Europa, până să fie doar o realitate geografică, este o construcție mentală. Integrarea în structurile europene a fost celebrată la noi ca și cum ar fi fost o stare de fapt. Ignorându-se însă faptul că procesul de metamorfoză spre Europa nu presupune doar reformă instituțională și economică, ci și, în chip esențial, adaptarea mentalității noastre la noul model de homo europeus.
Că este dificil să facem și una și cealaltă este o realitate permanent demonstrabilă. Suferim de simptomul nerealismului și de penibile lipse de memorie. Uitându-ne trecutul care nu a fost cu nimic mai prejos decât prezentul. Ne amputăm perioadele ancestrale nefaste pentru a sări mai repede în viitor, descoperind însă duritățile unui prezent pe care nu ni-l mai dorim. În consecință, nici viitorul nu mai există. În condițiile uneiinerții mentale în care clișeele despre o epocă glorioasă a spațiului mioritic apar cu obstinență.
Interbelicul este luat ca punct de reper, considerat momentul de vârf al unei țări aflate la răscruci de vânturi, o perioadă prosperă și democratică. Un intermezzo istoric care a fost, însă, la fel de falimentar politic și mental ca și prezentul nostru dramatic. Cu oameni la fel de oportuniști ca cei care ne decid astăzi destinele. Alții preferă o descindere mai în profunzime, mitologizând vremea primordială a geto-dacilor, identificând centrul lumii prin arealul nostru carpatin. Sau perioada voievozilor, salvatori merituoși ai unei Europe care uită astăzi să își exprime recunoștința!
O Românie care a fost populată cu consecvență (dar nu permanent) de false personalități, condusă de falși lideri, întemeiată pe false mituri. De care ne este greu să ne detașăm. Cei care își fac iluzii în legătură cu șansa de a începe o viață nouă fără să o fi asumat matur pe cea veche, cu toate cele bune și rele ale sale, se înșeală amarnic. Însă, rezistența la scrutarea reală a interiorului prezintă la noi o rezistență teribilă. Actualizarea insistentă a unui trecut glorificat și abandonarea în mrejele lui perpetuează un imobilism în raport cu noi înșine. Subjugarea de către mitologiile construite pe istorie este contraproductivă și paralizantă, demonstrând un narcisism specific. Amplificând în timp o boală care se cronicizează și reliefează un mental colectiv infantil.Evidențiind o matrice de gândire care stă la originea crizei cu care ne confruntăm. De zeci de ani…
A îndrăzni astăzi un proces de demitizare și de reliefare a unei psihologii naționale defectuoase este echivalent cu erezia. Demonstrând că narcisismul ne este mai drag decât pragmatismul, iar boala ne-o iubim mai mult decât antidotul. Și, în mod paradoxal, mai sperăm și la vindecare. Chiar pe termen scurt…
prof. Lehaci Florentin
sursa: proatitudine.ro
Puţini oameni ştiu realmente că ceea ce numim “istorie”, în realitate este o metodă de propagandă a statului pentru a-şi justifica “legitimitatea” Dar statul nu poate avea legitimitate. Statul poate avea doar “legalitate”. Legitimitatea este naturală, este o legătură, o conexiune dacă doriţi, la valorile şi reperele naturale, în vreme ce legalitatea este artificial creeată, pentru a depersonaliza fiinţa umană şi a transforma-o într-o “instituţie personală”, căreia i se asociază titulatura de “persoană fizică”. Trebuie să nu ne mire teribilismul acesta al statului prin care se impune cu orice preţ voinţei constituenţilor săi de bază, adică “omului liber”. Libertatea, nu poate exista dacă-mi dai o bucată de plastic pe care sunt scrise nişte cifre şi un nume şi-mi spui că eu sunt acele cifre sau acel nume. Mai degrabă asta sună a puşcărie. Fervoarea naţionalistă, este neapărat necesară pentru a justifica intervenţia statului în viaţa constituenţilor săi. Mistificarea istoriei noastre, faptul că se extrag din istorie fapte episodice pentru a scoate în evidenţă “năzuinţa spre unitate a românilor” nu trebuie să ne mire; doar că vine în conflict cu noile “aspiraţii europene”. De aceea, “istoria” trebuie şi va fi mereu schimbată în funcţie de nevoile celor din vârful piramidei. Revenind la narcisismul naţional, el din păcate nu este caracteristic naţiei române, cum aţi presupus dumneavoastră. Narcisismul naţional este scheletul pe care se formează naţionalismul, indiferent de naţiune. Aşa se face că astăzi, naţiuni care au fost întemeiate pe jaf, ale căror strămoşi dubioşi nu plăceau nici concetăţenilor lor care i-au expulzat dintre ei (ex. naţiunea americană) sunt astăzi modele de urmat şi mai mult decât atât, “jandarmi ai lumii”. Nu fac astfel de referiri din spirit patriotic; fac astfel de referiri pentru ca cei care vor citi, să înţeleagă absurdul lumii în care trăim.
Este clar ca narcisismul nu este specific doar natiei romane. Poate fi identificat pretutindeni. Insa, eu nu am incercat o analiza comparativa cu scopul de a identifica doza de narcisism aferenta fiecarei natiuni. Realitatea autohtona este ca nu avem curajul de a ne asuma un trecut pe care incercam sa il negam sau sa il coloram in nuante glorioase. Faptul ca identificam acelasi fenomen si la altii ne ajuta cu ceva? Insa, proportia de mitizare nu credeti ca totusi difera?
Aveţi dreptate! doza de narcisism şi de mizerie diferă; deasemenea, culmea, diferă şi nivelul cultural; nu mă refer la acea “cultură oficială” ci la bogăţia culturală a omului de rând; am făcut această paralelă, pentru a scoate în evidenţă un fenomen: cu cât doza de cultură a unui popor este mai mică, cu atât acel popor este are o doză de narcisism mai mare. Psihologia maselor, este puţin studiată în ţara noastră şi oriunde în lume; deşi, în opinia mea, ar trebui să fie materie obligatorie de bacalaureat; dacă nu putem face alfel conştienţi oamenii de metodele de manipulare folosite de aparatul de stat, măcar astfel am putea da o idee generaţiilor care vin despre “puterea reală” a hipnotizatorilor de masă. Ceea ce este relevant însă, este că astăzi se urmăreşte crearea unui “patritism global”; şi deşi acest “patriotism” vine în coflict flagrant cu “naţionalismul”; se pare că, prin suprimarea tradiţiilor şi a folclorului, are totuşi şanse de reuşită. Dar cred că dumneavoastră v-aţi referit mai degrabă la modul în care ne tratăm istoria, când v-aţi referit la “narcisismul mioritic”. Şi personal, trebuie să vă felicit că aţi atins acest subiect; fiindcă nu cred într-adevăr să existe un popor cu o istorie mai falsificată decât a noastră; nici măcar cei care şi-au “fabricat” o istorie, nu au minţit în halul în care mint cei care scriu manualele noastre de istorie astăzi. Începând cu minciuna privind “geneza” poporului român în care un popor întreg şi-a uitat limba şi cultura pentru a îmbrăţişa o altă limbă şi o altă cultură (care popor a mai făcut vreodată asta în istoria sa?) şi până la modul în care este tratată istoria recentă, totul este o minciună sfruntată. Cercetători de carton, care “fac istorie” prin aule universitare facând referiri la discursul propriu, care citează doar în treacăt pe adevăraţii istorici şi-şi limitează orizontul crecetărilor doar la sursa “naţională de opinie”, nu cred că pot sau vor fi capabili să scrie o istorie apropiată de realiate a poporului român. Puţinii istorici care au mers pe iţele istoriei urmând alte medode decât cea tradiţională (Desunşianu, Iorga, Cantemir, etc) sunt simple “curiozităţi teoretice” în opinia dumnelor; tot aşa cum alţii, încearcă să ne convingă că piramidele construite pretutindeni pe glob au fost ridicate în epoca bronzului de oameni puternici, mulţi dar primitivi. Nu ştiu care este adevărata istorie; dar ştiu cu siguranţă ceea ce nu este; aroganţa academică, ignoranţa, superficialitatea, toate acestea nu ne pot fi servite drept istorie.
Terente,
Comentariul facut il consider pertinent si binevenit. La numele mentionate l-as adauga pe Lucian Boia care are meritul de a fi primul care a incercta un proces de demitizare. Poate ca nu a reusit in modul cel mai ideal, insa, cu siguranta, a creat o noua perspectiva asupra istoriei nationale. Una care sa fie lipsita de patos si de nationalism de prost gust. Aspecte, care din nefericire continua sa abunde…