”Cred că nu mai e nevoie să vorbim despre noi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că sîntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea şi cinismul. Unde întorci capul nu auzi decît strigăte, bîrfeală, critică şi tînguire. Ne lamentăm fără nici un orgoliu, ne pierdem vremea plîngînd, ne risipim energia în critică, în negaţie, în argumente. Dacă un străin ar asculta spusele noastre – şi nu ne-ar cerceta şi viaţa -, ar crede că sîntem cea mai bătută de Dumnezeu ţară, că ne aflăm în pragul unei catastrofe definitive, că totul e pierdut şi pentru totdeauna. Sîntem cu adevărat un popor fără orgoliul suferinţei; sau, mai precis, am pierdut cu desăvîrşire acest orgoliu.
În mijlocul acestei totale descompuneri, în mijlocul acestei mlaştini sociale în care trăim – un singur strigăt merită să fie strigat: bucuria, lauda, nădejdea profetică. Un singur gest merită să fie împlinit: gestul creaţiei, gestul vieţii care ştie să reia totul de la început, gestul furios al zidarului care durează în fiecare zi o temelie pe care destinul nopţii o dărîmă. În mijlocul iadului contemporan, cu aburii săi descompuşi, cu luminile sale de cadaverică fosforescenţă, cu mizeriile sale umane, cu degringolada sa etică, cu haosul său spiritual – o singură tărie trebuie să-şi înalţe braţele: bărbăţia, orgoliul suferinţei, orgoliul mizeriei, orgoliul nădejdii deznădăjduite.
Cînd totul în jurul tău putrezeşte, de ce să-ţi fie teamă? Viaţa ta poate să ia totul de la început. Cînd totul îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plîngi? Simpla ta prezenţă vie calcă sub picioare tot neantul lumii, toată zădărnicia creaţiei. E adevărat, sîntem proşti şi netrebnici, sîntem mărunţi şi păcătoşi, sîntem incapabili, lichele, fleacuri, mediocri, tot ce vreţi. În faţa acestor adevăruri, aş vrea ca o duzină de tineri să poată striga: Ei şi?! Să-şi strige dispreţul lor faţă de destin, faţă de întristatul ceas care ne-a fost ursit să-l trăim, faţă de mizera noastră condiţie umană, faţă de tot ceea ce este mediocru, lamentabil şi inert în tradiţia noastră europeană, creştinească şi românească. Să strige în fiecare zi în faţa oricărui om, în faţa oricărei întîmplări: Ei şi? Ei şi? E adevărat tot ce spuneţi, e adevărat tot ce se întîmplă, sînt adevărate şi limitarea noastră tragică, şi descompunerea noastră, şi evanescenţa actelor noastre. E adevărt, e adevărat, e adevărat! Şi totuşi să strigi Ei şi? Atîta timp cît sînt viu, cît am viaţa de partea mea, cît timp miracolul creaţiei se află în trupul, în sîngele, în spiritul meu – ce putere a întunericului mă poate înghiţi, ce miraj al neantului mă poate fărîmiţa, ce haos este atît de mare ca să se poată măsura cu cîtimea aceea incomensurabilă de viaţă care mi-a fost dată?
Nu, domnilor, tot ce putrezeşte în jurul nostru nu este făcut să ne deprime; dimpotrivă, este o invitaţie a vieţii să-i imităm gestul ei iniţial, creaţia; naşterea; renaşterea. Este o invitaţie la voie bună, la curaj, la faptă. Faptă care nu înseamnă efort exterior, ci chiar viaţa noastră, împlinirea ei, victorioasa ei creştere şi organicitate. Viaţa noastră – să ne fie fapta. Pe ea s-o luminăm, s-o înălţăm, s-o păstrăm inalterată în mijlocul atîtor forţe ale întunericului. Viaţa noastră întreagă este singurul răspuns peste care orice negaţie, orice critică, orice dinamită metafizică nu mai poate trece. Moartea nu există decît pentru cei care o acceptă. Înfrîngerea nu există decît pentru acel care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere, totul trece – în afară de gestul vieţii. Şi acest gest îl avem în noi, existenţa noastră este o justificare a lui.
Mi se par atît de absurde obiecţiile pe care le întîlnesc de la o vreme în calea mea; atît de absurde şi de ineficace. Unul îmi spune: Românii sînt atenuaţi şi mediocri. Poate e adevărat. Ei şi ce dacă e adevărat? Ăsta e un motiv mai mult să fim îndîrjiţi în suferinţa şi în creaţia noastră… Să strigăm mai tare bucuria noastră că sîntem români. Să avem certitudinea că prin curajul gestului nostru vom depăşi modelele de perfecţiune europeană sau asiatică pe care anumiţi tineri tobă de carte ni le aduc mereu înainte.
(…) Cred că Prometeu, Edip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen ca al nostru. Şi, dacă s-au dat bătuţi, au făcut-o pentru că nu cunoşteau nădejdea. Dar noi, care cunoaştem şi viaţa, şi nădejdea, noi care verificăm zilnic deznădejdea noastră prin nădejde – mai avem noi dreptul să ne plângem, să criticăm, să ne resemnăm? Toate acestea dovedesc lipsă de bărbăţie. Îţi vine să-ţi iei lumea în cap când vezi oameni deştepţi desperând de condiţia noastră umană şi socială şi lamentându-se în cele patru colţuri ale văzduhului că suferă, că totul e neant, că totul e zădărnicie. Toate acestea sunt fleacuri. Toate acestea nu dovedesc nimic. Poţi să strigi o mie de ani că viaţa e zadarnică – ea nu va înceta o clipă să crească, să năvălească pretutindeni, să-şi strige pretutindeni victoria. Orice critică e inutilă, orice negaţie e ineficace în faţa vieţii. (…) Dar lucrurile acestea simple nu vrea nimeni să le ia în seamă. Este o panică a desperării, o manie colectivă în faţa răului, o isterie în faţa efemerului, o frică sugestionată în faţa neantului. Toţi oamenii aceştia privesc cu patimă întunericul, haosul. Le e frică de lumină, pentru că lumina înseamnă absurda rezistenţă împotriva oricărei eventualităţi, înseamnă continuă depăşire, continuă viaţă. (…)
Haide, domnilor, mai domol cu tînguirile, mai domol cu desperarea. Căutaţi înlăuntrul fiinţei D-voastră acel crîmpei de nebunie şi de faptă, aduceţi la lumină acel ridicol. EI ŞI?, şi zvîrliţi-l bărbăteşte în mijlocul descompunerii generale. Există atîta moarte în jurul meu, încît nici nu ştiu cum să-mi comprim sălbatica bucurie că din toate aceste cadavre va creşte mîine o altă lume.”
Mircea Eliade, fragment din «Oceanografie», 1934.
Sursa: Anonimus.ro
Sursa foto: Sophie Bassouls
Adauga comentariu