C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Măsuri disperate

“Istoria nu se repetă, dar deseori istoria rimează cu ea însăşi”, scria Mark Twain. Din mai multe puncte de vedere,istoria crizei economice globale seamănă izbitor cu istoria Marii Depresii din prima jumătate a secolului XX. Spre deosebire de mulţi economişti, noi considerăm că principalele asemănări nu se situează în plan economic, ci în plan uman. Structura economică s-a schimbat considerabil în cei aproape o sută de ani care au trecut de la Marea Depresie, însă natura umană a rămas aceeaşi. Globalizarea, “financializarea” excesivă a eco­no­miei, existenţa unui standard monetar nemetalic fac ca multe dintre “reţetele economice” prescrise de specialiştii care consideră că astăzi avem o repetare la indigo a anului 1929 să fie absolut invalide. Totodată, există o asemănare extraordinară între modul de comportament al elitelor economice din perioada Marii Depresii şi “activi­tăţile anti-criză” ale elitei economice de astăzi. De exemplu, Warren Buffett vrea să fie un fel de J.P. Morgan al zilelor noastre şi presa, împreună cu analiştii economici, îl aplaudă fără a înţelege faptul că atât acţiunile lui Buffett cât şi acţiunile lui Morgan au marcat în­ce­pu­tul unor perioade absolut dezastruoase din punct de vedere economic. Evident, se poate spune că acestea sunt coincidenţe pure, dar în acest caz refuzăm să credem în ele.

Marea Depresie avea toate şansele să înceapă în 1907 şi nu în 1929, însă întâlnirea economiei americane cu criza a fost amânată de elita economico-financiară condusă de J.P. Morgan. În fond, dorinţa reprezentanţilor sectorului financiar-bancar de a amâna criza la nesfârşit este firească, dar foarte contra-productivă. Noi subscriem la teoria conform căreia economia trebuie să se reajusteze periodic, prin perioade de stagnare sau contracţie, pentru a asigura alocarea eficientă a capitalului şi a forţei de muncă. Statul este îndreptăţit să aloce resurse pentru atenuarea efectelor acestei reajustări asupra păturilor social vulnerabile ale societăţii, însă orice tentativă de a pro­teja economia în întregime sau doar deţinătorii de capital este abe­rantă prin definiţie. Amânarea reajustării şi crearea unei creşteri economice false prin mijloace monetare sau prin crearea unei în­cre­deri nejustificate din punct de vedere raţional fac ca efectele noului val al crizei să fie mult mai distructive în comparaţie cu efectele reajus­tării ce a fost evitată într-un mod artificial.

În 1907, J.P. Morgan a reuşit să convingă publicul investitor că eco­nomia şi piaţa de capital americană sunt în regulă şi a amânat declanşarea crizei cu două decenii, însă criza de care SUA au scăpat în 1907 ar fi fost o simplă recesiune, iar criza cu care SUA s-au confrun­tat în 1929 a fost Marea Depresie. Majoritatea românilor nu înţeleg cât de dezastruoasă a fost Marea Depresie pentru SUA şi ce noroc au avut americanii atunci când s-a declanşat un război mondial care a înlăturat de pe scena financiară şi economică a lumii toţi concurenţii strategici, permiţând economiei americane să devină din outsider un veritabil lider mondial. Astăzi, varianta unui “război glorios care va scăpa SUA de recesiune” (citat din laureatul premiului Nobel şi lide­rul cultului neo-keynesianist Paul Krugman) este imposibilă din cauza distrugerii reciproce prin utilizarea armamentului nuclear, în cazul unei confruntări armate între puterile globale.

În 1907, J.P. Morgan a utilizat o parte din banii proprii pentru a cumpăra acţiuni ale companiilor care se aflau în dificultate financiară. Gestul a fost făcut public pentru a inspira încredere în stabilitatea pieţei americane de acţiuni. Mai mult decât atât, J.P. Morgan a organizat o coaliţie de bancheri care au strâns bani pentru recapitalizarea instituţiilor financiare aflate în pragul falimentului, acţiunile sale fiind lăudate chiar şi de Lordul Rothschild. Astăzi, se ştie că o bună parte din banii “privaţi” care au fost utilizaţi pentru amânarea crizei au fost de fapt furnizaţi de şeful Trezoreriei SUA George Cortelyou, dar la acel moment impresia generală a fost că “liderii capitalului american şi-au pus banii la bătaie pentru a-şi demonstra încrederea în economia americană”. Din nefericire pentru SUA, atât J.P. Morgan cât şi George Cortelyou nu doreau repararea deficienţelor structurale ale economiei, fiind convinşi că criza poate fi amânată la nesfârşit. În consecinţă, atunci când în 1929 s-a încercat repetarea recapitalizării companiilor financiare cu ajutorul unei coaliţii bancare (conduse tot de Morgan), rezultatul a fost nul, iar ceea ce a urmat pentru economia americană a fost un veritabil dezastru.

În 2008, Warren Buffett, a făcut o investiţie publică în acţiunile Goldman Sachs şi a reuşit să inspire publicului încredere în sectorul financiar american, dar nu a reuşit să amâne declanşarea etapei fi­na­le a crizei economice decât cu trei ani. Ieri, Warren Buffett a făcut o investiţie de 5 miliarde de dolari în acţiunile Bank of America, aceasta fiind o încercare disperată de a opri căderea celei mai importante instituţii financiare a economiei americane. Cel mai probabil, trucul care a funcţionat (parţial) în 2009, nu va funcţiona încă o dată, de­oa­re­ce condiţiile economice nu s-au schimbat în sens pozitiv. SUA trebuie să se pregătească pentru o nouă Mare Depresie, dar fără opţiunea unui “război glorios” care ar putea să-i rezolve problemele economice.

sursA: cronicaromana.com

Related Posts

One Response “Măsuri disperate”

  1. Problema este ca noi sunte m direct dependenti de SUA si …cu siguranta vom fi afectati ….de tot ce se intampla acolo si in jurul nostru!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss