Mica Italie

De ce Italia – intr-o anumita perioada de timp – si-a permis (oarecum) netulburata sa-si schimbe guvernele precum sosetele, in vreme ce Romania este imediat aruncata-n aer de turbulentele politice?
Deseori, atunci cind tara noastra a traversat crize politice – adica de multe ori in cei douazeci de ani de tranzitie – a fost invocat “cazul italian”. Politicienii din Peninsula au schimbat, intr-o perioada, zeci de guverne, fara ca economia sa aiba de suferit prea mult.
De ce “Mica Italie” care este Romania nu isi permite, de fapt, un asemenea scenariu? Ce ne deosebeste dramatic de sora mai mare din acele vremuri?

In primul rind, cvasiabsenta celorlalti jucatori pe scena puterii.

Intr-un stat de drept – chiar oarecum exotic in raport cu democratiile puternic consolidate – politicienii, prin expresia lor, adica partidele revendicate de la o doctrina sau alta, nu sunt singurii jucatori pe scena puterii.

Mai exista puterea economica (reprezentata nu doar de figuri proeminente, ci mai ales, institutional, de patronate), puterea judecatoreasca (ferita pe cit posibil de ingerintele politice), societatea civila si massmedia care sunt in mare masura real independente.

Italia a rezistat in acele vremuri fara sa se scufunde in crize economice cronice, haos social si/sau anarhie, pentru ca a existat “plasa de siguranta” intinsa sub mersul pe sirma practicat deseori cu inconstienta de politicieni.

Oricine cunoaste cit de cit Italia stie ce forta reprezinta Confindustria, asociatia patronala ce reprezinta, practic, economia din Peninsula. Agneli era o figura atit de importanta – doar el, in sine – incit lumea era deseori mai atenta la afirmatiile lui decit la cele ale unui premier.

Cind politicienii deschideau focul, se ridicau imediat scuturile de protectie menite sa asigure mersul inainte al economiei, siguranta monetara si continuitatea obiectivelor strategice de interes national.

Massmedia era intr-adevar un “ciine de paza” al democratiei si uneori ziaristii au platit cu viata dedicatia lor in slujba binelului, ca si anumiti judecatori sau procurori ce au refuzat sa faca pactul cu diavolul reprezentant fie de crima organizata, fie de obscure grupari transpartinice si transideologice.

Are Romania o asemenea “plasa de siguranta”? Evident, nu. Patronatele sunt inca oarecum dezbinate, deloc populare in constiinta colectiva (multi oameni de afaceri sunt socotit imbogatiti de cai necurate) iar statul este inca un important furnizor de capital pentru antreprenorii romani.

Massmedia sunt departe de a avea forta celor italiene in acea vreme (nu vreau sa fiu cinic, dar nici un ziarist nu a fost inca victima vreunui Toto Riina local – la noi se foloseste inca telefonul, nu revolverul sau explozibilul).

Societatea civila este farimitata in grupari si ele insuficient asimilate in constiinta generala cu binele public, fara prea multa vizibilitatea si – in unele cazuri – legate de nevazute fire tot de zona politicului.

Pe de alta parte, Italia a fost si este o tara mult mai bogata economic decit Romania.

Chiar daca filmele neorealismului din anii ’50-’70 ne-au obisnuit cu imaginea tragicomica a sarantocului din Mezzogiorno, nu trebuie uitat ca bancherii lombarzi din nordul Pensinsulei au inventat practic sistemului bancar modern, ca Italia este, de fapt, bogata in resurse si performeaza la nivel global intr-o serie de domenii la care noi nici nu putem visa.

Si ca are un pattern cultural si stiintific extrem de solid, in rind cu cele mai bine situate natiuni din acest punct de vedere (literatura, fizica, chimie, matematica, etc). Italia nu este o tara de mina a doua (nici) din acest punct de vedere.

Cu alte cuvinte, are suficiente resurse si pregatire antreprenoriala incit sa traverseze mai lesne furtuni. In pofida legendelor (lina, lapte, miere, munti inalti si izvoare limpezi), tara noastra are inca o economie labila, insuficient solidificata, dependenta de stat intr-o mare masura si suntem foarte jos (si) din punctul de vedere la PIB-ului pe cap de locuitor.

Nu in ultimul rind, in acei ani Italia era un copil rasfatat al Occidentului in general si al SUA in mod special, pentru ca eram in plin Razboi Rece.

Pentru ca Partidul Comunist era puternic (peste 30 la suta la alegerile de la inceputul anilor ’70) si un derapaj de extrema-stinga era posibil, era un efort extern generalizat fie in a inchide ochii la potlogariile din politica, fie in a concentra resurse financiare cind lucrurile chiar amenintau sa o ia razna.

Italia “tinea” flancul sudic al NATO si era membru fondator al Comunitatii Economice Europene, “mama” actuali Uniuni. Vorbim de alte vremuri, de alte mize si de alte mobilizari de interese internationale.

Romania nu are nici unul dintre aceste “atu-uri” la ora actuala, mai ales dupa ce noua administratie de la DC pare a-si reseta relatiile institutionale cu marii jucatori globali.

Iata de ce ideea ca Italia poate constitui un model – adica acela de a traversa crizele politice de anvergura precum gisca prin apa – este complet gresita. La noi, cind politica stranuta, mediul de afaceri si societatea in general incep sa vibreze intr-un mod periculos.

Mai ales pe fondul unei crize economice interne/internationale mult mai severe decit se prevedea la inceputul anului, Romania risca – in cazul unei crize politice prelungite – sa intre la reanimare si sa-si compromita interesele strategice macar pe termen mediu, daca nu si lung. “Mica Italie” nu este deloc Italia. Nici din acest punct de vedere.

Analiza de Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro