Politică

Născuți normali, crescuți cu ADHD

adhdFrica, oboseala și lipsa de timp ne marchează viața zi de zi, iar cineva face bani grei din asta. Însă factura de plată este trecută în numele copiilor noștri.

Pe 16 mai 2014, Centrul pentru Controlul și Prevenția Bolilor (CDC) din Statele Unite a raportat că peste 10.000 de copii americani, cu vârste de 2-3 ani, sunt tratați pentru deficiență de atenție și hiperactivitate (ADHD) cu neurostimulente, în afara regulilor oficiale stabilite de pediatri.

Raportul s-a concentrat doar pe statul Georgia și doar pe copiii tratați prin Medicaid, programul de sănătate oferit de stat familiilor și indivizilor cu venituri mici. Însă, având în vedere că rata incidenței bolii în Georgia este tipică pentru statele americane, se poate estima că la nivelul întregii țări, numărul copiilor tratați depășește 10.000. Dacă ar fi luate în calcul și toate asigurările de sănătate private, acest număr ar fi probabil mult mai mare, scrie New York Times.

Anul trecut, un sondaj al CDC la nivel național a arătat că 11% dintre copiii între 4 și 17 ani au fost diagnosticați cu ADHD și se preconizează că unul din cinci băieți va primi diagnosticul în copilărie.


Bolnavii de 2 ani

Ghidul oficial al Academiei Americane de Pediatrie pentru diagnosticarea și tratarea tulbării nici măcar nu se adresează copiilor care au 4 ani sau mai puțin și cu atât mai puțin nu recomandă prescierea unor neurostimulente. Siguranța și eficacitatea acestor medicamente nici măcar nu a fost fost studiată pentru grupe de vârstă atât de mici.

Cu toate astea, majoritatea copiilor diagnosticați sunt trecuți automat pe metilfenidat (cunoscut ca Ritalin) sau pe amfetamine (Adderall), substanțe folosite pentru a calma hiperactivitatea și impulsivitatea, dar care pot avea ca efecte adverse suprimarea procesului de creștere, insomnii și halucinații.

Copiii sub vârsta de 4 ani nu sunt luați în considerare în acest ghid tocmai pentru că impulsivitatea și hiperactivitatea fac parte din procesul normal de dezvoltare al copiilor, fiind nevoie de mai mult timp pentru a vedea dacă chiar este vorba despre o tulburare.

Dr. Nancy Rappaport, psihiatru pentru copii și director al unor programe școlare pentru copiii dezavantajați din afara orașului Boston, precizează că și mediile în care cresc unii copii pot duce la comportamente ce sunt greșit diagnosticate ca ADHD, în special la copiii mici. Părerea ei este că ar fi aproape imposibil de găsit simptome destul de solide pentru a recomanda neurostimulente la o grupă de vârstă pentru care nu există studii ce privesc siguranța și eficacitatea, scrie New York Times.

Ciclul medicamentelor în societate

Noile medicamente pentru tulburări psihiatrice au o modalitate de a-și crea singure o piață în care cererea este mereu în creștere. Zack and Casey Lynch sunt un tânăr cuplu care în 2005 au lansat NeuroInsights, o companie ce consiliază investitorii cu privire la dezvoltările de ultimă oră în domeniul științelor neurologice. Ei sunt de părere că de multe ori mai întâi ies pe piață medicamente ce alterează un set de comportamente nu tocmai optime, și abia după aceea apare și tulburarea care însumează acele comportamente. La fel, Ritalinul și Adderallul au făcut din ADHD o boală foarte cunoscută și supra-diagnosticată, scrie The NewYorker.

Leon Eisenberg, părintele care a reunit deficitul de atenție și hiperactivitatea sub numele ADHD, a murit în 2009, la 87 de ani. Însă pe patul de moarte, cercetătorul a mărturisit că tulburarea este exemplul de bază pentru o boală „născocită”. Asta după ce Eisenberg a făcut o avere din cercetarea pe ADHD și a câștigat numeroase premii pentru munca depusă în analizarea tulburărilor la copii.

Înainte de această mărturisire, psihologul Lisa Cosgrove publicase în 2006 un studiu despre legăturile financiare dintre industria farmacologică și persoanele care au pregătit Manualul pentru Diagnosticarea Bolilor Mentale, un standard de referință pentru toți doctorii americani. Studiul a scos la iveală faptul că fiecare membru al echipei primea bani de la cineva din industria medicamentelor.

Renumitul psiholog de copii Jerome Kagan, de la Universitatea Harvard, a explicat pentru Der Spiegel că „acum 50 ani, un copil care se plictisea la școală și deranja ora era considerat leneș. Acum spunem că suferă de ADHD. De accea a crescut numărul copiilor diagosticați.”

Asta nu înseamnă însă că nu există și cazuri reale, aduce aminte dr. Susanna N. Visser, care a supervizat cercetarea realizată de CDC. Problema este însă că aceste cazuri sunt mult mai puține decât cazurile în care copiii sunt diagnosticați greșit din cauza părinților care sunt speriați de ce citesc în presă și care nu se descurcă cu un copil prea energic, și din cauza doctorilor care prescriu neurostimulente ca un automatism. Alte tratamente eficiente, nonfarmacologice, sunt complet ignorate, spune ea.

Există un motiv și pentru asta. După cum arată și raportul CDC, incidența cazurilor este mult mai mare printre familiile sărace, în cămine monoparentale, unde nu există nici timp și nici bani pentru aceste metode alternative. Pentru părinții de culoare este o dublă problemă pentru că riscul ca un elev de culoare să fie dat afară de la școală este mai mare decât al unui copil alb, iar dacă acesta are și un comportament dificil, părintele va opta pentru o pastilă ce o primește prin Medicaid, decât să riște să piardă locul de la școală. Aceasta însă nu face decât să crească și mai mult piața pentru asemenea medicamente și să umfle buzunarele celor care au creat de la zero un sistem de îmbogățire ce se închide într-o buclă, ei fiind și alfa și omega.

Autor: Eliza Berzescu

Sursa: Semnele Timpului

Despre autor

contribuitor

comentarii

Adauga un comentariu

  • Familiile unde bunicii si nepotii convietuiesc nu “produc” nici ADHD (la copii) si nici Alzheimer (la batrani).
    Aceste manifestari reprezinta povara sufleteasca a abandonului afectiv.
    Parinti prea ocupati “sa faca bani” si sa se distreze … cu adultii, generatii de indivizi (cuplati cu sau fara acte/responsabilitati ori degenerat in homosexualitate – alta boala “stearsa” politic din lista), rupti de familie prin fortarea mobilitatii economice (mutat/plecat departe de parinti si /sau copii) ori corupti de mirajul “realizarii” profesionale – de fapt materiale = imbogatire…
    Copiii nu-si primesc “portia” de iubire si intrand intr-o existenta marcata de panica singuratatii se refugiaza in imaginar si reactioneaza ilogic, inconstient incercand sa evadeze din conditia de “abandonat”, in cautarea suportului afectiv, dragostea parintelui.
    Batranii, aruncati in lada de vechituri – buni de gasit numai pentru rezolvarea de probleme economice… retraiesc amintirile frumoase pana raman ancorati [si ei] in imaginar.
    Nu exista pastile ori injectii … nici “terapii” care sa “rezolve” ceva… actiunea medicala este de amortire/distrugere vegetativa a creierului, nu poate rezolva nici lipsirea de afectiune si nici teama – constientizata ori nu – de singuratate.
    ———
    Nu-mi face placere sa fiu in total dezacord cu supervizorul “cercetarii” dar este tot o persoana care “are nevoie” de bolnavi, fie ei si inchipuiti.

Abonează-te la newsletter