Sprijinirea Republicii Moldova a fost o prioritate în politica externă a României încă de după revoluţia din 1989. Dar mai sunt acum oare evenimentele din Republica Moldova o prioritate şi pentru români? Pe cine mai interesează de fapt în România ce se întâmplă dincolo de Prut? Ştirile despre Basarabia sunt tot mai puţin citite, cu excepţia celor despre Cleopatra Stratan sau Zdob şi Zdub, fireşte. A mai existat, poate, un interes limitat ca amploare şi durată în timpul protestelor din aprilie, când a atras atenţia cuvântul „revoluţie”.
Tinerii români nu mai acordă mai deloc atenţie evenimentelor din Republica Moldova. Unii, probabil, cu toată abrambureala din Educaţie, abia mai ştiu că România şi Republica Moldova au făcut parte cândva din unul şi acelaşi trup. „Ce atâta istorie?”, vorba Condoleezzei Rice atunci când încerca să „aline” Serbia pentru pierderea provinciei Kosovo.
Generaţia trecută de prima tinereţe gândeşte, în schimb, pragmatic: la ce ne-ar ajuta să ne unim cu fraţii de peste Prut? Doar o ţară încă şi mai înapoiată economic decât România, ce ne-ar trage înapoi. Un eventual aflux de forţă de muncă şi mai ieftină, ce riscă şi ea să devină o povară în contextul în care mii de imigranţi români sunt nevoiţi să se întoarcă din Occident. Românismul, dincolo şi dincoace de Prut, a rămas mai mult o vorbă pentru elite şi pentru nostalgici. Iar un sondaj recent confirmă o realitate ce ne face prea puţin cinste: românii sunt pe ultimul loc în Europa în ceea ce priveşte sentimentul naţional. Cu alte cuvinte, ne este lehamite de propria ţară. Paradoxal, mii de moldoveni îşi doresc să devină români, dovedindu-se astfel patrioţi mai buni decât românii.
Mai există, bineînţeles, şi românii nostalgici, care cred, cu toată sinceritatea, că sângele apă nu se face şi că va veni o vreme când între Basarabia şi România nu va mai exista sârmă ghimpată. Mai există şi o mână de români ce au încă un strop de compasiune pentru cei chinuiţi atâţia ani de un regim comunist care le-a închis graniţele fizice şi spirituale spre România. Din păcate, tot mai puţini. Nu în ultimul rând, există politicienii români, inclusiv preşedintele ţării, care mizează pe aceste sentimente nostalgice pentru a atrage câteva voturi de la români şi alte câteva de la cei care deţin dubla cetăţenie.
Între timp, toată lumea îi uită pe cei care îşi pun ultima speranţă în România, care o privesc ca pe o şansă de supravieţuire spirituală şi economică – în marea lor majoritate, tinerii care încă îşi doresc să studieze şi să muncească în România, sau, cu ajutorul României, să poată pleca mai departe spre Occident. Pentru toţi aceştia, România poate face un singur lucru: să le acorde cetăţenia română. O politică îndelung promisă, dar ce întârzie încă să fie pusă în aplicare, cu toată modificarea legii cetăţeniei. „Accelerarea” acordării de cetăţenie poate determina, cel mult, rezolvarea câtorva sute de dosare în plus, dar este o măsură simbolică necesară. Regimul comunist, anacronic, de la Chişinău îşi trăieşte probabil ultima suflare în anii ce vor urma, dar, până va dispărea cu totul, România este datoare măcar să dea speranţă fraţilor de peste Prut.
Eliza FRÂNCU
sursa: gandul.info
Adauga comentariu