Criza economică a resuscitat interesul pentru Karl Marx. Vânzările cărţii Das Kapital au explodat la nivel mondial (o singură casă de editură germană a vândut mii de copii în 2008, comparativ cu 100 în anul precedent), o măsură a crizei atât de extinsă ca sferă şi efecte devastatoare încât a antrenat capitalismul global – şi pe predicatorii săi -într-un picaj ideologic.
Şi totuşi, chiar dacă doctrinele neoliberale suferă o implozie, de ce să fie Marx resuscitat? Pentru început, Marx a prezis foarte devreme succesul globalizării capitaliste al ultimelor decenii. El a prevăzut cu acurateţe mulţi dintre fac¬torii sortiţi să dea naştere actualei crize economice globale: ceea ce el numea „contradicţiile” inerente ale unei lumi alcătuite din pieţe competitive, producţie de bunuri şi specu¬laţii financiare.
Scriindu-şi cele mai vestite opere într-o eră când revo¬luţiile franceză şi americană nu împliniseră încă 100 de ani, Marx a avut premoniţii privind clătinarea, 150 de ani mai târziu, a AIG şi Bear Stearns. El a fost singurul care a înţeles ceea ce a numit “cel mai revoluţionar rol” jucat în istoria umanităţii de burghezie – alcătuită din strămoşii bancherilor de astăzi şi ai executivilor corporatişti de pe Wall Street. Aşa cum s-a exprimat Marx în Manifestul Comunist, „burghezia nu poate exista fără revoluţionarea constantă a instru-mentelor de producţie şi, prin ele, a relaţiilor de producţie şi, astfel, a tuturor relaţiilor sociale… Intr-un cuvânt, creează o lume după propria sa imagine”.
Marx nu a sprijinit globalizarea capitalistă, în vremea sa sau a noastră. In schimb, el a înţeles că „nevoia de expan¬siune a pieţelor pentru produse urmăreşte burghezia pe toată suprafaţa globului”, anticipând faptul că dezvoltarea capitalismului ar reprezenta, inevitabil, „pregătirea drumu¬lui către crize mai extinse şi mai exhaustive”. Marx a arătat că speculaţia dezastruoasă poate declanşa şi exacerba crizele, care ar ajunge să cuprindă întreaga economie. Şi a văzut dincolo de iluziile politice ale celor care susţineau că asemenea crize ar putea fi prevenite în permanenţă prin reforma treptată.
Ca orice revoluţionar, Marx a vrut să vadă vechea ordine răsturnată în timpul vieţii sale. Dar capitalismul încă avea o viaţă lungă înainte, iar el putea cu greu zări, cu toată pute¬rea lui de percepţie, erorile şi drumurile greşite pe care ar apuca-o generaţiile viitoare. Celor dintre noi care îşi deschid mintea, multe dintre cele spuse de Marx li se par relevante astăzi, cel puţin pentru cei care încearcă să „recon¬stituie spiritul revoluţiei” şi nu numai „să-i reînvie fan¬toma”.
Dacă ar fi fost martor la actuala criză, lui Marx i-ar fi făcut multă plăcere să arate cum defectele inerente ale capi¬talismului au dus la această stare de lucruri. El ar observa că practicile moderne din finanţe, cum ar fi securitizarea şi produsele derivate, au permis pieţelor să generalizeze riscurile integrării economice globale. Fără aceste inovaţii, acumulările de capital din ultimele decenii ar fi fost semni¬ficativ mai mici. La fel s-ar fi întâmplat dacă finanţele nu ar fi penetrat din ce în ce mai adânc în societate. Rezultatul a fost că cererea consumatorilor (şi, în consecinţă, prosperi¬tatea lor) din ultimii ani a început să depindă din ce în ce mai mult de cârdurile de credit şi de ipoteci, concomitent cu slăbirea puterii sindicatelor şi cu reducerile ajutoarelor sociale, care i-au făcut pe oameni mai vulnerabili la şocurile pieţei.
Acest sistem financiar global fluctuant şi dependent a contribuit la creşterea economică generală din ultimele decenii. Dar el a produs, în acelaşi timp, o serie de baloane financiare inevitabile, iar unul dintre cele mai periculoase a răsărit în sectorul imobiliar american. Spargerea ulte¬rioară a acelui balon a avut un impact atât de profund în întreaga lume tocmai din cauza faptului că existenţa sa era crucială atât pentru susţinerea cererii consumatorilor americani cât şi pentru susţinerea pieţelor financiare inter¬naţionale. Marx ar spune că această criză este exemplul perfect al capitalismului care arată precum „vrăjitorul care nu mai poate controla forţele infernului pe care le-a invo¬cat el însuşi”.
În ciuda gravităţii actualei situaţii, Marx nu şi-ar face iluzii că această catastrofă economică ar produce, ea însăşi, schimbare. El ştia foarte bine că sistemul capitalist, prin natura sa, cultivă şi stimulează izolarea socială. Un astfel de sistem, scria el „nu permite niciun alt fel de alte legături între oameni în afara celor bazate pe propriul interes şi pe plăţile în cash, nemiloase”. într-adevăr, capitalismul scu¬fundă societatea în „apele reci ale calculului egoist”. Izolarea socială care rezultă creează pasivitate socială în faţa crizelor de natură personală, cum ar fi concedierile sau confiscările de case. De asemenea, această izolare împiedică cetăţenii activi şi informaţi de a se asocia în comunităţi care să adopte alternative radicale la capitalism.
Marx se întreba, înainte de toate, cum să depăşească această pasivitate socială care consumă totul. El credea că sindicatele şi partidele muncitorilor, care se formau în vre-murile sale, erau un pas înainte. Astfel, în Das Kapital, el a scris că „obiectivul imediat” este „organizarea proletarilor într-o clasă” al cărei „prim scop” să fie „câştigarea luptei pentru democraţie”. Astăzi, el ar încuraja formarea de noi identităţi colective, asociaţii şi instituţii în interiorul cărora oamenii ar putea opune rezistenţă status quo-ului capita¬list şi ar începe să decidă cum să-şi realizeze mai bine nevoile.
Nicio astfel de viziune ambiţioasă pentru promovarea schimbării nu a răsărit din această criză până acum, şi toc¬mai acest vid ar fi fost considerat de Marx cel mai supărător. In SUA, unele propuneri care au beneficiat de atenţie în ultimul timp au fost ridiculizate drept „socia-liste”, dar ele par radicale numai pentru că merg dincolo de ceea ce stânga Partidului Democrat este acum pregătită să sprijine. Dean Baker, co-director al Center for Economic and Policy Research, de exemplu, a cerut impunerea unei limite de două milioane de dolari pentru anumite salarii de pe Wall Street şi promulgarea unui impozit pe tranzacţiile financiare, care ar impune o taxă progresivă pe vânzarea sau transferul acţiunilor, obligaţiunilor şi altor bunuri financiare.
Marx ar vedea această propunere ca pe un caz perfect de gândire convenţională, deoarece sprijină explicit (chiar atunci când îl limitează) chiar acel lucru care este acum identificat, în cultura populară, drept problema principală: o cultură a riscului disociat de consecinţe. Marx i-ar ridiculiza la fel de mult pe aceia care cred că naţionalizările de bănci – de genul celor care au avut loc în Suedia şi în Japonia în timpul crizelor financiare de acolo din anii ’90 – ar reprezenta o schimbare reală.
Ironic, una dintre cele mai radicale propuneri care cir¬culă astăzi a venit de la un economist de la London School of Economics, Willem Buiter, fost membru al Comitetului de Politici Monetare al Băncii Angliei, care nu este, cu si¬guranţă, un marxist. Buiter a propus ca întregul sector financiar să fie transformat într-un serviciu public. Deoarece băncile din lumea contemporană nu pot exista fără un depozit public asigurător şi fără băncile publice centrale care acţionează drept creditori în ultimă instanţă, nu este cazul, susţine el, ca acestea să-şi continue existenţa şi ca instituţii private, care urmăresc profitul. In schimb, ele ar trebui să fie deţinute de public şi să funcţioneze ca servicii publice. Această propunere este asemănătoare su¬gestiilor de „centralizare a creditelor în băncile statului”, pe care Marx însuşi le-a făcut în Manifesta. Pentru el, o reformare a sistemului financiar ar întări importanţa câştigării de către clasa muncitoare a „bătăliei pentru democraţie”, care ar transforma radical statul, dinr-un organism impus societăţii, într-unui care răspunde nevoilor ei.
„De la o economie financiară la finanţe sociale”, a scris Buiter, este “un pas mic pentru avocaţi, dar un pas uriaş pentru omenire”. Este clar, nu trebuie să fii marxist pentru a avea aspiraţii radicale. Trebuie totuşi să fii un fel de marxist pentru a accepta faptul că, şi în vremuri precum cele actuale, când clasa capitalistă este în genunchi, demoralizată şi dezorientată, o schimbare radicală este puţin probabil să se producă sub forma unui „pas mic pen¬tru avocaţi” (probabil prin adunarea tuturor „acţionarilor” într-o sală pentru a semna câteva documente). Marx ar spune că, fără crearea unor forţe populare prin noi mişcări şi partide radicale, socializarea finanţelor nu ar avea un teren fertil. De remarcat că în timpul crizei economice din anii ’70 forţele radicale din interiorul multor partide social-democrate ale Europei au înaintat propuneri simi¬lare, dar nu au reuşit să-i facă pe liderii acelor partide să le sprijine, deoarece aceştia le ridiculizau, ca fiind de modă veche.
Încercările de a vorbi serios depre nevoia de a democra¬tiza economia într-un mod atât de radical au fost în mare parte marginalizate de către partidele de toate orientările politice în următoarele decenii, şi plătim încă preţul pen¬tru abandonarea acelor idei. Lipsa de raţiune încorporată în logica de bază a pieţelor capitaliste – şi atât de bine analizată de Marx – este, încă o dată, evidentă. încercând să se menţină pe linia de plutire, fiecare fabrică sau companie concediază muncitori şi încearcă să-i plătească mai puţin pe cei pe care îi păstrează. Subminarea siguranţei joburilor are efectul scăderii cererii în economie. După cum spunea Marx, comportamentul „micro-raţional” are cele mai proaste rezultate macroeconomice. Acum vedem unde duce faptul că l-am ignorat pe Marx şi am crezut în „mâna invizibilă” a lui Adam Smith.
Criza financiară de astăzi expune lipsa de raţiune nu numai în sfera financiară. Un exemplu este îndemnul preşedintelui SUA, Barack Obama, pentru adoptarea comerţului cu credite de carbon ca soluţie a crizei clima¬tice. Această propunere aşa-zis progresistă presupune ca acele corporaţii care îndeplinesc standardele de emisie să vândă credite altora care nu reuşesc să atingă aceste cerinţe. Protocolul Kyoto cere un sistem similar între state. Din nefericire, ambele planuri depind de aceleaşi pieţe fluctuante ale produselor financiare derivate care sunt inerent dechise manipulării şi prăbuşirii creditelor. Marx ar susţine că, pentru a găsi soluţii la probleme globale cum ar fi schimbările de climă, trebuie să ne desprindem de logica pieţelor capitaliste, nu să folosim instituţii de stat pentru a le consolida. La fel, el ar îndemna la solidaritate economică internaţională, şi nu la competiţie între state. Aşa cum s-a exprimat în Manifest, „Acţiunea unită a prin¬cipalelor… ţări, cel puţin, este prima condiţie pentru emanciparea proletariatului”.
Totuşi, construirea de noi instituţii şi organizaţii pentru schimbare trebuie să înceapă acasă. Deşi a făcut apelul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, Marx a insistat totuşi că muncitorii din fiecare ţară „trebuie mai întâi să-şi rezolve problemele cu propria burghezie”. Măsurile nece¬sare pentru a transforma actualele instituţii economice, politice şi juridice sunt „desigur, diferite de la o ţară la alta”. Dar, în toate cazurile, Marx susţinea că, pentru a realiza o schimbare radicală, oamenii trebuie determinaţi mai întâi să gândească ambiţios.
Cât de probabil este să se întâmple asta? Chiar şi într-un moment în care criza financiară face să sângereze până la epuizare o mare parte din populaţia globului, când anxietatea colectivă atinge toate vârstele, rasele şi grupurile religiose, şi când, aşa cum se întâmplă mereu, greul şi privaţiunile afectează cel mai mult oamenii de rând, care muncesc, pognoza este incertă. Dacă ar fi astăzi în viaţă, Marx nu ar încerca să prognozeze exact când şi cum se va termina actuala criză. El ar face probabil observaţia că astfel de crize sunt parte integrantă a dinamicii continue a capitalismului.
Politicienii reformişti care cred că pot elimina ine¬galităţile de clasă inerente şi crizele recurente ale socie-tăţii capitaliste sunt adevăraţii romantici ai timpurilor noastre, agăţându-se ei înşişi de o viziune utopică asupra evoluţiei lumii. Dacă actuala criză a demonstrat ceva, este că Marx a fost mai realist.
Leo Panitch
sursa: foreignpolicy.com
Adauga comentariu