Marea provocare

În România, toţi politicienii vorbesc despre economie, dar cei mai mulţi dintre ei nu reuşesc decât să ne convingă că n-au prea multe cunoştinţe despre o disciplină atât de specializată. Circul din Parlament cu miile de amendamente la proiectul de buget pentru 2010 este cât se poate de edificator. Starea de imaturitate a clasei politice se datoreşte, într-o anumită măsură, şi Băncii Naţionale, care întotdeauna a acţionat ca o femeie de serviciu, care vine şi face curat după fiecare chef.

Mătura şi făraşul băncii centrale sunt dobânda şi cursul de schimb. Cu ele a încercat să menţină toate echilibrele din economie: salarii, şomaj, exporturi etc. Sunt încă proaspete în memorie vremurile când, şase luni dintr-un an, dobânda era ţinută sus pentru a combate inflaţia şi, celelalte şase luni, leul era depreciat pentru a stimula exporturile şi a reduce deficitul extern.

O asemenea practică a fost abandonată, dar şi astăzi tot ce nu face fiecare la locul său de muncă este preluat de banca centrală, care intervine pentru a echilibra situaţia. Că nimănui nu-i pasă când nu-şi face datoria, pentru că ştie că vine cineva în urma lui şi pune lucrurile în ordine nu este chiar atât de îngrijorător. De-a dreptul alarmant este însă faptul că la noi nu se conştientizează miezul problemei.

Dacă România va intra în zona euro în 2015, cum şi-a propus, din acel moment cei care vor face mizerie, tot ei vor trebui s-o cureţe, deoarece femeia de serviciu nu va mai avea instrumentele folosite până atunci, care vor dispărea. Marea provocare pentru România este ca pe nişte oameni complet iresponsabili, care timp de două decenii nu le-a păsat de greşelile, adesea grave, pe care le-au comis, să-i faci în 5 ani să înţeleagă că trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile, dacă vor să intre în rândul lumii bune.

Se ridică însă mai multe întrebări: de ce atât amar de vreme maladiile economiei au fost tratate cu dobânda şi cursul de schimb, care au costat extrem de scump societatea românească? De ce BNR a fost împotriva cămăşii de forţă a Consiliului monetar în 1997-1998? Nu se contrazice banca centrală, pe ea însăşi, în această problemă? Întrebări pertinente, numai că răspunsurile trebuie să ţină seama de faptul că democraţia românească este ca un copil. În 1998 avea 8 ani şi nu-i puteai cere să aibă grijă de sine.

Când s-a repus pe tapet Consiliul în 2004-2005 era la vârsta adolescenţei (14-15 ani). Dar, în 2015, când vrem să intrăm în zona euro, va avea 25 de ani şi este de presupus că într-un sfert de veac s-a schimbat clasa politică, au apărut competenţe capabile să ne scoată din infantilitatea păguboasă în care am trăit până acum. Dacă ne uităm la ţări din zona euro, observăm, de exemplu, că Portugalia a adoptat moneda unică europeană la 26 de ani de la Revoluţia Garoafelor (1974), iar Spania la 25 de ani de la dispariţia lui Franco (1975).

A fost deci bine că nu s-a pus cămaşa de forţă la 8 ani, nici la 14 ani, dar la 25 de ani poţi să ai pretenţii de la clasa politică din România. Au apărut ici-colo şi licăre de speranţă. Slabe, cei drept, dar care nu se zăreau acum 3-5 ani. “Dacă bugetul trece prin Parlament cu amendamente, îl faceţi fără mine”, declara ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu. “Nu-mi trebuie bani în plus, mă descurc şi cu ce am”, a fost replica ministrului Agriculturii, Mihail Dumitru. Sunt luări de poziţie care arată că avem oameni care gândesc, iar în ţară se mai şi schimbă ceva. Din păcate, însă, foarte încet.

Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info