ne referim la cea fanariota, furnizorii de legitimitate au fost in afara granitelor.

Chiar si generatia cea mai pregnant emancipatoare, aceea pasoptista, a fost, pina la urma, legitimata mai degraba la Paris decit la Bucuresti.

Iar atunci cind am avut sansa istorica sa ne legitimam singuri elita – perioada interbelica sau perioada de dupa 1989 – am preferat mai degraba sau o decimam si sa o privim excesiv de critic, in loc sa-i acceptam fragilitatea inerenta tineretii si sa o ajutam sa creasca si sa se dezvolte, pentru ca ea, la rindul ei, sa nasca o viziune coerenta despre drumul viitor al natiunii.

Daca in Franta, Germania sau Marea Britanie, de exemplu, elitele sunt parte integranta a natiunii si acceptate ca fiind cele care creioneaza destinul national, in Romania elitele sunt inca dramatic contestate iar legitimitatea lor este mereu pusa sub semnul intrebarii, indiferent daca vorbim de elita intelectuala, de aceea politica sau de aceea antreprenoriala.

Exista inca o artificiala falie intre elita si natiune, dupa cum exista si o falie intre stat si natiune.

Cred ca rolul cel mai important al elitei, in viitorul aproapiat, este acela de a convinge natiunea, iar al natiunii este acela de a-si accepta elita.

Elita o poate face prin schitarea unei viziuni convingatoare pentru un viitor perceput astazi ca incert si preocupant de cei mai multi dintre romani.

Natiunea o poate face prin renuntarea la un criticism excesiv si la acceptarea unei sinergii fara de care ea insasi inceteaza a fi natiune si se preschimba intr-o simpla suma de populatii enclavizate si tribalizate.

Aceasta cred ca trebuie sa fie miza urmatorului deceniu, dupa zgomotul si furia carateristice perioadelor de asa-numita tranzitie si dramatice reconfigurari sociale.

sursa: bloombiz.ro
autor: Eugen Ovidiu Chirovici (Alocutiune tinuta la Academia Romana, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei)