Multinaționalele și tâlhăria secolului

Există două modalități de a vorbi despre evaziunea fiscală. Ca și în escaladarea unui vârf, există întodeauna un versant nordic, mai dificil, și unul sudic, mult mai accesibil, scrie Le Nouvel Observateur. Primul este frauda fiscală comisa de persoanele private. Iar scandalul Offshore Leaks din această vară nu a reprezentat decât această ușoară escaladă mediatică, care nu a făcut decât să citeze copios numele mai multor politicieni ruși, din Asia Centrală, Franța și alte state UE, care alături de câteva mii de medici stomatologi și avocati din Statele Unite, Germania sau Grecia s-ar fi făcut vinovați de întreaga evaziune fiscală de pe mapamond. Au fost nume vehiculate, în mod evident, în scopuri politice, pentru a fragiliza o dată în plus legitimitatea unor regimuri politice.

Însă ”versantul nordic” a evaziunii fiscale, mult mai complex și rămas încă neatins, aparține marilor multinaționale care încearcă să scape de taxe. Documentarul ”Evaziunea fiscală, tâlhăria secolului”, prezentat de canalul franco-german Arte în această săptămână, încearcă să pătrundă în lumea evaziunii în stil mare și, în același timp, să nu plictisească și să nu rătăcească telespectatorul în hățisul companiilor offshore.

Tehnicile de evaziune sunt, de cele mai multe ori legale, puse la cale de avocați bine specializați și de contabili străluciți. Miza este de 21.000-31.000 de miliarde de dolari, adică două treimi din datoria publică a tuturor statelor lumii la un loc, spune James Henry, fost economist-șef la McKinsey.

Cu atât mai greu este ca acest tip de evaziune să fie combătut, cu cât el este perfecționat de-a lungul deceniilor, spune Xavier Harel, realizatorul documentarului, fost jurnalist la publicația La Tribune. Primele tehnici de evaziune au fost puse la cale de companii încă din secolul XIX, spune Xavier Harel. Rezidențele fictive, adică înregistrarea firmelor în paradisuri fiscale, au apărut la începutul secolului XX., profitându-se de o decizie a justiției britanice. Secretul bancar a început să devină o practică comună în Elveția în 1934, ca urmare a acțiunii justiției franceze împotriva unui evazionist francez. Iar în anii marii crize economice, președintele SUA Franklin D. Roosevelt își exprima deja îngrijorarea față de evaziunea fiscală în insulele din Caraibe.

Ulterior, o dată cu liberalizarea masivă a fluxurilor financiare mondiale, în anii 1970, apare marea evaziune a grupurilor multinaționale. Scenariile sunt cu sutele, însă principiul este același: beneficiile trebuie să apară în teritorii în care nu se percep taxe, sau se percep foarte puține, în timp ce în teritoriile fiscalizate mai puternic, unde compania activează în realitate, trebuie să apară doar pierderi sau profit zero. Evaziunea a devenit o metodă de creștere a rentabilitatii, prin trecerea întregii poveri a fiscalității pe umerii micilor întreprinzători și ai persoanelor fizice,care plătesc impozitele de care multinaționalele se ascund. ”Potrivit jurnalistului britanic Nicholas Shaxson, multinaționalele nu au inventat un nou produs sau nu au găsit un nou mod de a fabrica același produs la costuri mai mici. Ele se mulțumesc să își bage mâinile în buzunarul altor contribuabili, ferindu-se de plata impozitelor”, spune Xavier Harel.

Documentarul realizat de Harel critică companiile de consultanță precum Ernst&Young, KPMG sau PriceWaterHouse Cooper care orchestrează furtul multinaționalelor din buzunarele statelor.

Jurnalistul francez oferă exemplele unor companii percum Starbucks și Amazon, criticate recent foarte dur în parlamentul britanic, precum și cazul Colgate Palmolive, care și-a mutat sediul european din Franța. Documentarul vorbește si despre de cele peste 100 de fonduri pe care banca BNP Paribas le are în paradisuri fiscale, dar despre carefuza să scoată un cuvânt sau o cifră.

Este prezentat și cazul Insulelor Caiman sau al Ugland House, pe care Barack Obama l-a numit ”cel mai mare imobil din lume”, deoarece pe un singur etaj găzduiește nu mai puțin de 18.000 de firme americane. Urmeaza apoi cazul statului american Delaware, ”mica Elveție din SUA” , unde există un milion de companii, adică una pe cap de locuitor al statului. Nu mai puțin intersenat este cazul Insulei Jersey, din Marea Mânecii, unde zeci de birouri goale sunt, în scripte, sediile a sute de companii. Insula a devenit astfel unul dintre cei mai mari exportatori mondiali de banane, în condițiile în care nici măcar în serele de acolo nu se află vreun bananier.

Desigur, evaziunea fiscală de proporții are loc și într-un mod mult mai puțin rafinat. Estre cazul evaziunii acceptate tacit de stat, pe principii cvasifeudale, precum în Grecia. Aici, armatorii, cei care dețin circa un sfert din flota mondială de petroliere, bancherii și Biserica nu plătesc, în mod tradițional, impozite. Evaziunea fiscală este estimata la 45 de miliarde de euro, adica 20% din PIB-ul țării. Daca Grecia ar recupera măcar jumătate din această sumă, țara nu ar mai avea probleme, susține Nikkos Lekkas, oficial al fiscului elen.

Cât privește lupta împotriva evaziunii fiscale, Xavier Harel susține că în Europa Comisia Europeană nu poate fi acuzată de inacțiune. Sunt însă câteva state membre UE care blocheză mereu aceasta lupta.

Austria și Luxemburg aplică cu strictețe principiul contestat al secretului bancar. Altfel spus, Luxemburgul culege roadele evaziunii fiscale din alte state UE și refuză să coopereze cu guvernele acestora. Fostul președinte al Eurogrupului, ministrul de Finanțe luxemburghez Jean-Claude-Juncker, are o mare responsabilitate în întreaga tergiversare a combaterii evaziunii. Timp de 15 ani, el a torpilat negocierile privind impozitarea veniturilor în UE.

Irlanda, acum lovită de criză și aflată la mâna Comisiei Europene și FMI, refuză totuși să se alăture acordurilor dincadrul UE. Avand un impozit de doar 12,5%, Irlanda este locul preferat pentru înregistrarea sediilor sociale ale marilor companii din UE, care se feresc astfel de fiscul statelor unde operează. Bruxelles-ul nu a obținut nimic în schimbul ajutorului financiar acordat Dublinului.

Totodată, UE nu este un interlocutor suficient de ferm pentru paradisurile fiscale. Spre exemplu, SUA au reușit să încheie un acord cu Elveția pentru ridicarea secretului bancar în cazul americanilor ce au conturi în această țară. Reticențele Elvetiei au dispărut în momentul în care Washingtonul a amenințat că bancile elvețiene nu vor mai putea opera în SUA, în lipsa unui asemenea acord. Însă, atunci când se încearca incheierea unui acord între UE și Elveția, întodeauna Țara Cantoanelor poate conta pe opoziția decisivă a unor state precum Austria sau Luxemburg, care vor amâna sine die o înțelegere.

Cât despre politicieni, fostul președinte Nicolas Sarkozy anunța în 2012, la final de mandat, că ”paradisurile fiscale au fost eradicate”. Că nu a fost crezut stă dovadă mobilizarea francezilor în jurul socialistului Francois Hollande, după ce a acesta a promis că lumea finanțelor ”va fi adevăratul meu adversar”. Numai că, la mai bine de un an de la preluarea mandatului, acțiunea socialiștilor de la Paris împotriva evaziunii este, paradoxal, mult mai timidă decât măsurile luate de guvernele conservatoare din Marea Britanie sau Germania.

Autor: Calin Marchievici
Sura: Cotidianul