Va propun sa aflam impreuna cum putem sa fim constienti de manipularea din jurul nostru. Am stabilit deja pe parcursul acestui blog faptul ca e bine ca fiecare dintre noi sa ne luam viata in propriile maini, sa invatam lucruri de care avem realmente nevoie, sa gasim solutii la probleme in loc sa devenim victime ale unui sistem, sa gandim si sa-i facem si pe altii sa gandeasca.
De data asta propunem tema manipularii, despre cum functioneaza ea. Incepem cu manipularea mass-media. Chiar daca informatiile sunt multe, acestea sunt fascinante, iar pentru necunoscatori pot deveni un motiv de atentie si joaca atunci cand se vor uita la televizor. Identificand modalitatile de manipulare folosite in televiziune putem sa ne clarificam mai bine ce se doreste a fi implantat, si ce nu. In plus ne va transforma dintr-o stare letargica in una constienta si vigilenta, pentru a fi cat mai putin manipulabili. Cei care isi vor aloca timp sa citeasca aceste lucruri se vor alege fara indoiala cu informatii extrem de utile.
Manipularea mass-media prin intermediul televiziunii
După Christian Wright, „comunicarea de masă este orientată către audienţe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator; mesajele sunt transmise în mod public şi sunt calculate astfel încat să ajungă repede la public”. Mass-media reprezintă “Totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masă a informaţiilor (radio, televiziune, cinematograf, publicaţii, disc, magnetofon etc.)”.
Manipularea presupune antrenarea, prin mijloace de influenţare psihică, a unui grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acţiuni al căror scop aparţine unei voinţe străine de interesele lor.
Persuasiunea reprezintă acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă,
să gândească sau să facă un anumit lucru.
Dezinformarea presupune inducerea în eroare cu o informaţie falsă.
Intoxicarea presupune influenţarea în mod insidios a spiritelor pentru a le face
sensibile la propagandă, a demoraliza sau a deruta prin difuzarea de ştiri false.
Capacitatea de acoperire reprezintă un factor important, deoarece potrivit datelor oferite de Comisia Naţională de Statistică, televizorul este în România unul dintre bunurile cele mai dorite de către populaţie.
Impactul mesajului audiovizual este foarte mare deoarece are un atu major : imaginea. Asocierea tuturor caracteristicilor menţionate produc un mesaj audiovizual de tip spectacol care acţionează nu numai asupra capacităţii umane de a afla şi înţelege raţional, ci mai ales asupra palierului afectiv, stârnind o gamă largă de sentimente.
Mulţi dintre critici acuză televiziunea că induce izolare emoţională şi individuală receptorilor, oferindu-le substitutul unor experienţe ce par reale – este o soluţie ideală pentru deconectarea de la problemele reale şi dă dependenţă în timp.
În cazul în care pentru o fotografie se doreşte obţinerea unei senzaţii de mişcare, acest lucru se poate obţine prin „aranjarea” încadraturilor. Dar nu este singurul efect obţinut. Tipurile de încadratură folosite, schimbarea lor şi mişcările camerei pot crea telespectatorului senzaţii care să influenţeze percepţia elementelor prezentate şi, implicit, să obţină o reacţie dorită de realizator. Este extrem de important pentru un operator bun să ştie ce elemente poate sublinia şi care sunt senzaţiile trăite de spectator.
Pentru necunoscători, elementele de prezentare a imaginilor pot părea un simplu accesoriu neimportant. Mulţi nici nu le observă în mod conştient. Am putea spune că gradul de experienţă asupra tehnicii de producere şi montare a imaginilor, măreşte şansele ca rezultatul dorit să fie atins. Astfel se explică de ce o suită de imagini care nu descriu decât un fapt banal, un eveniment sau o persoană care ne-ar lăsa indiferenţi în viaţa reală, reuşesc să ne capteze atenţia şi să ne dea senzaţia de interesant. Putem aşadar, împărţi în trei categorii elementele de creare a imaginii folosite la manipulare: încadrarea subiectului, trecerea de la un element al imaginii la altul şi montarea secvenţelor .
Încadraturile reprezintă un alt element ce ar putea ajuta mass-media la funcţia ei de manipulare. În funcţie de planul folosit la încadrarea subiectului putem transmite telespectatorilor senzaţia receptării unor informaţii suplimentare faţă de cele existente în imagine.
Gros-plan – tip de încadratură, ce se foloseşte în special pentru a întări sau pentru a contrazice o afirmaţie făcută de subiectul uman sau pentru a confirma sau infirma ceea ce s-a spus despre un obiect sau altă persoană. Mâinile şi ochii sunt părţile cele mai expresive şi deci cel mai des „folosite” în asemenea situaţii. Există o convingere populară că ochii şi mâinile „te trădează”, cu alte cuvinte sunt acele elemente care pot fi foarte greu controlate mental şi astfel, prin observarea lor, se pot trage concluzii despre ceea ce gândeşte cu adevărat persoana în cauză. Este absolut clar că prezentarea în gros-plan a unor ochi frumoşi, limpezi şi mari va transmite telespectatorului senzaţia de sinceritate, de inocenţă, de credibilitate. Astfel, o afirmaţie făcută de persoana în cauză este mult mai uşor acceptată şi considerată veridică de către telespectator, chiar dacă, în condiţii normale, ar avea dubii. Ochii îmbătrâniţi, înconjuraţi de riduri au darul de a da senzaţia de înţelepciune. Evident că, în acest caz este vorba de şi de publicul telespectator. Nu vor fi folosite gros-planuri cu astfel de ochi la o emisiune distractivă pentru tineret. Dar sunt bineveniţi la un material educativ. În cazul mâinilor aşezate calm, în poală, ne pot da senzaţia de simplitate dar şi de profunzime. Mâini care se agită prin aer dau senzaţia unui om expansiv, care vrea să spună mai multe decât are capacitatea într-un timp limitat sau care vrea să impună prin gesturi o idee insuficient exprimată prin cuvinte.
Prim-plan: folosirea acestui cadru are drept scop sublinierea afirmaţiilor acestei persoane, prin transmiterea ideii că motivul pentru care se află în centrul imaginii este importanţa ei. De exemplu, o declaraţie luată pe stradă are mult mai mare impact dacă persoana care o dă este filmată în prim-plan în timp ce restul trecătorilor se văd în planuri medii. Persoana filmată în prim-plan dă senzaţia de apropiere faţă de telespectator, ca şi când ar fi un interlocutor din viaţa de zi cu zi. În cazul ştirilor, prezentatorii versaţi vor folosi prim- planuri atunci când citesc ştiri interesante sau importante pentru telespectator şi plan mediu atunci când citesc despre crime şi catastrofe. Oamenii tind să asocieze chipul pe care îl văd cu informaţiile transmise. De aceea, atunci când vorbesc, politicienii inteligenţi vor folosi cadrele
adecvate pentru a întări sau diminua importanţa unei idei, pentru a crea o asociaţie între chipul
său şi o idee sau pentru a se disocia subtil de cele spuse.
Planul mediu cuprinde toată partea de deasupra taliei, inclusiv mâinile şi palmele. Aici, un rol important încep să capete hainele şi gesturile făcute cu capul sau mâinile. Anumiţi cercetători au dat o mare importanţă mesajelor transmise de modul în care cineva îşi foloseşte mâinile. Palmele deschise în sus transmit ideea de sinceritate, în timp ce mâinile încrucişate pe piept dau senzaţia de atitudine de apărare.
Folosirea cadrului mediu are rolul de a transmite o senzaţie de relaxare, de linişte, de calm, de importanţă redusă a subiectului discutat sau de diminuare a contradicţiilor. În general, talk-show-rile care doresc să transmită senzaţia de destins folosesc metoda aşezării invitaţilor pe fotolii sau canapele în timp ce la discuţiile cu aer de „importanţă”, de dezbateri de idei esenţiale, invitaţii stau pe scaun la masă pentru a se folosi în special prim-planurile şi pentru a nu lăsa telespectatorii să fie „furaţi” de alte elemente care pot apărea în cadru. Discursurile politice se ţin la prim-plan, în timp ce întâlnirile politice se redau la plan-mediu.
Folosind cele două tipuri de încadrare ( prim-plan şi plan mediu ) se poate manipula telespectatorul prin inducerea unor senzaţii care nu au legătură cu fondul problemei discutate. Astfel, personajul „pozitiv” va fi prezentat la prim-plan iar cel „negativ” la plan mediu.
Planul general: De obicei, planul general este folosit ca un cadru de legătură, având scopul de a detensiona pentru o clipă atmosfera. Discuţiile foarte „încinse” vor fi transmise printr-o succesiune de prim-planuri iar folosirea unui plan general are rolul de a da un respiro telespectatorului. Planurile generale nu sunt folosite foarte des pentru că transmit telespectatorului senzaţia de detaşare, dezinteres şi de pasivitate a operatorului şi de neimportanţă a subiectului abordat. De foarte multe ori, folosirea excesivă a planurilor generale duce la plictiseală.
Trecerea. Ca şi în cazul încadraturilor, şi mişcările camerei pot modifica senzaţiile avute de telespectator şi, ulterior, reacţiile acestuia. Trecerile se fac in general prin doua metode: transfocarea şi panoramarea.
Transfocările constau în mişcarea lentilelor aparatului de filmat. Cu cât viteza creşte, cu atât efectul este mai puternic. Dacă în timp ce vorbeşte la plan mediu sau general, un personaj începe să se apropie de trelespectator el va da aceeaşi senzaţie ca atunci când, într-o discuţie obişnuită, celălalt se apropie mai mult de tine pentru a-ţi împărtăşi ceva extrem de important. O transfocare rapidă înainte are efectul de „pumn în nas”, informaţia subliniată astfel având toate şansele de a se întipări profund în mintea telespectatorului. La ştiri, acestea sunt folosite în special înaintea publicităţii pentru a da o senzaţie mai puternică telespectatorului că merită să aştepte pentru că materialul de după publicitate va fi cu adevărat extrem de interesant. La talk-show-rile politice nu veţi vedea prea des transfocări pentru că discuţiile sunt, de obicei extrem de dinamice şi ideile nu aşteaptă „apropierea sau depărtarea” vorbitorului de telespectator.
Panoramarea este mişcarea obiectivului aparatului de filmat aşa cum ne-am mişca noi ochii. Mişcarea are drept scop principal reliefarea relaţiilor cauzale sau de alte natură între elementele subiectului filmat. Panoramarea permite introducerea în cadru a unor elemente noi a căror importanţă este foarte mare dar pe care nu dorim s-o diminuăm prin lărgirea cadrului. Toate elementele prezentate au importanţă egală, senzaţia transmisă telespectatorului fiind cea de ”dezvăluire” a unor noi amănunte importante.
Montajul: Combinarea ulterioară a cadrelor filmate se numeşte montaj. Există şi în acest caz anumite reguli care ţin de senzaţiile estetice şi nu de intenţia celui care montează de a manipula. Dar există şi aici anumite modalităţi de a transmite telespectatorului senzaţii diferite în funcţie de modul de asamblare a imaginilor. Succesiunea rapidă a unor cadre foarte scurte are drept scop tensionarea telespectatorului în timp ce cadrele lungi pot plictisi. Senzaţia de tragism este uşor de obţinut folosind o înlănţuire de cadre la ralanti ( cu încetinitorul ) în timp ce senzaţia de dinamism şi chiar unele efecte comice putând fi obţinute prin concentrarea unei imagini într-un timp mai scurt.
Sunetul este extrem de important pentru senzaţiile pe care vrem să le transmitem
telespectatorilor. O succesiune rapidă de sunete duce la distragerea atenţiei de la imagine. Sunetele extrem de puternice au darul de a trezi o reacţie de respingere de către telespectator a informaţiei obţinute. Suprapunerea comentariului pe sunetul original al materialului are darul de a creşte veridicitatea informaţiilor prezentate. Uneori se foloseşte şi muzica pentru a sublinia importanţa unei informaţii.
Regia reprezintă amestecul elementelor componente astfel încât filmarea lor să transmită
telespectatorului o idee sau o senzaţie dorită de regizor sau de realizator. Aşezarea în cadru, în cazul filmărilor din platou nu este deloc întâmplătoare. Astfel, invitatul cu greutate va sta în dreapta ecranului. Cel mai puţin important invitat este primul din partea stângă a ecranului . Folosirea unor scaune diferite ca mărime induce ideea diferenţei importanţei. De obicei invitaţii au acelaşi tip de scaun el diferind însă de cel al moderatorului. Folosirea unei mese rotunde are drept scop inducerea ideii de egalitate între poziţii şi ideile invitaţilor. Moderatorii au grijă, însă, să folosească mese ovale sau mai multe mese astfel încât, în cazul mai multor invitaţi, ei să se afle în mijlocul acestora. În general, atenţia telespectatorilor este atrasă prima dată de elementele din dreapta sus a cadrului, apoi de cele din dreapta jos, stânga jos şi stânga sus.
Culorile Ele au nu numai un rol estetic, de decorare a lumii înconjurătoare, ci au şi efecte extrem de puternice asupra psihicului, sentimentelor şi emoţiiloe noastre, asupra stării de spirit şi, evident, asupra modului în care recepţionăm o informaţie. Şi televiziunea a profitat din plin de pe urma acestui lucru şi a învăţat să folosească toate culorile în scopurile pe care şi le-a propus: informare, divertisment, educare. Ar fi naiv să credem că deosebita influenţă pe care o au culorile asupra modului de receptare a informaţiilor a trecut neobservată de cei care folosesc televiziunea ca pe un mijloc de propagandă. De cele mai multe ori, telespectatorii sunt preocupaţi de folosirea culorilor din punct de vedere estetic, aprecierile lor fiind strict subiective şi având la bază criterii superficiale. Aproape niciodată nu se întreabă de ce un studio de ştiri este decorat în albastru sau de ce mulţi politicieni îmbracă cămăşi bleu. Vom vedea în continuare care sunt efectele culorilor de bază şi ce tipuri de reacţii poate naşte folosirea lor.
Rosu
Efecte psihologice: dă senzaţia de căldură, excită, irită, provoacă, incită la acţiune, stimulează intelectual, provoacă nelinişte, dă senzaţia de apropiere, mobilizează, însufleţeşte, facilitează asociaţiile de idei.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: exprimă dorinţă, excitabilitate, dominanţă,
erotism. Este specifică tipului activ, excentric, ofensiv-agresiv, autonom, competitiv, operativ.
Portocaliu
Efecte psihologice: induce optimism, veselie, dă senzaţie puternică de apropiere, sociabilitate,
sănătate.În cantităţi mari pare dulceag şi iritant.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: la fel ca la roşu.
Galben
Efecte psihologice: crează senzaţia de intimitate, provoacă satisfacţie, admiraţie, înviorare, veselie, stimulează vederea, calmează, stimulează starea de vigilenţă, sporeşte capacitatea de mobilizare şi de concentrare a atenţiei, predispune la comunicabilitate. Galbenul puternic poate fi obositor.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: exprimă spontaneitate, aspiraţie, originalitate
şi veselie. Este caracteristic tipului activ, expansiv, investigative
Verde
Efecte psihologice: aduce linişte, creează bună dispoziţie, relaxare, predispune la meditaţie şi contemplare, dă senzaţia de echilibru, stimulează asociaţii multiple de idei, dă prospeţime, dă senzaţia de depărtare în spaţiu.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: exprimă elasticitatea voinţei, concentrare, siguranţă, introspecţie, persistenţă, îndrăzneală. Caracterizează tipul pasiv, defensiv, autonom, posesiv, imuabil.
Albastru
Efecte psihologice: dă senzaţia de linişte, calm, reverie, stimulează concentrarea, seriozitate, tendinţă spre evocare, îngăduinţă, nostalgie, distanţă, infinit şi meditaţi. În cantitate mare poate provoca depresie.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: se caracterizează prin profunzimea trăirilor şi sentimentelor. Este caracteristic pentru tipul concentric, pasiv, senzitiv, perceptiv, unificativ,. Exprimă linişte, satisfacţie, tandreţe, iubire şi afecţiune.
Violet
Efecte psihologice: este o culoare rece, neliniştitoare şi descurajatoare.Stimulează, induce
nostalgie, dă senzaţia de gravitate.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: tristeţe, melancolie, penitenţă.
Negru
Efecte psihologice: dă senzaţia de reţinere, nelinişte, depresie, interiorizare, înduioşare.
Impresie de adâncime, plinătate şi greutate.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: moarte, tristeţe, sfârşit, singurătate, despărţire.
Alb
Efecte psihologice: expansivitate, uşurinţă, suavitate, robusteţe, puritate, răceală. Este
obositor prin strălucirea sa.
Semnificaţia psihologică şi rezonanţă afectivă: pace, împăcare, linişte, inocenţă, virtute,
castitate, curăţenie, sobrietate.
Studiu de Caz – Campaniile Electorale
Din punct de vedere mediatic in Romania, putem vorbi de o adevărată campanie electorală abia în 1996, când, pe lângă Televiziunea Publică, intrau în joc şi televiziunile particulare. Asupra acestei campanii electorale ne vom opri în continuare, pentru că ea reprezintă, deşi nu în mod ideal, tipologia campaniei purtate prin televiziune.
Toţi analiştii au fost de acord că alegerile au fost câştigate de cei care au folosit cel mai bine arsenalul de mijloace de popagandă ( în special tehnicile de manipulare ) puse la dispoziţie cu generozitate de canalele mass-media prin care se transmiteau mesajele electorale spre populaţie. S-a aflat ulterior că anumite partide au apelat la specialişti în propagandă şi manipulare. Campania electorală la televiziune a avut mai multe elemente de prezentare a candidaţilor: clipurile electorale, întâlnirile-dezbateri, ştirile electorale.
O carte celebră în Statele Unite, “Vânzarea preşedintelui” a lui Joe McGinniss a declanşat în 1969 o amplă dezbatere despre rolul televiziunii în campania electorală şi în stilul de prezentare a candidaţilor şi a ofertelor lor telespectatorilor. Cartea avea pe copertă un pachet de ţigări cu chipul lui Richard Nixon pe el. Mesajul era foarte clar. În campaniile electorale, candidatul era împachetat şi prezentat exact ca ţigările de o anumită marcă. Astfel, se alege culoarea potrivită, se concepe un slogan, se prezintă păreri favorabile produsuluui şi se insistă pe avantajele alegerii lui. Se evită probleme spinoase şi se pune accent pe comparaţia cu celălat produs ( candidat ) şi mai puţin pe calităţile lui.
Cel de-al doilea tip de clip electoral ni-l prezenta pe candidat vorbind despre sine şi formulând promisiunile sale. Cu propoziţii scurte şi percutante, cu imagini sugestive despre ce a făcut sau despre ce intenţionează să facă, cu prim-planuri în care ne priveau drept în ochi, cu folosirea întregului arsenal de tehnici de manipulare ( culori, vestimentaţie, simboluri, stereotipuri culturale, sunet, încadraturi, mişcare a aparatului de filmat ), candidaţii se puneau în lumină, încercând să sublinieze atuurile de care dispune.
A apărut, însă, un nou tip de clip electoral, cel negativ. Oamenii erau mult prea puţin obişnuiţi cu publicitatea negativă şi reacţiile au fost dintre cele mai diverse. Apelarea pe nume, folosirea simbolurilor negative, apelarea la frică şi jumătăţile de minciună amestecate cu jumătăţile de adevăr au fost folosite din plin.
Folosirea clipurilor negative se reflectă direct asupra numărului indecişilor şi a celor care, în final, nu se mai prezintă la vot. „Calomniază, calomniază, ceva tot va rămâne !” spunea Lenin. Acesta este primul efect al clipului negativ. Cei care nu au opinii foarte clare nu mai ştiu ce să creadă. Ei sunt primii care renunţă să voteze. Cei care au opinii clare au tendinţa de a revaloriza întregul proces democratic al campaniei electorale şi să decidă neimplicarea într-o „afacere murdară”.
Cele pozitive le oferă o motivaţie în plus pentru a vota, cele negative nu fac decât să le radicalizeze poziţia şi să le confirme faptul că „ceilalţi”, adică cei care folosesc asemenea mijloace, sunt nedemni de a fi aleşi. S-a demonstrat că doar 1% dintre alegătorii cu opţiuni clare la începutul campaniei şi le schimbă în urma vizionării clipurilor electorale. În schimb, 3% dintre ei renunţă la exercitarea dreptului la vot după urmărirea campaniei electorale, 11% dintre ei renunţă să mai voteze după ce au vizionat clipuri negative la televizor.
Studierea comportamentului unui grup mixt de alegători a demonstrat că reclamele negative le-au consolidat opţiunile alegătorilor decişi al căror candidat era criticat şi i-a descurajat pe cei indecişi în a lua o hotărâre justă în momentul votului.
Din fericire, în România, practica difuzării de clipuri negative nu este foarte extinsă din cauza costurilor de producţie şi de achiziţionare a timpului de emisie relativ mari. Accentul s-a pus pe emisiunile de dezbateri.
În campania electorală din 1992 a fost experimentată pentru prima oară confruntarea dintre candidaţii la preşedinţie. În 1996, s-au diversificat tipurile de confruntări între candidaţi, fiecare post de televiziune din România aplicând o tactică proprie. În primul rând a existat o diferenţiere în modalitatea de alegere a candidaţilor prezenţi la emisiuni. Televiziunea publică a permis accesul tuturor candidaţilor (16). Candidaţii au fost cei care au decis dacă vor sau nu să participe la emisiuni. Antena 1 şi PRO-TV au prezentat acei candidaţi care au avut bani. Astfel, telespectatorii au luat contact numai cu acei candidaţi care au forţa financiară pentru a juca acest rol. Tele 7abc a selectat candidaţii pe seama rezultatelor sondajelor de opinie şi i-a prezentat prin emisiunile de dezbateri doar pe primii trei clasaţi. Până în faza finală, nici un post de televiziune nu a creat cadrul necesar desfăşurării unei polemici directe între candidaţi.
De asemenea în campanii au fost folosite ştiri electorale. Definim aici ştirea electorală ca fiind informaţia despre candidaţi prezentată în buletinele de ştiri ale televiziunilor din România. Astfel, la televiziunea publică, rolul lor informativ-propagandistic era relativ clar, la televiziunile particulare acesta se confunda cu rolul general informativ al buletinului, reuşind transmiterea mesajelor manipulative mult mai uşor. Spre sfârşitul campaniei, ştirile electorale erau prezentate la sfârşitul buletinului la televiziunea publică şi la începutul lui în cazul televiziunilor particulare. Mai mult, în campania electorală politicul funcţionează după alte reguli decât cele normale. Această suprapunere a dat posibilitatea realizatorilor de ştiri să folosească aşa cum, au crezut de cuviinţă informaţiile deţinute şi să utilizeze tehnicile de propagandă specifice buletinelor de ştiri.
2. Manipulari mici
“Manipulările mici, obţinute prin modificări minore ale situaţiei sociale, pot avea, uneori, efecte surprinzător de ample. De pildă, donaţiile pot creşte simţitor atunci când cererea este însoţită de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvântarea cerească sau chiar numai de înfăţişarea celui care formulează cererea. Membrii sectei Hare Krishna au pus la punct un sistem extrem de simplu şi de eficient pentru adunarea fondurilor. Un membru al sectei, ras în cap şi înveşmântat în specifica togă albă, se plasează în sala de sosiri a unui aeroport şi îi aşteaptă pe călători cu o floare în mână. Când aceştia încep să iasă, îşi ocheşte imediat o “victimă” şi îi oferă floarea insistând să fie primită fără nici o obligaţie, doar aşa, ca semn al bucuriei de a trăi şi al iubirii faţă de semeni. Dacă darul este acceptat, imediat membrul sectei scoate o mică revistă a cultului şi o oferă şi pe aceasta, dar de astă dată contra unei… mici donaţii. Foarte puţini sunt cei care pleacă numai cu floarea, fără a face vreo donaţie. La fel, cei care adună fonduri pentru diverse acţiuni de protejare a mediului, de pildă, îi roagă pe trecători să semneze într-un registru voluminos, despre care se afirmă că va constitui unul din “argumentele” respectivei organizaţii în acţiunile de convingere a autorităţilor. De asemenea, semnatarului i se oferă şi o insignă sau o mică plantă. Abia la sfârşit se formulează cererea pentru o donaţie “nesemnificativă”. Din nou, foarte puţini sunt cei care, după ce au semnat şi au primit insigna, pleacă fără să-şi subţieze portmoneul.
Cerşetorii utilizează şi ei nenumărate trucuri pentru a stimula spiritul caritabil al trecătorilor. La cerşit sunt trimişi mai ales copiii, dezbrăcaţi iarna, plângând vara, uneori mutilaţi intenţionat pentru a spori mila cetăţenilor.
Sume importante sunt plătite celor care compun versurile şi muzica unor cântece deosebit de lacrimogene, gen: Fără mamă, fără tată… Sărbătorile de iarnă sunt exploatate cu săptămâni de zile înainte sau după, prin îngânarea de colinde care să sensibilizeze potenţialul donator etc. Sume incredibil de mari sunt adunate de spălătorii de parbrize, care îşi deghizează cerşetoria sub aparenţa unor servicii utile celor aflaţi la volan. În Bucureşti, pentru mai puţin de treizeci de secunde cât durează curăţatul unui parbriz, se primeşte, în medie, o sumă echivalentă cu câştigul unui muncitor în treizeci de minute. Însă foarte puţini dintre cei care dau banii se gândesc la acest lucru.
În 1966, Scott Fraser şi Jonathan Freedman au imaginat un experiment care a demonstrat obiectivitatea unor asemenea tehnici de manipulare minoră. Despre ce era vorba? Într-un cartier obişnuit, casele au fost luate la rând şi fiecărui proprietar i s-a propus să permită instalarea, în faţa curţii sale, a unui panou imens pe care scria Conduceţi cu prudenţă. Deşi s-a făcut apel la spiritul lor civic, numai şaptesprezece la sută au acceptat să-şi umbrească gazonul cu aşa ceva. O a doua grupă de experimentatori s-a deplasat într-o altă zonă a cartierului şi a colindat casele cerându-le proprietarilor să semneze o petiţie în favoarea introducerii unor reguli stricte de circulaţie preventivă. Aproape toţi au acceptat să-şi depună semnătura pe un act ce nu le atrăgea vreo obligaţie. Două săptămâni mai târziu, echipa a vizitat din nou proprietarii ce semnaseră petiţia, propunându-le instalarea panoului. De data aceasta, procentul celor care au acceptat a fost de trei ori mai mare faţă de primul caz. Deci pentru a determina oamenii să accepte o concesie majoră, este convenabil să li se prezinte mai întâi o cerere nesemnificativă, dar de aceeaşi natură, căreia aproape fiecare îi va da curs, pentru ca abia după aceea să se vină cu cererea avută în vedere de la bun început. După cum arată rezultatele experimentului descris anterior, şansele
de reuşită se vor tripla utilizând respectiva tehnică, denumită de psihologi: Piciorul-în-uşă. Deşi tehnica se bazează pe stimuli sociali minori, efectele ei pot fi extrem de puternice, uneori la nivelul unei societăţi întregi.
Un minim contact social poate determina de asemenea schimbări semnificative de comportament. Spre exemplu, pe plajă, un necunoscut se adresează “vecinului de cearşaf: Vă rog să vă uitaţi puţin la lucrurile mele. Lipsesc doar câteva minute. În momentul apariţiei unui hoţ care adună respectivele lucruri şi fuge, cetăţeanul rugat să le păzească porneşte de cele mai multe ori în urmărirea hoţului şi se agită pentru a determina prinderea lui. Lucru care s-ar întâmpla cu o probabilitate mult redusă în cazul în care rugămintea nu ar fi fost făcută. Uneori, hoţii utilizează asemenea trucuri pentru a-l jefui tocmai pe cel rugat să aibă grijă de lucrurile unui necunoscut.
Micile manipulări pot avea şi efecte de o extremă gravitate la nivelul întregii societăţi. Spre exemplu, în 1992, în România, televiziunea naţională a prezentat mai multe zile la rând informaţii oficiale privind o iminentă criză de pâine, din cauza lipsei de grâu. S-a indus astfel un sentiment de panică la nivelul întregii societăţi. Câteva zile mai târziu, oamenii au răsuflat uşuraţi aflând, tot de la televiziune, că guvernul a rezolvat situaţia prin acceptarea unor masive importuri de grâu. Abia mult mai târziu, în presă au început să apară materiale privind substratul ocult al afacerii. Criza fusese artificial creată pentru a justifica masivele importuri, aducătoare de comisioane fabuloase pentru cei care le-au derulat beneficiind de complicitatea guvernului. În realitate, ţăranii din România aveau suficient grâu pentru a satisface necesarul la nivel naţional, însă preţul de achiziţie care le-a fost oferit era ridicol de mic, tocmai pentru a-i determina să refuze comercializarea stocurilor în aşteptarea unui preţ mai bun. Preţul grâului importat a fost de trei ori mai mare decât cel propus ţăranilor, dar afacerea s-a derulat pentru încasarea respectivelor comisioane. Efectele s-au regăsit atât în creşterea generală a preţurilor, cât şi în deteriorarea situaţiei financiare a micilor proprietari agricoli, care nu au avut posibilitatea să-şi valorifice recoltele pentru a obţine surse de finanţare a lucrărilor din anii următori. O strategie similară a fost folosită şi pentru generarea unor alte crize artificiale precum cea a uleiului, a zahărului, a orezului etc. Numeroase fabrici de ulei sau zahăr din România au fost aduse premeditat în stare de faliment pentru a permite importurile aducătoare de comisioane fabuloase.
Crizele amintite pot fi prezentate ca rezultate grave ale unor manipulări minore, dar pot fi reluate şi în subcapitolul marilor manipulări, dacă se analizează întreg contextul ce le-a făcut posibile. Spre exemplu, păstrarea deliberată a televiziunii naţionale ca unic mijloc de informare pentru marea majoritate a cetăţenilor, lucru ce a făcut, între altele, posibilă inducerea panicii generale prin comunicate privind iminenta criză de pâine, nu mai intră în categoria manipulărilor minore, ci a celor de anvergură.
O altă tehnică de manipulare este:Trântitul-uşii-în-faţă. Deşi total opusă, ca esenţă, cu Piciorul -în-uşă, etectele sunt aceleaşi. Prin această tehnică, oamenii sunt determinaţi să accepte o anume concesie, prezentându-li-se în prealabil o cerere mult mai mare, de aceeaşi natură, care are toate şansele să fie refuzată. Abia după aceea se vine cu cererea avută în vedere de la bun început. Aceasta are toate şansele de a fi acceptată, deoarece, prin comparaţie cu solicitarea inacceptabilă de dinainte, pare foarte rezonabilă.
În 1975, psihologul Robert Cialdini şi colegii săi au imaginat un experiment menit să analizeze efectul acestei tehnici. Ei i-au întrebat pe elevii unui colegiu dacă acceptă să însoţească şi să supravegheze un grup de copii handicapaţi, pentru două ore, într-o vizită la grădina zoologică. Numai şaisprezece la sută dintre cei întrebaţi au acceptat. Unui alt grup de elevi i s-a prezentat, în prealabil, o propunere mult mai amplă. În mod obişnuit, recrutăm voluntari dintre elevi, pentru a lucra fără plată, în calitate de con-silieri la Centrul de detenţie a minorilor, a spus experimentatorul. Apoi a continuat: Serviciul constă în două ore de muncă pe săptămână, timp de doi ani. Cine se oferă? După cum era de aşteptat, nimeni nu a acceptat un angajament pentru o perioadă atât de lungă. În urma refuzului, experimentatorul a făcut o a doua propunere, cea referitoare la însoţirea copiilor handicapaţi. Circa cincizeci la sută din elevi au acceptat. Deci şi în cazul tehnicii Trântitul-uşii -în-faţă, ca şi în cazul Piciorului- în-uşă, şansele de obţinere a unei concesii au crescut de trei ori, în comparaţie cu cazurile în care cererea a fost normală.
Ca o scurtă recapitulare, “Piciorul-în-uşa” constă în obţinerea prealabilă a unei mici concesii, care să determine sporirea disponibilităţii celui vizat de a accepta o concesie mai mare, “Trântitul- uşii-în-faţă”, la rândul său, constă în prezentarea prealabilă a unei cereri aproape imposibil de acceptat, prin
comparaţie cu care următoarea solicitare să pară mult mai rezonabilă şi să aibă mult mai multe şanse de a fi acceptată.
Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparţine categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influenţa deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăţi.” (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare)
3. Manipulari MEDII
Manipulările medii se referă la modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte care, uneori, depăşesc în mod dramatic aşteptările, tocmai pentru că enorma putere de influenţă a situaţiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluată în cele mai multe cazuri.
Cu două decenii în urmă, Stanley Milgram a iniţiat o serie de experimente cu rezultate de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte supunerea individului faţă de o anume autoritate.
În cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor să participe la un test menit să studieze capacitatea de memorare şi influenţarea acestei capacităţi prin administrarea unor pedepse în caz de greşeală. Voluntarul era introdus într-o încăpere şi aşezat la o masă pe care se afla pupitrul de comandă al unui aparat de generat şocuri electrice. Printr-un geam de sticlă, voluntarul vedea o altă încăpere, în care un tip de patruzeci şi şapte de ani, uşor supraponderal, cu o înfăţişare agreabilă, şedea pe un scaun, conectat la electrozii ce urmau să administreze şocurile. În aceeaşi cameră cu primul voluntar, care va fi denumit “profesorul”, se afla un experimentator sobru, care începea prin a spune că persoana aflată dincolo de geam se oferise tot de bună-voie pentru testare.
Testul consta în citirea unor perechi de cuvinte pe care cel cu electrozii, numit “elevul”, trebuia să le memoreze. Apoi “profesorul” începea să spună câte un cuvânt, iar “elevul” să răspundă cu perechea lui. Pentru fiecare greşeală, “profesorul” trebuia să-i administreze “elevului” un şoc electric începând cu cincisprezece volţi şi putând ajunge până la patru sute cincizeci de volţi, în trepte de câte cincisprezece volţi. Pentru a-l avertiza pe “profesor” asupra a ceea ce urma să-i facă “elevului”, experimentatorul îi aplica, demonstrativ, primului un şoc de patruzeci şi cinci de volţi, destul de
dureros.
Testul începe. Primele răspunsuri ale “elevului” sunt corecte. Apoi, la prima greşeală, “profesorul” îi administrează cincisprezece volţi, provocându-i o tresărire evidentă. Urmează încă o greşeală şi un şoc de treizeci de volţi. Treptat, pe măsură ce timpul trece şi şocurile cresc în intensitate, suferinţa “elevului” devine tot mai evidentă, iar “profesorul” începe să aibă mustrări de conştiinţă. Dar la fiecare ezitare a acestuia, experimentatorul îl îndeamnă sobru: Vă rog, continuaţi. Peste şaptezeci şi cinci de volţi, “elevul” începe să ţipe de durere, la o sută cincizeci urlă pentru a fi lăsat să plece, acuzând dureri de inimă, la o sută nouăzeci şi cinci strigătele devin insuportabile. “Profesorul” este şi el înnebunit, speriat, dărâmat. Insă la fiecare ezitare, vocea sobră a experimentatorului îl îndeamnă: Experimentul vă cere să continuaţi,apoi: Este absolut esenţial să continuaţi, după care urmează: Nu aveţi altă alegere, trebuie să continuaţi. Dacă, totuşi, “profesorul” încă ezită, văzând că până şi marcajele de pe pupitrul de comandă indică pericolul extrem al voltajului la care s-a ajuns, experimentatorul adaugă: Şocurile sunt dureroase, dar im produc nici o rană. Continuaţi, vă rog. În caz că “profesorul” vrea să se oprească pe motiv că “elevul” nu mai suportă, experimentatorul îi spune: Indiferent dacă celuilalt îi place sau nu, trebuie să continuaţi până va memora corect perechile de cuvinte. Vă rog, continuaţi.
La două sute şaptezeci de volţi, “elevul” începe să agonizeze, iar “profesorul” este îngrozit. Şi totuşi, la îndemnurile sobre ale experimentatorului, continuă să mărească voltajul şocurilor şi să apese pe comutator…
Trebuie menţionat că, de fapt, “elevul” este în înţelegere cu experimentatorii pentru a mima foarte bine efectele şocurilor electrice, pe care, în realitate, nu le primeşte. Studiul capacităţii de memorare este doar un pretext pentru adevăratul scop al experimentului, acela de a vedea până la ce limită a cruzimii pot merge oamenii obişnuiţi sub presiunea unei autorităţi, reprezentate de experimentatorul cel sobru. Este necesar să adăugăm că, în afara îndemnurilor permanente de a continua, nici o altă presiune nu s-a făcut asupra celui aflat în postura “profesorului”. El putea oricând să se ridice şi să plece.
Întrebarea: “Câţi ar accepta să meargă până la limita de patru sute cincizeci de volţi?” a fost pusă, în cadrul unor chestionare, mai multor grupuri, ce includeau atât oameni obişnuiţi, cât şi studenţi sau psihologi.
Răspunsul a fost aproape unanim: “Circa unu la sută”. Nimeni nu-şi putea închipui că limita bunului-simţ şi a unui comportament general uman ar putea fi depăşită.
Însă rezultatul experimentului a infirmat dramatic toate aceste previziuni: 62,5 la sută dintre voluntarii puşi în postura de “profesor” au administrat şocurile maxime de patru sute cincizeci de volţi, iar 80 la sută au continuat să apese comutatorul şi după ce “elevul” a început să urle de durere şi să spună că poate suferi de la o clipă la alta un atac de cord!
Nenumărate întrebări au fost generate de rezultatele terifiante ale acestui experiment, majoritatea legate de cauzele cruzimii inexplicabile de care au dat dovadă nişte oameni obişnuiţi, aflaţi sub permanenta presiune psihică a “autorităţii” reprezentate de experimentator. Pentru a găsi motivaţiile intime ale generării unui comportament inuman în cazul oamenilor obişnuiţi, Milgram a reluat experimentul în alte variante.
Trei “profesori” au fost introduşi simultan în aceeaşi încăpere. Doi erau în înţelegere cu experimentatorii şi, la un moment dat, au refuzat să mai continue testul. În astfel de situaţii, numărul celor care au mers cu şocurile până la limita maximă s-a diminuat de peste şase ori! Ceea ce înseamnă că sentimentul de supunere necondiţionată faţă de autorităţi scade drastic atunci când individul vede că sunt şi alţii care gândesc asemenea lui şi acţionează în sensul considerat de el drept a fi corect.
Într-o altă variantă, experimentatorul iese la un moment dat din încăpere şi locul său este luat de un alt “voluntar” care îi repetă “profesorului” obişnuitele ordine de a continua. În asemenea cazuri, numărul celor care au mers până la voltajul maxim a scăzut de trei ori. Fapt ce dovedeşte că atunci când cel care întruchipează autoritatea nu este prezent, spiritul de supunere necondiţionată, din nou, scade simţitor.
O altă variantă s-a desfăşurat cu doi experimentatori şi un “profesor”. În momentul în care “elevul” a început să ţipe “de durere”, experimentatorii au iniţiat o discuţie în contradictoriu asupra oportunităţii de a continua testul, lăsând decizia la voia celor aflaţi în postura de “profesori”. Nimeni nu a mai continuat administrarea şocurilor.
Trebuie remarcat faptul că, în nici una dintre variante, decizia “profesorilor” de a părăsi experimentul nu a fost determinată de reacţiile “elevului”, ci de comportamentul experimentatorilor ce întruchipau autoritatea. În acelaşi timp, revenind la ultima variantă a experimentului, trebuie observat că, în momentul în care capacitatea autorităţii de a stăpâni o situaţie devine discu-tabilă, iar “cei de jos” refuză să se mai supună şi îşi urmează propria lor conştiinţă şi propriile lor interese.
Ultima variantă a experimentelor lui Milgram a fost cea în care participanţilor li s-a spus că pot merge până la limita maximă a voltajului, pentru că sunt o mulţime de lucruri interesante de studiat la fiecare etapă, apoi au fost lăsaţi să acţioneze singuri. Numai 2,5 la sută au mers până la limita maximă, procent foarte apropiat de cel obţinut în chestionarele celor întrebaţi despre posibilele rezultate ale unui asemenea test.
Experimentele lui Stanley Milgram reprezintă o formă aproape abstractă de studiere a unora dintre tehnicile de manipulare medie. Având în vedere concluziile testelor descrise până acum, se poate face o paralelă revelatoare cu cazuri reale, precum cel al revoluţiei române din decembrie 1989.
În România acelui an, autoritatea supremă era reprezentată de Nicolae Ceauşescu. Cultul personalităţii fusese în asemenea măsură dezvoltat, încât distanţa dintre el şi restul ierarhiei comuniste era imensă. Comitetul Politic Executiv, spre exemplu, crea impresia unei adunări de marionete al căror unic rol era de a aplauda şi de a aproba deciziile dictatorului. În acest context, trebuie remarcat faptul că debutul revoluţiei s-a produs la Timişoara, exact în zilele în care Ceauşescu se afla într-o vizită în Iran. Lipsa autorităţii supreme din ţară a făcut mult mai uşoară ridicarea maselor în numele redobândirii acelei libertăţi mult visate. Amploarea evenimentelor de la Timişoara, datorită cărora mulţi alţi locuitori ai României au văzut că sunt şi alţii care gândesc asemenea lor şi au curajul de a refuza supunerea necondiţionată, a uşurat extinderea la nivel naţional a acţiunilor de protest, urmându-se lozinca bine cunoscută Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara.
Revenit de urgenţă la Bucureşti, Ceauşescu a convocat un mare miting popular, ce s-a transformat într-un veritabil butoi cu pulbere căruia îi lipsea o singură scânteie. Şi aceasta a venit din partea unui mic grup, ale cărui acţiuni au determinat explozia mulţimii şi fuga precipitată a dictatorului. Însă chiar şi fugărit, simpla lui prezenţă era o ameninţare, aşa că, după ce a fost capturat, s-a luat măsura eliminării sale fizice, în urma unui proces extrem de sumar. O dată cu el a fost împuşcată şi Elena Ceauşescu, deoarece, în ultimul timp, dictatura devenise de fapt bicefală şi trebuia ca ambele capete să
dispară, pentru că simpla lor prezenţă putea avea efecte greu de controlat pentru noua conducere a ţării.
Peste o mie de oameni au fost ucişi în revoluţia română fără ca autorii să fie descoperiţi. Până în 22 decembrie, situaţia s-a caracterizat printr-o anume confuzie. Puţini dintre cei descoperiţi că au tras susţin că nu au făcut decât să execute nişte ordine, iar cei care au dat respectivele ordine susţin că nu s-au referit, de fapt, la eliminarea fizică a manifestanţilor. S-a creat astfel o fragmentare a acţiunilor de ucidere, încât nimeni să nu aibă întreaga responsabilitate a crimelor, de la ordin, până la execuţie.
Acelaşi lucru s-a întâmplat în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică. Stanley Milgram aminteşte că până şi lui Eichman i se făcea rău atunci când vizita lagărele de exterminare. Dar de fiecare dată el se întorcea la masa de lucru şi continua să pritocească hârtiile ce conţineau planuri ale unor noi acţiuni de ucideri în masă. În acelaşi timp, gardianul care arunca pastilele de Cyclon-B în camerele de gazare îşi justifica acţiunile pe baza faptului că nu făcea altceva decât să se supună ordinelor. În acest mod, invocându-se şi anumite distorsiuni în transmiterea ordinelor sau în recepţionarea lor, responsabilităţile se restrângeau, iar persoana care ar fi trebuit să urmărească actul criminal de la un capăt la altul şi să răspundă atât pentru îndeplinirea lui, cât şi pentru consecinţe, nu mai exista.
În regimurile totalitare trebuie anihilată până şi impresia că ar putea exista, în strucţurile superioare, persoane care să poată fi făcute responsabile de vreo acţiune cu consecinţe negative asupra populaţiei.
Serviciile specializate în dezinformare au, printre altele, şi misiunea de a susţine zvonul că, deşi s-ar putea să existe unele aspecte negative, cu siguranţă şeful regimului nu le cunoaşte. Deoarece dacă le-ar cunoaşte, ar lua imediat măsuri, continuă argumentaţia zvonului. De fapt, conducătorii regimurilor totalitare sunt extrem de bine informaţi, chiar despre situaţii care scapă atenţiei cetăţeanului de rând. Astfel se şi explică menţinerea lor la putere dincolo de orice raţiune.
Starea de confuzie creată în timpul revoluţiei române, deruta şi nevoia de a găsi cât mai repede o autoritate care să o înlocuiască pe cea veche, pentru a reordona sistemul social şi pentru a restrânge haosul, zvonurile despre terorişti şi despre tragedii iminente, toate la un loc au sporit starea de tensiune şi au inhibat raţiunea, determinând oameni, altfel obişnuiţi, să îşi ucidă semenii. Straniu este faptul că, deşi autoritatea supremă din România a fost înlăturată de la putere pe 22 decembrie, totuşi marea majoritate a victimelor s-a înregistrat după această dată. Nu s-a oferit o explicaţie oficială coerentă care să motiveze această ciudăţenie. Există doar părerea neoficială că numărul mare de morţi, de care era făcut responsabil fostul dictator, a avut rolul de a legitima rapid, în faţa întregii lumi, noul regim de la Bucureşti. Revoluţia română reprezintă un material faptic de excepţie pentru identificarea nenumăratelor tehnici de manipulare ce au funcţionat perfect, începând cu războiul radioelectronic şi sfârşind cu rolul decisiv al televiziunii în magnetizarea maselor. Singurul lucru care lipseşte, după şase ani, este identificarea oficială, clară, a celor care au imaginat şi pus în funcţiune tot acest mecanism. Însă chiar menţinerea unei permanente încordări reprezintă o tactică menită să vulnerabilizeze individul şi să-l facă mult mai uşor de manipulat.
Pe lângă tehnicile menite să inducă sentimentul de supunere faţă de autorităţi sau, dimpotrivă, să declanşeze revolte puternice, alte exemple de manipulări medii pot fi şi cele prin care se urmăreşte dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, în vederea încurajării spiritului agresiv.
După cum s-a precizat anterior, aceste tehnici pot intra în categoria manipulărilor medii, datorită faptului că, deşi sunt relativ simple, efectele lor depăşesc orice aşteptări.
În principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizează pentru a face posibilă exterminarea acestuia fără ezitări şi fără remuşcări din partea executanţilor, majoritatea proveniţi dintre oamenii obişnuiţi. Scopul fundamental al tehnicilor de dezumanizare este curăţarea imaginii inamicului de orice trăsătură umană, prezentarea lui drept un monstru nedemn şi periculos pentru specia umană, identificarea lui prin porecle sau prin orice alte denumiri care nu trebuie să mai păstreze nici o conotaţie omenească. La nevoie, însuşi sensul cuvintelor este pervertit pentru a nu lăsa vreo fisură prin care viitorii agresori să sesizeze că, de fapt, inamicii le sunt semeni întru raţiune. La modul concret, metodele utilizate în propaganda de dezumanizare a inamicului constau în impunerea prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presă falsificate, în care inamicii sunt prezentaţi drept nişte troglodiţi violenţi şi periculoşi.
Psihologul Elliot Aronsor povesteşte o întâmplare elocventă în ceea ce priveşte efectele acestei propagande. Cu mai mulţi ani în urmă, a angajat un zugrav pentru a-şi renova casa. Omul era foarte liniştit şi plăcut. Între altele, i-a spus că, după terminarea colegiului, se înrolase în armată şi luptase în Vietnam. După lăsarea la vatră se apucase de zugrăvit şi devenise un meseriaş priceput şi onest. Lui Elliot îi făcea o reală plăcere să lucreze cu el şi să discute pe diverse teme. La un moment dat, în timpul unei pauze de cafea, au abordat problema conflictului din Vietnam şi aici părerile lor s-au dovedit a fi total contradictorii. Zugravul susţinea că războiul era just şi urma să facă lumea mai sigură pentru democraţia în plină dezvoltare. Elliot l-a contrazis, spunându-i că luptele erau murdare, provocând moartea, muti-larea şi arderea cu napalm a mii de oameni nevinovaţi, îndeosebi copii, femei şi bătrâni, care nu aveau nici o legătură cu politica sau cu războiul. Celălalt l-a privit lung, apoi a surâs cu sinceritate: La naiba, doctore, ăia nu sunt oameni, ăia sunt vietnamezi! Toate cuvintele au fost spuse pe un ton deschis, fără urmă de vehemenţă. Elliot a rămas perplex. Nu reuşeam să pricep cum putea să aibă o asemenea concepţie omul acela blând, manierat şi sincer. Cum putea el să excludă o întreagă naţiune din rasa umană, îşi va aminti Elliot mai târziu. Peste câteva zile, cu prilejul altor discuţii, zugravul i-a spus că ucisese şi el civili în cadrul unor acţiuni în Vietnam. Elliot a înţeles că putea să reziste asaltului remuşcărilor doar continuând să nu-i considere pe vietnamezi fiinţe umane…
Dezindividualizarea este o tehnică mult mai simplă, dar cu efecte la fel de şocante. În accepţia psihologiei sociale, dezindividualizarea este definită ca un sentiment al pierderii în anonimat. Eliberarea de sub constrângerile inerente, impuse de un comportament normal si corecţ în societate, eliberare obţinută prin această cufundare în anonimat, conduce la o creştere a agresivităţii, a manifestărilor deviante.
Cercetătorul Brian Mullen a publicat în 1986 rezultatul cercetărilor pe care le-a făcut asupra a şaizeci de cazuri de linşaj, săvârşite în Statele Unite între 1899 şi 1946. Cruzimea, s-a constatat, era cu atât mai mare, cu cât creştea numărul participanţilor la asasinatul colectiv.
În 1973, Robert Watson a efectuat un studiu asupra a douăzeci şi patru de culturi, în ceea ce priveşte caracteristicile lor etnografice. S-a dovedit că războinicii care îşi schimbă înfăţişarea, vopsindu-şi chipul sau corpul, ori punându-şi măşti înainte de a pleca la luptă, comit mult mai multe acte de sadism, asasinate, mutilări, decât cei care nu se maschează.
Dezindividualizarea prin ascunderea chipului în spatele unor măşti se regăseşte în numeroase cazuri atât din istorie, cât şi din realitatea imediată. Membrii organizaţiilor Ku Klux Klan poartă măşti în timpul întrunirilor şi acţiunilor. Membrii unor secte satanice, de asemenea. Chiar şi introducerea uniformei are printre scopurile ei crearea unui sentiment de uniformitate, care să cufunde individul în anonimat, pentru a-l face mult mai disponibil pentru comiterea unor acte inumane, precum uciderea inamicului.
Pe de altă parte, pierderea sentimentului identităţii are şi rolul de a face individul mult mai uşor de manipulat. De aceea unele regimuri totalitare pretind supuşilor să se îmbrace la fel. În China sau în Coreea de Nord, ţinuta obişnuită a cetăţenilor era un soi de “uniformă muncitorească”, menită să uniformizeze cât mai mult masa de manevră…
Un alt exemplu de manipulări medii poate fi găsit în dosarele referitoare la experimentele strict secrete de controlare a minţii umane. Programul MK-ULTRA, iniţiat la câteva decenii după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, consta în experimentarea unor tehnologii neconvenţionale, precum hipnoza, stimularea electrică a creierului sau administrarea de droguri, respectiv LSD, pentru a obţine un control total asupra gândirii şi comportamentului subiecţilor. Numeroşi savanţi de renume au fost cooptaţi de bună-voie în cadrul acestui program. De multe ori, experienţele desfăşurate de ei nu numai că violau etica profesională, dar depăşeau orice limită a legalităţii şi a moralităţii, provocând infirmitatea sau chiar moartea unora dintre cei supuşi testelor. Rezultatele nu au corespuns aşteptărilor, dar ceea ce uimeşte este uşurinţa cu care numeroase somităţi ale ştiinţei, cu o reputaţie de invidiat, au consimţit să se angajeze în asemenea experimente şi chiar să provoace moartea unor semeni ai lor… (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare)
4. Manipulari MARI
Manipulările mari sunt reprezentate de influenţa întregii culturi în mijlocul căreia vieţuieşte individul. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gândi al individului sunt determinate în primul rând de normele scrise şi nescrise ale societăţii în care trăieşte, de subculturile cu care vine în contact.
Neglijând această permanentă şi uriaşă influenţă, individul poate face mult mai uşor judecăţi greşite sau poate fi lesne de manipulat.
În acelaşi timp trebuie observat că, tocmai datorită acţiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezenţa lor a devenit ceva obişnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulţi este uşor de remarcat o manipulare minoră, de genul “trucurilor” electorale, spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi, de pildă, faptul că rolul şcolii de a transmite elevilor un bagaj de cunoştinţe cât mai mare are o importanţă secundară în comparaţie cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în respectiva societate.
După cum sublinia psihologul elveţian Jean Piaget, înainte de a fi un mijloc de comunicare a cunoştinţelor necesare viitorului adult, şcoala îl obişnuieşte pe elev cu spiritul de subordonare faţă de autorităţi, reprezentate în primul rând la nivelul său de educatori, profesori, inspectori, comisii de examinare. Mai târziu îi va fi mult mai simplu să se conformeze legilor şi diverselor reglementări sociale, să se supună din instinct şefilor de la viitorul său loc de muncă şi autorităţilor statului. În al doilea rând, elevul este obişnuit cu simţul responsabilităţii,prin obligaţia de a-şi face temele într-un anumit interval de timp, de a prezenta rezultatele studiilor sale la termene bine stabilite, în cadrul unor examinări periodice, de a-şi ordona timpul şi metodele de studiu în aşa fel încât să depăşească succesiv “obstacolele” reprezentate de extemporale, teze, examene, lucrări de absolvire. Astfel, ca adult, el se va integra foarte uşor în sistemul social din care face parte, îşi va îndeplini în mod firesc obligaţiile familiale, profesionale şi sociale, se va preocupa continuu de rezolvarea unor sarcini şi probleme de care depinde succesul în cariera pe care şi-a ales-o, precum şi accesul spre un standard superior de viaţă. Cea de-a treia menire a sistemului educaţional o reprezintă obişnuirea elevului cu necesitatea respectării unui program strict .
Faptul că trebuie să fie prezent la şcoală, în fiecare zi, la aceeaşi oră, cu avertizarea că orice minut de întârziere îi poate aduce penalizări, că lecţiile şi pauzele au o durată bine stabilită, întotdeauna aceeaşi, că întreg anul şcolar este împărţit în perioade de studiu şi vacanţe, toate acestea îl obişnuiesc cu acceptarea firească a programului de lucru de mai târziu şi cu respectarea lui instinctivă. În al patrulea rând, sistemul educaţional promovează spiritul de competiţie. Notele, premiile de la sfârşitul fiecărui an, diverse alte
recompense, participarea la olimpiade sub presiunea celor din jur îi creează viitorului adult obişnuinţa de a se zbate pentru promovarea profesională spre trepte salariale superioare, pentru prime şi alte diverse onoruri, pentru obţinerea unor rezultate care să-i aducă respectul celorlalţi şi să-i sporească respectul de sine.
În afara acestor caracteristici generale, sistemul de învăţământ este în aşa fel alcătuit, încât să modeleze comportamentul şi gândirea viitorului adult în conformitate cu ideologia regimului aflat la putere. În sistemele totalitare, uniforma şcolară standard este obligatorie, deoarece induce sentimentul de dezindividualizare, făcând mult mai uşoară disciplinarea şi manipularea individului. În sistemele democratice, obligativitatea purtării unor uniforme standard nu există, tocmai pentru a permite dezvoltarea personalităţii individuale. Şi totuşi, unele instituţii de învăţământ, particulare în marea majoritate a cazurilor, le impun elevilor şi studenţilor purtarea de uniforme specifice, tocmai pentru a-i deosebi de elevii şi studenţii unor instituţii similare. Se creează astfel sentimentul apartenenţei la un grup social, care se doreşte de elită sentiment ce îşi va arăta roadele mai târziu, când foştii elevi sau studenţi se vor susţine şi ajuta între ei, tocmai datorită acestui sentiment. Ceea ce nu se poate întâmpla în societăţile în care absolut toţi foştii elevi au purtat o uniformă standard.
Rămânând la analiza sistemului de învăţământ ca instrument de manipulare majoră, trebuie observată şi structura subiectivă a programelor de studiu şi chiar a manualelor în sine. Regimurile totalitare politizează programa şcolară începând cu primele clase, prin introducerea unor obiecte care urmăresc inocularea doctrinei respective, de la cea mai fragedă vârstă, în mintea viitorului adult. De asemenea, manualele de studiu al limbii materne, de filozofie, istorie, geografie ş.a.m.d. sunt strict cenzurate pentru a educa elevul în spiritul doctrinei dominante. Deşi mai puţin stridentă, manipularea prin construirea unui sistem de învăţământ specific există şi în societăţile democratice. De fapt, fiecare sistem politic şi social îşi educă cetăţenii în spiritul propriului său sistem de valori, al propriilor sale legi şi regulamente. Nu există ţară, oricât de neînsemnată, în care structura educaţională să nu inducă un comportament de fidelitate faţă de naţiune şi de stat, de respect faţă de istoria naţională, prezentată cu o subiectivitate evidentă pentru un observator neutru, în aşa fel încât să motiveze şi să susţină doctrina promovată de regimul aflat la putere.
Având în vedere rolul sistemului de învăţământ, dar şi întreaga complexitate a legilor şi regulamentelor specifice unei anumite societăţi, comportamentul şi gândirea cetăţenilor obişnuiţi sunt în aşa fel modelate, încât să se conformeze şi să accepte cu naturaleţe concepţiile şi standartele care definesc ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce interzis, ce este moral şi ce imoral, ce este valoros şi ce este lipsit de importanţă, ce este adevărat şi ce este fals.
Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formează tradiţii şi obiceiuri, conturează mentalităţi, determină curente “la modă” sau chiar ample manifestări protestatare.
Readucând în atenţie experimentele lui Milgram, se poate observa că reacţiile “profesorilor” au survenit ca urmare a unor manipulări relativ scăzute ca importanţă, dar nu ar fi fost posibile fără existenţa marilor manipulări, reprezentate de influenţa întregului sistem social, conform căruia, celor care au jucat rolul “profesorilor” li s-a inoculat de la o vârstă fragedă reflexul supunerii faţă de autorităţi, indiferent care ar fi acestea.
Studiul comparat al culturilor oferă concluzii extrem de interesante. Spre exemplu, din punctul de vedere al mentalităţii, locuitorii Europei Centrale şi de Est sunt mult mai asemănători asiaticilor decât americanilor, deşi, la prima vedere, impresia este total opusă. Întreaga mentalitate a americanului obişnuit se bazează pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei încrederi în forţele proprii. Poate şi datorită faptului că actuala democraţie americană s-a dezvoltat într-un spaţiu cu totul nou, pe un teritoriu ce a fost cucerit cu arma într-o mână şi cu Biblia în cealaltă, într-o ţară descoperită şi luată în
stăpânire de oameni aspri, obişnuiţi să nu aştepte ajutor de la nimeni, pentru că un astfel de ajutor era în majoritatea cazurilor inexistent sau iluzoriu, în timp ce lupta pentru existenţă se dădea pe viaţă şi pe moarte.
Istoria Statelor Unite, aşa cum este ea prezentată în The World Almanac, cel mai răspândit compendiu despre “starea naţiunii”, reactualizat în fiecare an, începe la 1492, deci are puţin peste cinci sute de ani în cazul Coastei de Est şi circa un secol şi jumătate pentru Coasta de Vest. Înainte de a continua, trebuie observat că trecutul popoarelor ce au stăpânit acele ţinuturi înainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat în calcul, dovadă că până şi în sistemele cu o democraţie avansată prezentarea istoriei are o tentă subiectivă. În cazul Statelor Unite, această omisiune urmăreşte, printre altele, accentuarea sentimentului de legitimitate al naţiunii, sentiment care acţionează ca un liant social absolut necesar, generează patriotismul şi evită culpabilizarea cu efecte imprevizibile a cetăţenilor obişnuiţi pentru faptele mai puţin corecte ale unora dintre înaintaşi. Revenind la istoria în sine, conţinutul ei restrâns, alături de inexistenţa tradiţiilor şi, în general, a unui context social prestabilit, a făcut posibilă crearea unei societăţi cu totul noi, lipsite de “povara” trecutului, în cadrul căreia s-a dezvoltat o mentalitate aparte. Una dintre caracteristicile acestei mentalităţi, spre exemplu, este absenţa sentimentelor naţionaliste, tocmai pentru că lipseşte cauza lor.
Dar esenţa mentalităţii americane, spuneam, este dezvoltarea respectului faţă de sine. De la cea mai fragedă vârstă copiii sunt învăţaţi să găsească singuri soluţia oricărei probleme. Când trec prin momente grele, ce par fără ieşire, sunt sfătuiţi să nu aştepte ajutor de la nimeni, ci să caute puterea de a depăşi criza doar în ei înşişi. Pentru a le dezvolta tinerilor acest sentiment de încredere în forţele proprii, profesorii respectă cu stricteţe anumite reguli. Spre exemplu, oricât de stupide ar fi întrebările sau răspunsurile unui elev, niciodată dascălul nu-i va spune “eşti prost”, “nu reuşeşti să pricepi un lucru atât de simplu” sau “dacă mergi tot aşa, n-o să iasă nimic de capul tău”, ci va folosi doar expresii de genul “întrebarea nu e bună” ori “răspunsul e foarte bun”, care nu fac nici o referire la persoana elevului sau la capacitatea lui de învăţare. Întotdeauna elevul este cel mai bun, cel mai deştept, întâmplându-se ca doar întrebările sau răspunsurile lui să fie, uneori, proaste.
În societăţile asiatice sau de sorginte latină, lucrurile stau cu totul altfel. Din fragedă pruncie, copiii sunt învăţaţi să ţină seama permanent de tradiţii, de părerile familiei sau de ale celor din jur. Când se află în situaţii de criză, ei aşteaptă ajutor din afară, din partea părinţilor, a prietenilor, a celor în mijlocul cărora trăiesc.
Specialiştii americani în psihologie socială comparată au efectuat câteva experimente relevante, referitoare la diferenţa de mentalitate dintre americani şi japonezi. Acelaşi chestionar a fost împărţit unui grup de studenţi americani şi unui grup de studenţi japonezi. Una dintre întrebări era: “Câte lucruri bune şi câte lucruri rele aţi făcut în viaţă?” În răspunsurile studenţilor americani, numărul faptelor bune era incomparabil mai mare decât cel al faptelor rele. În răspunsurile japonezilor, erau relativ egale. Un alt element studiat a fost timpul în care s-au completat chestionarele. Americanii au răspuns imediat, majoritatea fără să pună întrebări suplimentare. Japonezii au avut nevoie de un timp mai îndelungat de gândire, iar mulţi dintre ei au pus întrebări de genul: “În ce sens lucruri bune, pentru mine, pentru familie, pentru societate sau pentru toate la un loc?” Nu există un adevăr absolut conform căruia să se afirme că o mentalitate este mai bună decât alta.
Singura evaluare posibilă poate fi făcută avându-se în vedere efectele respectivelor mentalităţi asupra dezvoltării sociale, dar şi individuale din cadrul unui anumit tip de societate. În rest, toate celelalte interpretări nu pot fi decât subiective. Spre exemplu, japonezii, din punctul lor de vedere, îi pot acuza pe americani de egoism. La rândul lor, americanii îi pot acuza pe japonezi de slăbiciune şi nehotărâre. Asemenea acuze însă apar ca urmare a aprecierii unui sistem de valori prin intermediul standardelor unui sistem de valori diferit.
Studiul mentalităţilor este necesar şi pentru stabilirea unor contacte interumane importante. De pildă, cunoscând obiceiurile, tradiţiile, felul de a gândi şi de a se comporta al partenerilor, unii oameni de afaceri pot ghida negocierile în aşa fel, încât să obţină un profit maxim. Astfel cei care duc tratative în ţările arabe ştiu că acolo discuţiile importante se poartă înaintea mesei, iar musafirii, pentru a fi politicoşi, trebuie să se ridice de la masă şi să plece înainte de sfârşitul acesteia. La fel, oamenii de afaceri arabi, aflaţi la un dineu oficial în Europa sau în Statele Unite, ştiu că ar fi nepoliticos să înceapă tratativele înainte de masă sau să plece imediat după terminarea acesteia.
Dacă în ceea ce priveşte mentalităţile unor mari grupuri culturale este imposibilă alcătuirea unui “top” al valorii absolute, cu totul altfel se prezintă situaţia în cazul comparării celor două mari sisteme sociale ― totalitar şi democratic. Însuşi faptul că societăţile democratice au supravieţuit tuturor convulsiilor şi se dezvoltă în continuare, în timp ce sistemele totalitare s-au prăbuşit de la sine, după o perioadă mai scurtă sau mai lungă, demonstrează superioritatea democraţiei faţă de totalitarism.
Un efect tulburător şi grav al marii manipulări exercitate prin integrarea individului într-un anumit sistem este fenomenul de anomie , ce apare în cazul seismelor social-politice de anvergură, atunci când întregul sistem de valori, de concepţii şi standarde sociale se prăbuşeşte brusc.
Conceptul de anomie (din greceşte: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeietorul şcolii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale).
Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale şi juridice menite să organizeze viaţa economică şi socială. Lipsa acestor norme se resimte la nivelul omului obişnuit prin apariţia şi accentuarea unui sentiment de insecuritate difuză, de teamă permanentă, ce duce la acţiuni revendicative în paralel cu creşterea agresivităţii. Cu alte cuvinte, o întreagă societate devine bolnavă atunci când regulile, tradiţiile şi legile se modifică brusc, dispar sau se întârzie înlocuirea lor la timp. Lipsiţi de vechiul sistem de valori prin care se raportau permanent la situaţiile sociale, oamenii devin vulnerabili, dezorientaţi, nervoşi.
Dezvoltând conceptul, Disertori şi Piazza observau că dezordinea psihopatologică de la nivelul colectivităţii este provocată de schimbările rapide ale normelor sociale pe care individul nu le poate asimila cu aceeaşi viteză. Efectul constă în creşterea numărului de agresiuni, sinucideri, alienări şi îmbolnăviri psihice.
Durkheim a studiat apariţia şi efectele fenomenului de anomie în perioada Revoluţiei Franceze. Dar observaţiile sale se regăsesc în analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, în 1994, un sondaj al Centrului de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret din România arăta că optzeci şi opt la sută dintre tinerii între cincisprezece şi douăzeci şi nouă de ani sufereau de anomie! O veritabilă generaţie de sacrificiu, pe care lipsa de legi şi regulamente, precum şi aplicarea defectuoasă a celor existente în perioada imediat următoare revoluţiei din decembrie ’89 au făcut-o să-şi piardă încrederea în viitor şi să se adapteze foarte greu prezentului.
Depăşind cadrul analizei sistemelor sociale, se pot face diverse speculaţii, nu lipsite de interes şi de importanţă, referitoare la însuşi rolul speciei umane. Dezvoltarea umanităţii, în ultimele milenii şi mai ales în ultimele secole, s-a făcut pe baza progresului ştiinţei şi al tehnicii. Există însă păreri care susţin că un asemenea curs al dezvoltării reprezintă o “variantă falsă” a evoluţiei, prin care se creează tot mai multe “proteze” ce limitează posibilităţile naturale ale omului.
Părerile se bazează pe informaţii controversate (insuficient dovedite, dar şi imposibil de contestat) privind puterile “supranaturale” pe care le-ar dobândi, spre exemplu, unii asceţi, în urma unor lungi perioade de exerciţii. Se au în vedere şi fenomene inexplicabile, unele deja confirmate, precum hipnoza, altele deocamdată doar ipotetice, cum ar fi telepatia, clarviziunea, telekinezia, levitaţia etc. În acest context, se emite ipoteza că toate fiinţele umane ar fi capabile de asemenea performanţe tulburătoare, dar eventualele încercări de a le activa sunt inhibate de stilul de viaţă la care s-a ajuns. Spre a da un exemplu simplificat până la vulgaritate, se poate presupune că telepatia nu este stimulată deoarece există telefonul şi celelalte mijloace de comunicare, levitaţia este inhibată de folosirea nenumăratelor mijloace de locomoţie, eventualele capacităţi telekinetice nu mai sunt necesare din cauza dezvoltării a tot felul de mecanisme şi aparate artificiale ş.a.m.d.
Adepţii acestor teorii utilizează şi argumentul insuficientei cunoaşteri a creierului uman, a cărui cercetare în continuare ar putea oferi surprize de nebănuit. În acelaşi timp sunt vehiculate exemplele unor enigmatice civilizaţii, de mult dispărute, ale căror vestigii sunt imposibil de explicat în contextul dezvoltării comunităţii umane aşa cum este ea cunoscută astăzi.
Foarte uşor se pot naşte speculaţii de genul: în trecut, specia umană a urmat şi alte variante de evoluţie, diferite de cea actuală, variante în cursul cărora a atins performanţe uluitoare, fără a se folosi de ştiinţa şi tehnica în accepţiunea lor actuală. Nu se ştie ce a determinat dispariţia respectivelor civilizaţii, aşa cum nu se poate spune cât de aproape de extincţie a fost umanitatea în ultimii ani, şi încă mai este, în eventualitatea declanşării unui cataclism nuclear, a unei epidemii încă necunoscute, sau din cauze ce scapă previziunilor fireşti. Nu trebuie să uităm că, nu demult, au fost interzise experimente promiţătoare ce vizau obţinerea unor bacterii care să transforme celuloza în hidrocarburi. Deşi astfel s-ar fi rezolvat criza de combustibil pentru o lungă perioadă de timp, exista pericolul ca bacteriile să scape de sub control, să se multiplice rapid şi să transforme pădurile Terrei în lacuri nesfârşite de petrol, lucru ce ar fi putut duce chiar la dispariţia vieţii de pe Pământ.
Evident, în final apare şi întrebarea: “Ce şi, poate, cine a determinat actuala variantă de evoluţie a speciei umane?” Încercarea de a da un răspuns ar marca deja trecerea la o categorie superioară de manipulări, cele planetare, ce intră, deocamdată, în domeniul ficţiunii pure.
Oricât de fanteziste ar părea astfel de ipoteze, ele sunt analizate cu toată seriozitatea de către colective impresionante de cercetători. Marile puteri, în special Uniunea Sovietică şi Statele Unite, au creat institute speciale şi au alocat fonduri substanţiale pentru studierea “fenomenelor neconvenţionale” (ţinând, mai ales, de parapsihologic). Marea majoritate a acestor studii a urmărit aplicaţii militare, iar o parte dintre concluzii au fost utilizate în imaginarea unor tehnici extrem de sofisticate pentru manipularea virtualilor inamici sau a maselor de manevră.
S-ar putea merge şi mai departe cu ipotezele. Academicianul român Eugen Macovschi a imaginat o teorie conform căreia universul înconjurător este structurat pe mai multe niveluri. Primul, cel fizic, este reprezentat de materia fără viaţă. Al doilea,biosic, este reprezentat de materia însufleţită, respectiv de plante şi animale. Nivelul noesic aparţine fiinţelor cu inteligenţă, respectiv oamenilor. Diferenţa, dată de inteligenţă, dintre un om şi un câine este la fel de mare şi insurmontabilă precum cea dintre un câine şi o piatră, de pildă.
De ce ar fi numai trei niveluri într-o asemenea structură? Logica arată că este foarte posibil să existe şi un al patrulea nivel, cel denumit de Macovschi enisic, precum şi niveluri supraenisice. Conform acestei teorii, entităţile enisice ar putea fi atât de deosebite de oameni, superioare omului, cum este omul faţă de câine. Iar capacităţile lor nici măcar nu pot fi imaginate de către oameni, aşa cum darul inteligenţei umane nu poate fi înţeles de un câine.
Animalele şi plantele se folosesc de mediul înconjurător pentru a supravieţui. Oamenii se folosesc de animale, utilizân-du-le ca hrană, la diverse munci sau ca material pentru experienţe, fără ca “dobitoacele” să-şi poată da seama. Oare şi entităţile enisice manipulează specia umană fără ca ea să fie conştientă? Iată ipoteze tulburătoare, ce intră din nou în domeniul ficţiunii pure…
Revenind la manipulările deja cunoscute şi clasificate, în special la cele de mare anvergură, analiza lor, adusă la cunoştinţa cât mai multor oameni, nu are doar menirea de a avertiza individul asupra presiunilor ce îi determină comportamentul şi modul de gândire, dar poate oferi şi soluţii benefice în cazul unor situaţii de criză.
Este vorba de soluţii reale, care să modifice structurile şi sistemele sociale în aşa fel, încât să fie favorabile tuturor categoriilor de oameni, nu de acele rezolvări false, în interesul grupului aflat la putere, concretizate în reeducarea, pedepsirea, încarcerarea, discriminarea, excluderea sau execuţia celor care nu se comportă în spiritul normelor impuse. În societăţile moderne, cu adevărat democratice, acuzarea victimelor a devenit anacronică. Alcoolicii, săracii, şomerii nu pot fi făcuţi vinovaţi în întregime de situaţia în care se află. În primul rând trebuie identificate cauzele sociale ale sărăciei, ale lipsei de locuri de muncă sau ale împrejurărilor ce îi determină pe oameni să bea sau să se drogheze. Doar acţionând asupra cauzelor se poate diminua amploarea unor flageluri precum sărăcia, şomajul, alcoolismul sau consumul de droguri… (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare)
5. Din manipularile comuniste (aplicate si astazi) – Strategiile KGB-ului pentru tarile din lagarul sovietic – Testamentul rosu
Directivele de bază ale KGB pentru ţările din lagărul sovieticMoscova, 2.6.1947 (Strict secret) K-AA/CC 113. Indicaţie NK/003/47
1. Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor racolaţi de noi ca informatori. Întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă, prin organele serviciilor speciale.
Activitatea de spionaj trebuia să se desfăşoare în cel mai deplin secret, de obicei respectându-se “principiul dominoului”, conform căruia fiecare verigă a serviciului de informaţii trebuia să cunoască numai cât îi era strict necesar în activitate. În acelaşi timp, contactele de lucru ale fiecărui agent se limitau numai la verigile imediat alăturate. Astfel descoperirea unui spion făcea mult mai dificilă căderea întregii reţele. Instrucţiunea, pe lângă referirile la păstrarea confidenţialităţii racolărilor de informatori, relevă rolul important jucat de ambasadele Uniunii Sovietice în formarea unor puternice reţele de spionaj pe teritoriul statelor unde funcţionau.
2. Se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simplii soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul localnicelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.
Pentru formarea unei armate eficiente, dezumanizarea inamicului este condiţia esenţială. Încetând să-şi mai privească viitoarele victime ca pe nişte fiinţe umane asemenea lui, soldatului îi va fi mult mai uşor să îndeplinească ordinele de atac, să ucidă. De aceea este interzisă orice legătură afectivă cu duşmanul. Astfel de legături între membrii celor două tabere rivale ar face imposibil succesul tehnicilor de dezumanizare a viitoarelor victime şi, mai mult, ar putea genera fenomene total nedorite (dezertări, nesupuneri la ordine etc). În acelaşi timp trebuie reamintit că cele mai puternice tehnici de manipulare se bazează pe izolarea individului (în cadrul unei cazărmi sau pe front, departe de viaţa normală), urmată de supunerea lui la un nou mod de comportament (dirijat prin regulamentele militare). Contactele interumane ar putea anihila foarte repede efectele izolării şi ar putea sta la baza unor puternice relaţii emoţionale ce ar zădărnici eforturile de obţinere a unei supuneri necondiţionate din partea soldatului faţă de ordinele superiorilor.
Toate acestea demonstrează fără putinţă de tăgadă că URSS considera toate statele-satelit nişte potenţiali inamici. Iar inamicii ar fi trebuit să fie îngenuncheaţi fără milă, chiar cu preţul unor masacre de proporţii (aşa cum de altfel s-a şi întâmplat). Aceasta era adevărata faţă a “prieteniei” pe care marele vecin de la Răsărit o nutrea faţă de ţările socialiste vecine.
3. Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. În acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.
Oricât de sincere ar fi fost, legăturile cu partidele sau organizaţiile “frăţeşti” nu puteau fi iniţiate decât în cadru organizat şi supravegheat strict “de la Centru”. Cei care îndrăzneau să acţioneze din proprie iniţiativă urmau să fie lichidaţi fără milă. În acest scop se foloseau “elementele opoziţiei militare”, pentru ca vina pentru ucideri să fie pusă pe seama inamicului. Grija de a controla total orice contacte cu partidele similare din ţările-satelit demonstrează încă o dată atitudinea dispreţuitoare şi duşmănoasă a liderilor comunişti de la Moscova faţă de cei pe care chiar ei îi impuseseră la conducerea ţărilor vecine. Oricând se puteau ivi motive pentru a-şi executa fidelii, motive reale sau imaginare, aşa că relaţiile cu aceştia nu puteau să depăşească cadrul strict aprobat şi controlat.
4. La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsco (Armata Polonă ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul URSS). Se va ajunge la distrugerea ei totală.
În timpul şederii în Uniunea Sovietică, soldaţii erau supuşi unui intens proces de spălare a creierului, pentru a li se inocula un sentiment de fidelitate necondiţionată faţă de Moscova. Astfel ei deveneau demni de încredere în desfăşurarea unor acţiuni militare. Şi totuşi efectul îndoctrinării putea să dispară în timp, atunci când soldatul se înapoia în mijlocul conaţio-nalilor săi, când îşi relua vechile obiceiuri şi revenea la uzul limbii materne. Cu cât trecea timpul, controlul asupra lui era mai dificil de exercitat. De aceea armata aliaţilor, chiar dacă se dovedise tovarăşă fidelă de luptă a celei sovietice, trebuia, în cele din urmă, să fie distrusă, pentru a înlătura orice surprize viitoare.
5. Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un partid unic, având grijă ca toate rolurile-cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.
Controlul total asupra societăţii trebuia exercitat numai de la Centru. Sistemele totalitare, printre care şi cele de sorginte comunistă, excludeau cu desăvârşire pluralismul politic. În cadrul lor nu exista decât o singură doctrină “corectă”, anume cea propovăduită de liderii de la Centru. Orice deviere de la linie trebuia pedepsită cu cea mai mare severitate. Iar pentru aceasta, ea trebuia să fie sesizată cu maximum de operativitate de oamenii antrenaţi special pentru astfel de misiuni.
6. Unificarea tuturor organizaţiilor de tineret. De la conducători de plase în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni cu care sunt de acord serviciile noastre speciale.
Membrii organizaţiilor de tineret reprezentau schimbul de mâine al partidului unic. De aceea trebuia să fie verificaţi cu atenţie, pentru a rămâne fideli Moscovei, indiferent în ce situaţie se va afla ţara lor. Tinerii constituiau de asemenea materia primă pentru formarea “omului nou”, iar cei aleşi pentru a face parte din respectivele organizaţii ar fi trebuit să reprezinte “crema” viitoarelor detaşamente credincioase pe veci Kremlinului.
7. Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie totuşi convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate legată de proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicărilor. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete vor fi aleşi.
Nici o personalitate autohtonă nu trebuia să aibă ocazia de a dobândi prea multă autoritate. Autoritatea ar fi făcut-o mult mai greu de controlat. Obstrucţionarea permanentă a celor competenţi, înlocuirea lor conform principiului “rotirii cadrelor” făceau imposibilă impunerea lor în faţa concetăţenilor. Astfel influenţa lor asupra celor din jur era redusă la maximum, iar căile de manipulare de la Centru rămâneau deschise.
8. Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, nu li se vor oferi posturi ierarhic superioare.
Nici un autohton nu trebuia să capete prea multă popularitate, prea multă aderenţă la mase. Popularitatea îl făcea greu de controlat. Competenţii ori se racolau, ori se anihilau. Cu orice preţ, cale de mijloc nu exista.
9. Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere.
În permanenţă, trebuia ca toţi cei care puteau genera curente de opinie, care puteau juca rolul unor agenţi de influenţă sau care puteau aduna adepţi în jurul lor să fie reduşi la tăcere. Salariile mici îi obligau la un trai mizer. Trebuia să fie umiliţi, făcuţi să se preocupe de supravieţuirea zilnică, pentru a nu mai avea timp de altceva. Oamenii de cultură, medicii, lucrătorii din justiţie, ceilalţi funcţionari de stat, care prin natura profesiei lor puteau avea un ascendent asupra semenilor, să fie minimalizaţi, supuşi dispreţului. Justiţia, mai ales, trebuia târâtă în criză, pentru a-i face pe judecători total dependenţi faţă de Putere. Excepţie făceau lucrătorii din securitate, a căror fidelitate trebuia întreţinută prin oferirea unor privilegii, dar şi minerii. Aceştia din urmă, din pricina izolării totale în care îşi petrec majoritatea timpului, sunt foarte influenţabili, foarte uşor de manipulat. Orice scânteie de nemulţumire poate aprinde un veritabil butoi de pulbere, imposibil de controlat. De aceea salariile mai mari decât media erau menite să le inducă un sentiment de fidelitate faţă de Centru, în virtutea căruia puteau fi scoşi în orice moment pentru a servi intereselor ascunse ale manipulatorilor, fără ca ei să-şi dea seama
10. În toate organismele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale (fără ştirea organelor administrative locale).
Marile colectivităţi muncitoreşti reprezentau în permanenţă un pericol potenţial. Aşa cum, în trecut, nemulţumirile lor au putut fi exploatate foarte uşor pentru declanşarea revoluţiilor prin care a fost instaurat sistemul comunist, şi în continuare ei se puteau revolta oricând împotriva mizeriei zilnice. În fond, muncitorii nu aveau de pierdut “decât lanţurile”. Pe baza acestei concepţii ei au fost folosiţi în revoluţii, dar tot în virtutea ei se puteau răzvrăti oricând împotriva noilor stăpâni. Liderii de la Kremlin cunoşteau foarte bine strategia răsturnării unui regim cu ajutorul muncitorilor şi se temeau că îi vor cădea victime la rândul lor. Ceea ce, în multe cazuri, s-a şi întâmplat. Spre exemplu, în România, regimul ceauşist s-a prăbuşit definitiv în momentul în care marile colective muncitoreşti s-au alăturat revoluţionarilor din stradă. Din aceste motive, trebuia ca muncitorii să fie supravegheaţi permanent, cu atenţie, de oameni special pregătiţi, infiltraţi în rândurile lor.
11. Se va urmări cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se cheme comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.
Marele vecin de la Răsărit nu trebuia perceput ca un partener de afaceri, ci ca un prieten. Iar cu un prieten nu faci afaceri, deoarece, mai devreme sau mai târziu, pot apărea suspiciuni ori nemulţumiri, mai ales din partea celui aflat în inferioritate. De aceea trebuia păstrat un secret absolut şi asupra mărfurilor trimise în URSS. În plus, sintagma “schimburi de mărfuri” inducea impresia unui avantaj reciproc, ce masca jaful practicat de liderii de la Moscova în detrimentul statelor-satelit.
12. Se vor exercita presiuni asupra serviciilor, în sensul neacordării de acte de proprietate asupra pământului; actele vor arăta calitatea de lot dat în folosinţă, dar nu de proprietate a deţinătorului.
Sentimentul de proprietate trebuia anihilat prin orice mijloace. Distrugându-i suportul material al independenţei personale, individul putea fi făcut să-şi piardă complet identitatea şi apoi cufundat cu mult mai multă uşurinţă în anonimatul maselor de manevră supuse necondiţionat autorităţilor.
13. Politica faţă de mica gospodărie ţărănească să urmeze acel curs pentru a o face nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie aranjat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea întregii ţări, astfel ca necesarul să fie acoperit prin import.
Proprietatea particulară trebuia distrusă, mai ales la ţară. Micul proprietar agricol avea un grad mai mare de independenţă datorită faptului că îşi putea asigura cele necesare traiului, şi chiar ceva în plus, în cadrul propriei sale gospodării. El nu mai depindea de relaţiile cu cei din jur pentru a supravieţui şi nici nu era prea preocupat de obţinerea unor înalte poziţii sociale sau de alte privilegii. Micul proprietar agricol trăia într-o cvasiizolare, fapt care îl făcea foarte greu de manipulat. De aceea trebuia înlăturat suportul ce îi dădea siguranţa zilei de mâine şi forţa de a rezista, îndârjit şi tăcut, tuturor presiunilor. Ţăranul ştia că puterea lui stătea în pământ şi în mica gospodărie din care îşi asigura traiul zilnic, de aceea era imposibil de aplicat o metodă directă pentru a-l deposeda de ceea ce avea mai scump. În acest sens, strategii comunismului au apelat la o manevră indirectă şi anume la subminarea micii proprietăţi private, gradat, prin diverse metode, făcând-o nerentabilă. Sărăcit, hărţuit, lipsit de speranţă în ceea ce priveşte viitorul, micul proprietar trebuia în cele din urmă să se supună colectivizării. Iar dacă totuşi rezistenţa continua, trebuia să se apeleze la import, pentru a-i da lovitura de graţie. Metoda a fost adoptată în mai toate statele socialiste, în primele decenii ale formării acestora, dar şi mai târziu. Spre exemplu, în România, în 1992 şi 1993 s-a apelat la importul de grâu, deşi micii producători obţinuseră producţii dincolo de aşteptări.
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele ― fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric ― să fie nepunctuale. În statele-satelit trebuia păstrată permanent o stare de dezorganizare.
Trebuia ca legile să se bată cap în cap ori să vină prea târziu, ordinele şi hotărârile să fie ineficiente, ierarhiile să nu aibă stabilitate ş.a.m.d. Menţinând haosul, societatea îşi păstra slăbiciunile şi putea fi foarte uşor de controlat. Oamenii nu aveau posibilitatea să-şi solidifice un sistem propriu de valori, sentimentul de insecuritate se accentua, iar manipulatorii aveau astfel un teren extrem de propice pentru acţiune.
15. Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii sau institute, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).
O altă strategie menită să inducă haosul, să împiedice formarea unor ierarhii funcţionale, să nu ofere posibilitatea vreunei instituţii sau alteia de a acumula prea multă autoritate. De fapt, o variantă a vechiului principiu “dezbină şi stăpâneşte”. Excepţie face industria minelor, deoarece minerii constituiau armata de rezervă a regimului, prin faptul că ei puteau fi manipulaţi cu extremă uşurinţă. Iar pentru ca efectul manipulării să fie cel
scontat, era necesar ca în rândurile celor din subteran să funcţioneze impecabil simţul ierarhiei. La un singur semn al celui pe care îl considerau lider (evident, acesta fiind agent KGB), trebuia ca ei să se mobilizeze şi să acţioneze pentru îndeplinirea ordinelor, fără nici un comentariu sau reţinere.
Izolarea totală de lumea exterioară dădea posibilitatea liderului să-i convingă că numai ce spunea el era “corect” şi “bine” pentru ei. O veritabilă armată de roboţi, păstrată în subterane, gata de acţiune la orice moment.
16. Autoconducerea din uzină nu poate exercita nici o influenţă asupra activităţii din uzină. Poate lucra doar la punerea în practică a hotărârilor.Trebuia ca principiile socialiste vehiculate tot timpul, precum şi cel al “autoconducerii muncitoreşti”, să rămână numai pentru faţada propagandistică şi, eventual, pentru a arunca vina tuturor nereuşitelor asupra colectivelor înseşi. Dar realizările trebuie atribuite doar “viziunii înţelepte” a conducătorilor de la Centru. În acest sens, Centrul trebuia să coordoneze nemijlocit întreaga activitate, iar “autoconducerea” uzinală să îndeplinească doar rolul simplului executant. Asta şi pentru a evita, iarăşi, acumularea de autoritate sau de popularitate de către unii oameni din colectivele muncitoreşti, competenţi, dar neverificaţi şi neînregimentaţi.
17. Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme, spre exemplu cu organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.
Rolul sindicatelor, ca şi al tuturor celorlalte organizaţii civice, obşteşti, de tineret etc. trebuie să fie acela de simpli vasali aflaţi sub controlul total al partidului unic, mai bine zis al Centrului de la Kremlin. Ele trebuie să îndeplinească orbeşte ordinele, să promoveze politica partidului unic, să capaciteze energiile populaţiei spre diverse alte sectoare, pentru a restrânge riscul apariţiei unor nemulţumiri sau răzvrătiri. Deşi purtau denumirea unor organisme existente şi în statele democratice, pentru a induce o aparenţă de libertate, ele se deosebeau fundamental de acestea. În statele democratice, sindicatele şi celelalte organizaţii neguvernamentale se află total în slujba membrilor sau a cetăţenilor lor. În sistemele totalitare, ele se aflau şi se află încă şi astăzi, în numeroase zone ale globului, numai în slujba partidului unic, acţionând, subtil sau chiar făţiş, împotriva intereselor legitime ale cetăţenilor.
18. Trebuie avansaţi numai acei conducători care execută impecabil sarcinile primite şi nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.
Conducerea de la Kremlin nu avea nevoie, în statele-satelit, de parteneri, ci de executanţi. Această politică trebuia aplicată până la nivelul celei mai neînsemnate întreprinderi. Criteriul de avansare nu trebuia să fie competenţa, autoritatea, inteligenţa sau popularitatea, ci fidelitatea necondiţionată faţă de Centru. Faptul că fidelitatea era cultivată, în majoritatea cazurilor, numai la cei incapabili, pentru că ei erau cei mai zeloşi executanţi, nu deranja, ba chiar era de dorit. Nu contau uriaşele pierderi suferite de economiile ţărilor socialiste prin promovarea incompetenţilor. Scopul era păstrarea unui control total asupra fiecărui segment al vieţii politice, economice, sociale şi culturale. Iar dezastrul era chiar de dorit, pentru că bunăstarea ar fi oferit oamenilor răgazul de a gândi.
19. În legătură cu activitatea localnicilor cu funcţii de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiţii, încât să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel devenind imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.
Din nou, oricât de fideli ar fi fost Kremlinului, partenerii de ideologie din ţările-satelit nu puteau fi lăsaţi să dobândească prea multă putere. Indiferent de serviciile aduse Moscovei, trebuia ca înalţii funcţionari de partid sau de stat din ţările “frăţeşti” să fie compromişi iremediabil, chiar aruncaţi în temniţă, cel mai adesea în urma unor procese de “demascare” sau prin reconsiderarea trecutului lor conform unor concepţii şi reguli inventate special în acest scop. Istoria perioadei comuniste din mai toate ţările Europei
Centrale şi de Est dovedeşte că principiul a fost aplicat temeinic, decenii la rând. De fiecare dată când un nou lider venea la conducerea ţării, cei de dinaintea lui erau blamaţi, judecaţi, înfieraţi, întemniţaţi ş.a.m.d. Niciodată, în perioada existenţei regimurilor comuniste, cei acuzaţi nu au mai putut să revină la putere.
20. Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special. Armata trebuia şi ea supravegheată îndeaproape, prin agenţi infiltraţi în poziţii-cheie. Fiecare personalitate militară autohtonă trebuia să aibă cel puţin o “umbră” din cadrul KGB, care să-i raporteze orice mişcare, să-i afle slăbiciunile, în vederea unui eventual şantaj viitor, dar, totodată, să poată cunoaşte în amănunt şi cele mai secrete planuri militare ale armatelor “frăţeşti”. Cum infiltrarea spionilor în colective de conducere deja formate atrăgea după sine unele riscuri, era mult mai eficientă promovarea cadrelor militare autohtone în locuri unde deja se aflau implantaţi agenţi KGB, astfel încât autoritatea militarilor din ţările-satelit să crească în acelaşi timp cu cea a agenţilor Kremlinului.
21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor, cantitatea muniţiei va fi controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.
Întotdeauna se putea ivi posibilitatea unei conspiraţii militare având ca scop declanşarea unei revolte împotriva stăpânului de la Răsărit. De aceea, alături de supravegherea tuturor persoanelor influente din armată, trebuia controlată minuţios muniţia existentă, pentru a nu permite formarea unor stocuri clandestine, care să fie folosite ulterior.
22. Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator. Progresele ştiinţei puteau oferi oricând un atu pentru contracararea influenţei ruseşti sau pentru preluarea supremaţiei într-un anumit domeniu.
De aceea institutele de cercetări trebuie supravegheate cu atenţie pentru a contracara astfel de eventualităţi, dar şi pentru a prelua, prin activităţi specifice spionajului economic, orice descoperire demnă de interes.
23. Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie înregistrată cu consecvenţă la Centru. Este permisă doar realizarea acelor investiţii care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu se pot realiza acele invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea extracţiei şi a producţiei de materii prime sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a
devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate. Documentele cuprinzând date cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică.
Şi activitatea inventatorilor şi a inovatorilor trebuia supusă celui mai strict control. Dacă unele invenţii ar fi dus la accelerarea progresului economic şi la creşterea gradului de bunăstare a populaţiei, trebuia să fie subminate. Populaţia trebuia menţinută la limita subzistenţei pentru a deveni total dependentă de măsurile luate de liderii sistemului, iar economiile statelor-satelit să fie total dependente de relaţiile cu Uniunea Sovietică. Excepţie făcea industria minelor, a cărei dezvoltare trebuia să ofere, pe de o parte,
materia primă necesară în orice moment economiei şi, pe de alta, bunăstarea minerilor, care puteau fi folosiţi oricând drept armată fidelă de rezervă. Dacă totuşi unele invenţii deveneau cunoscute, aveau să fie exploatate în folosul statului, pentru că nici o sursă de venit nu trebuia neglijată. Insă invenţiile rămâneau secrete, pentru a nu atrage cuiva atenţia asupra acestei politici oculte de supraveghere şi utilizare a lor.
24. Punctualitatea transporturilor trebuie perturbată (mai puţin cele cuprinse în îndrumările din NG 552-46).
Cu cât haosul creştea, cu atât ţara respectivă, populaţia ei, era mai uşor de stăpânit. În plus, trebuia ca oamenii să fie în permanenţă preocupaţi de ceva, nemulţumiţi de activitatea vreunui şofer sau a altuia, agasaţi de întârzieri ori de aglomeraţie, pentru a-şi pierde obişnuinţa gândirii lucide, pentru a nu observa că întreg sistemul era greşit. În plus, în momente de cumpănă, când mizeria traiului cotidian atingea insuportabilul, orice regle-mentare minoră însoţită de înfierarea publică a unor ţapi ispăşitori putea dezamorsa tensiunea, atrăgând chiar recunoştinţa populaţiei pentru scurtul moment de respiro. Apoi tactica era reluată.
25. În uzine trebuie iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.
Preocupările de ordin profesional ale cetăţenilor şi îndeosebi ale celor din marile centre industriale trebuie să fie cunoscute cu precizie pentru a nu face loc surprizelor. Dar nu numai cunoscute, ci şi notate, clasificate, arhivate, pentru a urmări evoluţia profesională a fiecărui individ în parte, modul său de gândire, motivele de satisfacţie sau de nemulţumire, dorinţele şi potenţialul intelectual ş.a.m.d. Având aceste fişe individuale se putea anticipa şi comportamentul fiecăruia în anumite situaţii.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.
Preocupările şi gândurile clasei “conducătoare” trebuie canalizate spre probleme de muncă ori locale, pentru a evita întrebările grave ce puteau apărea în minţile unora. De asemenea, pentru a demonstra că sistemul comunist încuraja libertatea de opinie (aşa cum susţineau ideologii de la Centru), erau încurajate poziţiile critice, dar, bineînţeles, numai la adresa trecutului sau a unor probleme minore, ce nu puteau duce la punerea în discuţie a întregului sistem. Din aceleaşi motive era încurajată şi autocritica. Dar pentru ca astfel de discuţii diversioniste să poată continua la nesfârşit, era esenţială păstrarea cauzelor ce le făceau posibile.
27. Luările de poziţie ale conducerilor autohtone pot avea coloratură naţională sau istorică, dar nu pot duce la unitate naţională.
Pentru păstrarea unei aparenţe de independenţă faţă de Moscova, erau îngăduite luările de poziţie cu substrat istoric (bineînţeles, era vorba de istoria naţiunilor respective rescrisă în cheie comunistă), sau naţionalist (în acest caz, pentru a amplifica tensiunile interetnice în spiritul bine cunoscutului principiu “dezbină şi stăpâneşte”). Trebuia însă respectată limita dincolo de care ar fi putut apărea unele revendicări teritoriale întemeiate.
Chiar şi după colapsul comunismului, în unele ţări din sfera de influenţă moscovită directiva a fost aplicată în continuare. Spre exemplu, în România, după revoluţia din decembrie 1989, tendinţele naţionaliste au răbufnit cu furie, dar nu s-a mers până la depunerea unor eforturi concrete, susţinute, pentru reunificarea ţării cu teritoriile româneşti de dincolo de Prut.
28. Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva să existe reţele de apă neracordate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizarea veche şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.
Apa este esenţială pentru supravieţuirea omului. În cazul unor revolte foarte greu de contracarat, controlul asupra reţelelor de apă oferea posibilitatea declanşării unor acţiuni diversionist-teroriste cu efect catastrofal asupra insurgenţilor. Pentru reuşita totală a acestor acţiuni era necesar ca toate reţelele de apă se fie conectate la un sistem central, iar sursele independente să fie distruse. De fapt, metoda era cunoscută şi aplicată, în diverse variante, de foarte mult timp. Spre exemplu, popoarele din vechime, în fuga lor din calea năvălirilor barbare, aveau întotdeauna grijă să otrăvească fântânile. De asemenea, existenţa sistemului unic de alimentare cu apă făcea posibilă şi aplicarea altor diversiuni, cum ar fi răspândirea zvonurilor privind otrăvirea apei potabile, ce amplificau starea de tensiune, de nesiguranţă, făcându-i vulnerabili pe cei vizaţi. În timpul revoluţiei din România au fost utilizate intens astfel de zvonuri.
29. Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se vor face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.
Nu numai fântânile şi sistemele independente de alimentare cu apă trebuie distruse, ci şi orice altă rezervă potenţială de apă potabilă. În acest sens era impusă poluarea lacurilor, a râurilor, a pânzelor freatice etc.
30. În oraşele reconstruite sau nou-construite nu se admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.
Tot în eventualitatea apariţiei unor mişcări de rezistenţă sau a altor situaţii de criză, trebuie să fie reduse la maximum şansele de supravieţuire a celor care luptau împotriva sistemului.
31. Întreprinderile proprietate personală şi industriaşii vor primi doar acele cantităţi de materii prime şi utilaje care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat. În unele state socialiste au mai continuat, un timp, să existe şi întreprinderi particulare. Dar ele au fost subminate, pentru a da faliment în cel mai scurt timp posibil. Asemenea cazuri erau apoi folosite de propaganda comunistă ca exemple “vii” ale superiorităţii sistemului de producţie socialist faţă de cel capitalist.
32. Trebuie facilitată extinderea proprietăţii de stat la cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă criticarea activităţii organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea lor normală.
Controlul statului, respectiv al partidului unic, trebuia impus în absolut toate domeniile. Pentru a facilita acest lucru era necesară crearea unui uriaş sistem birocratic, în cotloanele căruia să se piardă orice revendicare raţională, orice iniţiativă nedorită, orice manifestare de independenţă. Sistemul birocratic putea fi criticat, pentru a da nemulţumiţilor iluzia că îşi pot exprima liber părerile, dar nu trebuia împiedicat să funcţioneze.
33. Trebuie să se aibă o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie din industria minieră, respectiv din întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţei interne.
“Pârghiile” economiei socialiste trebuie păstrate în mâinile celor de la Centru. Din nou, o atenţie specială este acordată industriei miniere, precum şi celorlalte “sectoare prioritare”. În ce priveşte populaţia, aceasta trebuia menţinută la limita subzistenţei. Obţinerea unui strict necesar pentru viaţa de zi cu zi trebuia să devină preocuparea permanentă a fiecărui individ, pentru a nu mai avea timp să gândească. În acelaşi timp, se crea
posibilitatea recompensării celor fideli cu permisiunea de a se aproviziona pe
filiere preferenţiale.
34. Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilo, al cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.
Biserica putea oferi un refugiu, îl putea conecta pe individ la un alt sistem de valori, la o altă viziune asupra existenţei, îi putea da un sprijin pentru a rezista celor mai aspre încercări. Biserica trebuia anihilată, pentru ca singura “ştiinţă sacră” să rămână ideologia comunistă.
35. Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii care se bucură de popularitate. Locurile lor vor fi ocupate de oameni numiţi. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filozofiei generale, a logicii şi geneticii. Cu ocazia predării istoriei nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării, ci trebuie arătată mişelia regilor şi lupta poporului asuprit. În şcolile de specialitate trebuie introdusă specializarea restrânsă.
Profesorii care se bucură de popularitate sunt foarte greu de controlat. Atenţia deosebită ce li se acordă e motivată de faptul că, lucrând cu tinerii, le pot forma acestora concepţii şi atitudini ostile ideologiei comuniste. Mai mult, atitudinile deprinse la o vârstă fragedă au şanse considerabile să se păstreze toată viaţa. De aceea se impunea obligatoriu înlocuirea dascălilor populari cu politruci convinşi. Materialul documentar folosit în procesul de învăţământ trebuia să fie redus cât mai mult pentru a le transmite elevilor doar rudimente de cultură generală, rudimente permise de cenzura regimului. Adevărata învăţătură urma să fie cea din manualele de socialism ştiinţific, economie politică, precum şi din toate celelalte manuale rescrise în cheia ideologiei comuniste. Studiul limbilor latină şi greacă veche trebuia interzis în licee pentru a nu le da posibilitatea elevilor să aibă acces direct la operele unor mari gânditori ai lumii. Filozofia generală era interzisă, singura filozofie “adevărată” fiind cea marxist-leninistă; individul nu trebuie să aibă vreun termen de comparaţie pentru a ajunge să-şi pună întrebări periculoase. De asemenea, era interzis studiul logicii, pentru că ea i-ar fi putut face pe unii să aibă ideea de a judeca logic ideologia comunistă. Genetica, precum şi alte ştiinţe de avangardă, ar fi putut deschide noi orizonturi cognitive, din perspectiva cărora materialismul dialectic, darwinismul, ori socialismul ştiinţific ar fi părut desuete şi chiar false. O atenţie specială se acorda rescrierii istoriei. În acest context, chiar dacă respectiva naţiune ar fi avut
înaintaşi de marcă, trebuia ca ei să fie minimalizaţi, pentru a permite ca inocularea urii faţă de sistemul monarhist şi capitalist să aibă eficienţă maximă. În şcolile specializate era recomandată specializarea îngustă, menită să-l transforme pe om într-un robot foarte priceput în domeniul său de activitate, dar neputincios în rest.
36. Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta autohtonilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.
Din când în când, populaţia avea nevoie şi de o porţie de “circ”. Acesta însă trebuia să îndoctrineze cetăţenii. Istoria era rescrisă, astfel încât orice sărbătoare naţională se transforma în prilej de glorificare a “luptei pentru socialism” şi, eventual, a “mult iubiţilor” conducători.
37. Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei autohtoni care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi.
Iluzia independenţei faţă de Moscova a statelor-satelit trebuia păstrată pentru a nu zgândări în mod inutil orgoliul naţional al popoarelor vasale. Şi se păstra şi secretul asupra trecutului acelor personalităţi autohtone (multe dintre ele în funcţii importante, mergând până la cea supremă în stat şi partid, sau în rezerva de cadre), personalităţi care au fost pregătite din punct de vedere ideologic pe teritoriul Uniunii Sovietice, antrenate în spiritul unei fidelităţi absolute faţă de Kremlin.
38. Dacă se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat se va porni împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Se va începe cu: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi a culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. În munca de propagandă trebuie implicaţi şi localnicii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizaţii.
În statele socialiste puteau apărea diverse organizaţii având la bază ideologia comunistă, şi chiar declarativ filoruse. Întotdeauna însă exista pericolul ca declaraţiile de fidelitate faţă de Moscova să reprezinte doar o faţadă în spatele căreia aceste organizaţii să încerce promovarea independenţei naţionale, cel puţin din punct de vedere economic. A le interzice de-a dreptul era dificil, pentru că nu se puteau invoca în mod clar incompatibilităţi ideologice şi nici nu se dorea zgândărirea orgoliului naţional al cetăţenilor din ţara respectivă. De aceea se recomanda utilizarea unei diversiuni constând în acuzarea organizaţiei în cauză de naţionalism şi şovinism. În doctrina comunistă, naţionalismul era definit drept o “armă politică a burgheziei, folosită în scopul aţâţării urii naţionale, pentru a justifica asuprirea naţională, pentru a ascunde tendinţele sale expansioniste, pentru a împiedica unitatea de luptă a oamenilor muncii împotriva exploatării”. Naţionalismul era în totală opoziţie cu “internaţionalismul proletar”. La rândul său, şovinismul se definea ca “atitudine politică anacronică şi retrogradă”. Dar aceste “păcate ideologice” puse în seama organizaţiei vizate ar fi trebuit susţinute de fapte reprobabile pe măsură. De aceea se trecea la înscenarea unor fapte de o extremă gravitate precum profanarea de monumente, răspândirea de manifeste ostile Uniunii Sovietice şi “prieteniei” dintre ţara respectivă şi marele vecin de la Răsărit ş.a.m.d. În acelaşi timp, oricând puteau fi găsiţi localnicii care să poată fi folosiţi drept cozi de topor, în scopul provocării unei aversiuni totale a populaţiei faţă de organizaţia vizată. Motivele anihilării fiind astfel create, lovitura finală devenea extrem de simplă.
39. Se va avea grijă de construcţia şi reconstrucţia şoselelor, a podurilor, a drumurilor şi reţelelor de legătură, astfel ca în cazul în care este nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.
Uluitoarea viteză cu care trupele sovietice au intervenit în Cehoslovacia anului 1968 reprezintă o confirmare elocventă pentru importanţa acestei instrucţiuni.
40. Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozanţi care se bucură de stima populaţiei. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite “întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun.
Reprezentanţii opoziţiei politice nu puteau rămâne în libertate pentru că foarte uşor ar fi putut deveni nuclee de cristalizare a unor noi mişcări de rezistenţă anticomunistă. În acelaşi timp trebuia evitată cu foarte mare grijă martirizarea lor, pentru a nu rămâne în conştiinţa contemporanilor şi a generaţiilor viitoare drept exemple de verticalitate morală. Deoarece păstrarea unui secret absolut asupra sorţii lor era imposibilă, se impunea demolarea imaginii pe care o aveau în ochii populaţiei. În acest scop, erau acuzaţi şi condamnaţi pentru delicte de drept comun. În alte cazuri se răspândeau zvonuri şi chiar “dovezi” despre colaborarea lor cu diverse forţe antinaţionale sau chiar, mai târziu, cu serviciile de securitate. Iar atunci când se considera că înscenările ar fi luat prea mult timp, erau lichidaţi pur şi simplu prin “întâmplări neprevăzute”.
41. Trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acest caz să fie considerat o greşeală judecătorească: nu va avea loc reluarea procesului, respectiv pricinuitorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.
Sistemul comunist era “perfect”. În “cea mai bună dintre lumi, justiţia nu putea greşi, mai ales din punct de vedere ideologic. Dacă totuşi se iveau cazuri în care reabilitarea unor condamnaţi în procese politice devenea inevitabilă, “greşeala” trebuia atribuită unor oameni, nu sistemului în sine. Tot pentru a nu se ajunge la punerea în discuţie a sistemului era interzisă cu desăvârşire reluarea procesului. Pricinuitorii erorii judiciare erau şi ei învăluiţi în uitare, pentru a nu atrage prea mult atenţia opiniei publice asupra dedesubturilor procesului şi implicit a sistemului.
42. Acei conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor, să nu fie chemaţi în judecată. În cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit vor fi puşi în fiincţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă ca şi cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.
Incompetenţii promovaţi în funcţii superioare, care au produs pierderi substanţiale sau au creat tensiuni nedorite în rândul subalternilor, nu erau învinuiţi, nici trimişi în judecată, pentru că asemenea acţiuni ar fi atras atenţia asupra întregului sistem de promovare a cadrelor şi, în ultimă instanţă, ar fi erodat credibilitatea regimului. Dacă situaţia devenea intolerabilă, erau revocaţi din funcţii şi trecuţi în posturi echivalente sau chiar superioare ierarhic, pentru a demonstra populaţiei că liderii nu au greşit atunci când i-au învestit în respectivele funcţii, ci de vină au fost unele situaţii obiective, cărora nimeni nu le-ar fi făcut faţă mai bine în acele momente. Chiar dacă motivaţia părea confuză şi contradictorie, ea era utilizată ca atare şi pentru a induce în conştiinţa publică ideea că existau “raţiuni superioare”, de neînţeles pentru omul obişnuit, care au motivat schimbarea din funcţie a respectivilor. În continuare incompetenţii erau menţinuţi în posturi-cheie sau ca rezerve pentru procesul de “rotaţie a cadrelor”, deoarece erau total dependenţi de directivele de la Centru şi, astfel, extrem de uşor de controlat. În plus, dosarele penale ce li se puteau întocmi în orice moment puteau fi utilizate cu eficienţă garantată ca instrument de şantaj, dacă respectivii ar fi dat cel mai timid semn de nesupunere.
Procedeul a continuat să fie folosit şi după colapsul comunismului, în unele ţări est-europene. Spre exemplu, în România din timpul regimului Iliescu sunt nenumărate exemple de miniştri sau de înalţi funcţionari de stat care, după compromiterea definitivă în anumite funcţii, au fost “rotiţi” în altele similare sau au fost numiţi consilieri prezidenţiali, în loc de a fi deferiţi justiţiei, pentru a nu se da o confirmare oficială a greşelilor grave comise de conducerea de la Bucureşti.
43. Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, a socialismului, a industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.
Sistemul comunist nu putea fi acuzat vreodată de greşeli. Mai ales din punct de vedere ideologic. Pentru a accentua această percepţie în ochii opiniei publice, trebuia să se dovedească intransigent, îndeosebi cu cei care deviau de la linia politică impusă de la Centru, în timp ce se aflau în poziţii de conducere. Debarasarea de astfel de opozanţi politici periculoşi trebuia mediatizată la maximum, pentru a demonstra populaţiei că liderii comunişti nu fac nici un fel de discriminare şi îi pedepsesc drastic pe cei cu atitudini “duşmănoase” la adresa poporului sau a socialismului. Totuşi procesele
politice de răsunet s-au împuţinat cu timpul, pentru că politica şantajării “vinovaţilor” cu “petele” de la dosar s-a dovedit mult mai eficientă.
44. Cei care lucrează în diferite funcţii trebuie să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai slabă pregătire profesională, chiar necalificaţi.
Cei competenţi erau foarte greu de manipulat. De aceea ei nu erau de dorit în funcţii de conducere. În posturile-cheie trebuia să fie numiţi doar cei total incompetenţi, deoarece aceştia, pentru a-şi păstra noile privilegii, deveneau fideli total conducerii de la Centru şi îndeplineau cu stricteţe numai directivele venite de sus.
45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate cei care provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.
Pentru ideologii totalitarismului, marile personalităţi ale culturii reprezentau cea mai mare ameninţare. Asemenea personalităţi puteau desfiinţa foarte uşor, cu argumente clare, rudimentara ideologie comunistă, puteau aduna în jurul lor alţi oameni de valoare, puteau forma grupuri de rezistenţă tacită, dar extrem de eficientă în privinţa impactului asupra unei populaţii nemulţumite, erau greu de contracarat sau de aruncat în puşcării datorită renumelui lor internaţional. Din aceste motive trebuia ca ei să fie anihilaţi în timp, prin izolare, prin umilire, prin înlocuirea cu noi “personalităţi”, selectate dintre parveniţii cu “origine socială sănătoasă”, interesaţi numai de avansarea în ierarhia socială, ştiinţifică sau culturală, doar pe baza unei diplome şi a relaţiilor cu persoane influente din partid. În timp, strategia a avut sorţi de izbândă, astfel că la prăbuşirea regimurilor comuniste din estul şi centrul Europei, mare parte din “elita” culturală ori ştiinţifică a respectivelor state era alcătuită din indivizi mediocri. Din păcate, aceştia s-au erijat imediat în reprezentanţi “autentici” ai intelectualităţii şi au invadat noua scenă politică, în timp ce adevăratele valori, decimate în timpul regimului comunist, au continuat să trăiască şi să creeze în izolare şi cvasianonimat, scârbite de noua mascaradă a democraţiilor de operetă.
În încheierea acestui capitol, cred că ar fi interesant pentru cititor să încerce identificarea cât mai multor exemple de aplicare a acestor instrucţiuni în România Atât înainte de revoluţia din decembrie 1989, cât şi după… (Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare)
6. Controlul total asupra individului
Aceasta parte e mai lunga, de aceea am numerotat pe alocuri, pentru a fi mai usor de urmarit in cazul in care nu aveti timp sa cititi totul odata.
Controlul total asupra individului înseamnă controlul total asupra modului său de gândire, asupra comportamentului său şi asupra sentimentelor sale. Sistemele totalitare ce urmăresc supunerea necondiţionată a oamenilor se concentrează spre crearea acelui tip de cetăţean incapabil să ia decizii de unul singur.
În consecinţă esenţa controlului total asupra individului este reprezentată de anihilarea sentimentului de independenţă a acestuia, sentiment ce l-ar putea determina să gândească, să-şi creeze propriul său sistem de valori şi să ia decizii de unul singur. Pentru a pune sub control total mintea oamenilor, trebuie ca ei să fie cufundaţi în anonimatul maselor de manevră, să fie permanent dependenţi de sistemul de gândire al grupului din care fac parte şi să se supună necondiţionat, instinctiv, autorităţilor.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă controlul asupra minţii umane şi cum se obţine, practic, reformarea gândirii indivizilor, este necesară, de la bun început, sublinierea diferenţelor existente între această reformă a gândiriişi spălarea creierului sau manipularea prin hipnoză.
Spălarea creierului, metodă căreia îi va fi dedicat un capitol special, are efecte remarcabile în ceea ce priveşte determinarea individului de a se supune din reflex ordinelor sau de a-şi trăda semenii ori propria sa ţară. Tehnica a ieşit în evidenţă în timpul războiului din Coreea. Prizonierii americani erau supuşi unui tratament intensiv de manipulare a gândirii, în urma căruia ajungeau să servească propaganda procoreeană,
împotriva intereselor Statelor Unite. Şi totuşi efectele spălării creierului depindeau de conjunctura în care se afla prizonierul. Scăpat de sub influenţa “educatorilor” săi, eliberat de spaimă, individul era capabil, în majoritatea cazurilor, să revină la vechiul său mod de gândire..
Hipnotismul, la rândul lui, constă în desprinderea individului din starea de conştientă normală, în timpul căreia atenţia îi este concentrată către exterior prin intermediul celor cinci simţuri, pentru a-l plasa într-o stare de transă: legăturile cu exteriorul îi sunt estompate sau chiar retezate, iar atenţia îi este focalizată către interior, către sine. Evident, există mai multe feluri de transe, mergând de la cele de simplă reverie, când subiectul are semnale slabe de la lumea exterioară, până la cele puternice, când se supune total ordinelor hipnotizatorului, ajungând chiar la performanţe incredibile. În foarte multe
secte, ritualurile specifice sunt menite să inducă adepţilor o stare de transă, în urma căreia predicatorii îi fac să se comporte iraţional sau să comită acte pe care, în mod normal, le-ar fi respins.
Comparativ cu spălarea creierului sau cu manipularea prin hipnoză, reformarea gândirii este un proces mult mai subtil şi mai sofisticat. În sistemele totalitare, în special în cele evoluate, abuzul fizic sau psihic este foarte puţin sau chiar deloc perceptibil. Artizanii manipulării încearcă să creeze o imagine agreabilă a liderului în rândul maselor. În acest fel, rezistenţa psihică a individului este mult diminuată şi el poate fi influenţat mult mai uşor. Fără să vrea, el va coopera astfel cu manipulatorii săi, oferindu-le de multe ori informaţii despre sine, informaţii care mai apoi, fără ştirea sa, vor fi folosite chiar împotriva lui. Treptat subiectul se va integra maselor şi va răspunde perfect la ceea ce este “programat” să răspundă.
Experienţa celui de-al doilea război mondial, în timpul căruia mii de oameni obişnuiţi au fost determinaţi să participe la exterminarea, în lagărele de concentrare, a milioane de alţi oameni obişnuiţi, a relevat încă o dată, cu acuitate, necesitatea studierii mecanismelor de manipulare atât la nivel individual, cât şi la nivelul unor largi grupuri de oameni. Rezultatele acestor studii au arătat că procesul de influenţare are trei componente principale: modificarea comportamentului, integrarea în grup şi inducerea sentimentului de supunere necondiţionată faţă de autorităţi.
1
Experimentele desfăşurate de cercetătorii în domeniul psihologiei sociale au demonstrat că, în majoritatea cazurilor, atunci când individul caută să răspundă unei anumite situaţii sociale, el reacţionează din reflex, conform informaţiei acumulate în subconştientul său. Acţionând asupra subconştientului, artizanii manipulării obţin aproape întotdeauna reacţiile dorite din partea subiecţilor, fără ca aceştia să îşi dea seama că sunt influenţaţi. Pentru a înţelege mai bine cele trei componente ale procesului de influenţare este necesară prezentarea câtorva experimente foarte simple, însă deosebit de relevante.
În studierea tehnicilor de modificare subtilă a comportamentului, fără ca subiectul manipulat să-şi dea seama, un grup de cercetători i-a instruit pe studenţii unei clase de psihologie să experimenteze metoda pe propriul lor profesor. Astfel, în timp ce profesorul îşi ţinea cursul mişcându-se spre partea stângă a încăperii, trebuia ca studenţii să zâmbească şi să pară mult mai atenţi la spusele lui. În momentul în care profesorul se deplasa către partea dreaptă a clasei, studenţii păreau plictisiţi, iritaţi, neatenţi. După mai multe cursuri, profesorul a început să prefere doar partea stângă a încăperii pentru a-şi ţine prelegerile, iar câteva zile mai târziu s-a obişnuit să vorbească sprijinit lejer de peretele din stânga clasei.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Chiar şi după ce studenţii au revenit la comportamentul absolut normal, profesorul a continuat să-şi ţină cursurile în apropierea peretelui din stânga. Întrebat de cercetători asupra comportamentului său, a reacţionat oarecum cu iritare, susţinând că aşa preda el dintotdeauna, că acela era stilul său personal, că nu i se părea deloc ciudat să se sprijine de peretele din stânga clasei. În mod clar el nu conştientiza faptul că fusese influenţat de “jocul” studenţilor săi.
Exact ca în experimentul descris mai sus, nenumărate caracteristici comportamentale îi sunt induse individului în urma presiunii exercitate permanent asupra sa de cei din jur, de tradiţii, obiceiuri, rutine. În acest mod se ajunge la cea de-a doua caracteristică, cea a integrării totale a individului în grupul din care face parte.
Un alt experiment faimos, iniţiat de doctorul Solomon Asch, a demonstrat că marea majoritate a indivizilor ajung să se îndoiască de propriile lor cunoştinţe atunci când sunt puşi într-o situaţie socială în cadrul căreia componenţii grupului care se bucură de cel mai mare respect dau răspunsuri greşite la întrebări simple. O variantă a acestui experiment s-a desfăşurat într-o şcoală cu elevi foarte buni, care au fost puşi în rând, în faţa unui examinator sever. Acesta i-a întrebat care este formula apei. Elevii au răspuns relaxaţi, unul după altul: H2O. Examinatorul a zâmbit oarecum dispreţuitor, apoi a reluat cu severitate întrebarea: Încă o dată: care este formula chimică a apei? Puşi să răspundă pe rând, elevii au rămas dezorientaţi, unii au tăcut încurcaţi, alţii au răspuns că nu ştiu. Nimeni nu a reluat răspunsul corect!
Un alt exemplu care demonstrează cât de puternică, dar şi subtilă, este influenţa regulilor grupului asupra individului îl reprezintă unul dintre episoadele îndrăgitului serial de televiziune Camera ascunsă. Organizatorii au trimis un grup de câţiva cetăţeni să intre în liftul unei instituţii şi să-l ocupe în aşa fel încât să nu mai fie loc înăuntru decât pentru o singură persoană, apoi să stea cu spatele la uşă pe tot timpul deplasării ascensorului. După terminarea aranjamentului, camera ascunsă a înregistrat comportamentul indivizilor inocenţi, care intrau în lift, alături de grupul manipulatorilor.
La început, fiecare “victimă” era vizibil surprinsă de comportamentul neobişnuit al celor dinăuntru, manifesta o stare accentuată de disconfort, se agita, încerca să rămână, totuşi, cu faţa la uşă, apoi se întorcea într-o parte, tot mai mult, iar la destinaţie era aproape întotdeauna cu spatele la uşă, la fel cu toţi ceilalţi. Într-un singur caz, un tânăr s-a agitat permanent, dar a rezistat eroic tentaţiei de a se supune regulii de grup. După ce a ieşit din ascensor, starea de tensiune îi era atât de mare, încât a simţit nevoia să-şi aprindă imediat o ţigară.
2
În privinţa supunerii faţă de autorităţi, cele mai elocvente sunt experimentele lui Stanley Milgram, ce au fost descrise pe larg în capitolul dedicat clasificării manipulărilor. Ca o concluzie importantă a studiilor sale, nu trebuie uitat că Milgram scria: Esenţa supunerii constă în faptul că o persoană ajunge să se considere pe sine însăşi ca fiind un instrument al îndeplinirii dorinţelor şi ordinelor unei alte persoane şi, ca urmare, nu se mai consideră responsabilă pentru propriile sale acţiuni.
În capitolul dedicat sistemelor totalitare au fost descrise pe larg cele opt căi majore de manipulare a individului şi, în ultimă instanţă, a maselor, pentru obţinerea unui control total asupra acestora. Cele opt tehnici urmăresc declanşarea şi amplificarea procesului de influenţare, cu cele trei scopuri principale ale acestuia, deja descrise anterior: modificarea comportamentului, integrarea individului în grup (cufundarea în anonimat) şi supunerea necondiţionată faţă de autorităţi.
Efectele acestui proces de influenţare se concretizează, treptat, în supunerea totală a individului, deoarece manipulatorii ajung în cele din urmă să-i controleze şi comportamentul, şi gândirea, şi sentimentele. Înainte de analizarea celor trei componente ale recreării complete a individului: controlul comportamentului, controlul gândirii şi controlul sentimentelor, este necesară introducerea unui nou concept, anume disonanţa cognitivă.
În 1957, Leon Festinger a făcut cunoscute rezultatele unor studii ale sale bazate pe conflictul interior ce apare atunci când un raţionament, o trăire sau un act de comportament vine în contradicţie cu celelalte două.
Identitatea unui individ este alcătuită din împletirea armonioasă a gândirii, sentimentelor şi acţiunilor sale. Individul poate suporta numai discrepanţele minore între cele trei componente ale identităţii lui. Atunci când apare o discrepanţă majoră, omul are o senzaţie foarte puternică de disconfort, care reprezintă disonanţa cognitivă.
Întotdeauna când omului îi este foame, încearcă să mănânce. Întotdeauna când îi este sete, încearcă să bea. La fel, întotdeauna când resimte disconfortul psihic, încearcă să-l reducă sau chiar să-l anihileze. Cum? Festinger oferă un exemplu general în concluziile studiului său: Dacă unei persoane i se modifică actele comportamentale, atunci gândirea şi sentimentele sale se vor modifica în sensul minimalizării disonanţei.
Altfel spus, întotdeauna când unui individ îi este indusă schimbarea uneia dintre cele trei componente ale identităţii sale (gândire, comportament, sentimente), el şi le va modifica instinctiv pe celelalte două, pentru a nu mai avea senzaţia acută de disconfort psihic.
Să dăm câteva exemple simple pentru a înţelege cât mai exact implacabilul mecanism declanşat de disonanţa cognitivă. Să presupunem că un individ are obiceiul fumatului. În urma citirii avertismentelor privind nocivitatea viciului său, privind rata înaltă de cancer pulmonar în rândul fumătorilor, între obiceiul (comportamentul) său şi raţiune apare un conflict. Pentru a elimina acest conflict, individul are două variante: ori renunţă la viciu, ori îşi adaptează gândirea acestui comportament, în sensul găsirii unor justificări. Optând pentru cea de-a doua variantă, fumătorul înveterat va ajunge să-şi spună că, de fapt, statisticile privind cancerul nu sunt concludente, sau că va fi ferit de pericol dacă va fuma numai ţigări cu filtru, ori va găsi exemple justificative de genul: Uite la nea Ilie, are nouăzeci de ani, fumează câte un pachet pe zi de la doi’şpe ani şi n-are nici pe naiba…
Dacă adaptarea gândirii este insuficientă, fumătorul îşi va adapta şi sentimentele, ajungând să fie convins că o ţigară îi produce atât de multă plăcere, încât merită să-şi sacrifice câteva minute din viaţă pentru ea. Pentru nefumători asemenea justificări par stupide. Însă pentru fumători ele devin convingeri de nezdruncinat. Şi tocmai pe crearea unor asemenea convingeri se bazează strategia publicitară a marilor companii producătoare de ţigări.
Pe acelaşi fenomen al disonanţei cognitive se bazează şi dezumanizarea victimelor, în urma căreia oamenii obişnuiţi sunt transformaţi în ucigaşi cu sânge rece, proces descris într-un capitol anterior. Soldaţii, altminteri indivizi normali, sunt antrenaţi să lupte şi să ucidă inamicul. De multe ori se ajunge chiar la masacrarea unor fiinţe nevinovate: femei, bătrâni, copii. În urma unor asemenea acte de cruzime, soldatul resimte un acut disconfort psihic, concretizat prin apariţia remuşcărilor. Pentru a scăpa de remuşcări, pentru a-şi aduce în consonanţă acţiunile cu sentimentele şi raţiunea, soldatul ajunge să creadă sincer în propaganda desfăşurată de conducătorii săi. El consideră că duşmanii nu sunt oameni ca şi el, ci figuri odioase a căror viaţă nu are nici un fel de valoare. În consecinţă astfel de raţionamente îl absolvă de vină, iar sentimentele se conformează şi ele raţiunii, în sensul că remuşcările fac loc dispreţului şi urii fată de inamic, ba mai mult, satisfacţiei că duşmanii au fost eliminaţi.
Revenind la exemple mai simple, trebuie menţionat şi comportamentul cumpărătorului obişnuit. Să presupunem că cineva colindă magazinele specializate pentru a-şi găsi o maşină pe placul său. În cele din urmă se decide şi cumpără un anumit model. După efectuarea plăţii, în subconştientul individului apare o contradicţie între actul de cumpărare pe care tocmai l-a efectuat şi gândul că poate ar fi găsit ceva mai bun ori sentimentul că alte modele ar fi totuşi mai frumoase. În timp, pentru a reduce disonanţa, va ajunge să creadă că maşina pe care a cumpărat-o este cea mai frumoasă şi cea mai performantă. Chiar dacă un cunoscut ar încerca să-i demonstreze că alegerea sa a fost greşită, noul posesor de autoturism nu-l va asculta sau va căuta imediat argumente prin care să-i demonstreze că modelul cumpărat de el este cel mai bun. Dacă argumentele nu stau în picioare, el va pune intervenţia cunoscutului pe seama invidiei.
Este interesant şi modul în care au reuşit să se impună, pe pieţele occidentale, alimentele cu conţinut scăzut de grăsimi, fără colesterol etc, deşi gustul lor este diferit de cel al alimentelor tradiţionale. În acest caz, propaganda producătorilor a acţionat asupra raţiunii consumatorilor, convingându-i că asemenea alimente sunt cele mai sănătoase. Comportamentul a urmat raţiunea, în sensul că oamenii au început să cumpere numai astfel de produse. Mai rămâneau simţămintele. Pentru cei neobişnuiţi, gustul noilor alimente părea fad. Treptat însă, gustul s-a adaptat, conformându-se raţiunii şi comportamentului. După câteva luni, consumatorii chiar nu mai suportă gustul bucatelor tradiţionale, care li se par infernal de grase, spre exemplu.
În concluzie trebuie subliniat încă o dată faptul că, datorită fenomenului de disonanţă cognitivă, obţinerea controlului total asupra individului nu este neapărat condiţionată de exercitarea presiunilor, cu aceeaşi intensitate,şi asupra gândirii individului,şi asupra sentimentelor lui, şi asupra comportamentului său. În funcţie de scopul urmărit, manipulatorii pot acţiona, în principal, numai asupra uneia dintre cele trei componente ale identităţii individului, celelalte două modificându-se de la sine în funcţie de cea deja schimbată. Cu alte cuvinte, artizanii manipulării provoacă în mod deliberat disonanţe cognitive, pentru a face mult mai eficient şi mai rapid procesul de influenţare.
Având în vedere importanţa fenomenului de disonanţă, să analizăm pe rând cei trei piloni pe care se bazează controlul total asupra individului: controlul comportamentului, controlul gândiriişi controlul emoţiilor.
3
Controlul comportamentului este determinat de controlul realităţii fizice în care trăieşte individul. În această idee, artizanii manipulării au în vedere tipul de locuinţă a individului, felul în care acesta se îmbracă, numărul mediu al orelor de somn, alimentaţia, felul muncii pe care o prestează, ritualurile şi obiceiurile sale şi, în general, toate acţiunile lui.
Primul pas îl constituie instituirea unui program zilnic foarte strict, valabil pentru toţi membrii grupului social (cetăţeni obişnuiţi din societăţile guvernate de ideologii totalitare, membri ai unor secte, indivizi aflaţi în captivitate etc). În fiecare zi, un important interval de timp este dedicat activităţilor de îndoctrinare şi îndeplinirii unor ritualuri. În acelaşi timp fiecărui individ i se dau sarcini specifice, a căror rezolvare îi ocupă cea mai mare parte a timpului. În societăţile totalitare şi în cadrul sectelor distructive, omul are întotdeauna ceva de făcut. El nu se poate substitui regulilor deoarece ştie că este pasibil de pedeapsă.
În unele sisteme sociale ca şi în sectele extremiste, indivizii sunt aduşi până în faza unei dependenţe totale faţă de lideri. Ei trebuie să ceară permisiunea pentru absolut orice. Trebuie să ceară bani pentru autobuz, pentru haine, pentru a putea da un telefon unor rude sau cunoştinţe, pentru a se duce la doctor ş.a.m.d. Fiecare oră din viaţă este destinată pentru ceva anume, conform indicaţiilor liderilor sau cu aprobarea acestora. Pentru a fi exclusă orice manifestare de insubordonare, indivizii sunt aduşi în starea de dependenţă financiară totală faţă de liderul de grup sau faţă de sistem. Nesupunându-se ordinelor şi regulamentelor, ei nu mai au şanse de supravieţuire fizică.
În Albania lui Enver Hogea, spre exemplu, oamenii ajunseseră la o dependenţă totală faţă de conducătorii regimului. Pentru a avea dreptul să primească un aparat de radio, trebuia să se înscrie pe liste la serviciu şi să dovedească un comportament “exemplar” în muncă şi viaţă. După ani întregi de demonstrare a loialităţii faţă de regim puteau primi chiar şi aprobarea de a-şi cumpăra o bicicletă sau, culmea luxului, un televizor. Locuitorii obişnuiţi ai blocurilor din Tirana nu aveau încălzire, nici bucătării în apartamente.
Existau bucătării comune, pe stradă, iar femeile erau obligate să meargă acolo pentru a găti. În Albania nu existau autoturisme, decât în posesia unor membri ai ambasadelor sau a unor lideri comunişti. În rest nimeni nu avea acces la aşa ceva. Singurele mijloace de transport în comun erau autobuzele.
Nu trebuia ca oamenii să fie lăsaţi să simtă că le aparţine ceva numai lor, indiferent că era vorba de un autoturism sau de liniştea unui cămin. Ei puteau doar să primească recompense pentru comportament loial. Casele de odihnă existente la sfârşitul celui de-al doilea război mondial pe superbul litoral al Adriaticii au fost închise şi lăsate în paragină. A merge în concediu la mare era considerat un obicei “mic-burghez”, ce trebuia eradicat. În locul acestor perioade de relaxare, oamenilor li se oferea ceva mult mai “util”.
Datoria de onoare a fiecăruia era să-şi apere ţara de iminenta invazie a cotropitorilor imperialişti, într-un timp record, întreg teritoriul ţării a fost împânzit cu cazemate. Cupolele de ciment au fost amplasate în sate, la intersecţia drumurilor, în vii, în livezi, în lanuri, pe plaja de la malul mării, în munţi, absolut peste tot. Cazematele erau astfel orientate pentru a primi atacurile venite din vest, în special din Italia. Nu era zi în care fiecare cetăţean al ţării să nu vadă cazematele şi să nu simtă, instinctiv, pericolul. Iar dacă se întâmpla totuşi să-i mai rămână şi ceva timp liber, era preocupat să şi-l ocupe în întregime cu căutarea unei îmbucături mai bune sau cu procurarea câtorva lemne cu care să facă focul într-o sobă specială, două ore pe săptămână, pentru a-şi îmbăia copilul.
4
Pe lângă controlul strict exercitat asupra fiecărei ore din viaţă, o altă metodă de determinare a comportamentului este impunerea unor reguli care să-l determine pe individ să se integreze grupului, să nu aibă senzaţia unei identităţi proprii, ce l-ar putea duce spre exprimarea unor opinii personale. În sistemele totalitare, dar mai ales în sectele distructive, oamenii sunt puşi să mănânce împreună, să lucreze împreună, să aibă cât mai multe întâlniri în grup şi chiar să doarmă în mari dormitoare comune. Individualismul este descurajat prin orice mijloace. Mai mult, individul trebuie înregimentat într-o organizaţie anume, oricare ar fi ea, pentru a se supune unor regulamente abuzive şi a se integra unei ierarhii suplimentare.
În România lui Ceauşescu, conform experienţei nord-coreene, s-a încercat crearea “omului nou”, cu un comportament total nou, prin plasarea lui într-un cadru complet nou. Marile monumente istorice ale ţării au fost lăsate în paragină, pentru că trecutul trebuia rescris. Tradiţiile şi obiceiurile româneşti au fost ignorate şi chiar interzise. Un fabulos tezaur spiritual, cel al mitologiei naţionale, a fost cenzurat total, deoarece nu avea nici o legătură cu noua doctrină comunistă. Nici măcar locuinţele nu au scăpat tăvălugului demolator. Nenumărate clădiri din centrele tuturor oraşelor ţării au fost rase de pe suprafaţa pământului pentru a face loc arhitecturii “de tip nou”, concretizate în aşa numitele “centre civice”, toate trase parcă la indigo, pentru a nu individualiza în vreun fel oraşul sau regiunea respectivă. În fiecare cartier al Bucureştiului a început construirea unor mari complexe alimentare, despre care a prins să se insinueze tot mai mult zvonul că urmau a fi transformate în uriaşe cantine publice. La ţară, teroarea a fost şi mai mare. Sute de sate au fost distruse sau rase de pe faţa pământului în intenţia de a desfiinţa gospodăria ţărănească, aşa neajutorată cum era ea, pentru că reprezenta o sursă de inducere a simţului de proprietate privată, care, la rândul său, îi conferea omului o anume individualitate. În locul caselor au fost ridicate blocuri, în încercarea de a le impune ţăranilor un nou mod de viaţă, bazat pe traiul în comun, anost, fără posibilitatea vreunei iniţiative. De asemenea, în oraşe oamenii au fost înghesuiţi în blocuri-tip, fără personalitate, fără nici un detaliu arhitectonic distinctiv, care să le inoculeze tocmai acest sentiment de cufundare în anonimat, şi implicit comportamentul respectiv. Toate oraşele din ţările foste comuniste au acelaşi aspect: sufocate de blocuri uriaşe, identice, în culori şterse. Omului îi era impusă prin orice mijloace pierderea identităţii.
5
Controlul comportamentului se creează din fragedă pruncie, prin înregimentarea în tot felul de organizaţii bazate pe o ierarhie bine stabilită, cu un statut rigid, cu obligaţia de a purta un anumit gen de uniforme, aceleaşi pentru toţi. În România regimului comunist a fost înfiinţată organizaţia naţională a “Şoimilor patriei”, în cadrul căreia comportamentul copiilor era controlat încă din faza preşcolară. Urmau apoi organizaţia de pionieri, UTC-ul, sindicatul, organizaţia de partid ş.a.m.d. Întreaga populaţie trebuia cuprinsă în una sau mai multe forme de organizare, cu reguli stricte, eventual cu uniforme specifice, care să creeze sentimentul supunerii faţă de autorităţi, orice reprezentare ar fi avut acestea. Inducerea supunerii determina implicit şi un anume model de comportament. Omul nu trebuia să aibă timp de reflecţie pentru a ajunge la vreo opinie proprie sau la manifestări personale. Permanent, individul era ocupat să participe la acţiunile organizaţiei, să se zbată pentru obţinerea unor mici recompense, în majoritatea cazurilor “titluri de merit” ce nu aveau nici o componentă materială, să se comporte “exemplar” pentru a accede la trepte superioare ale ierarhiei grupului. Într-un asemenea mediu, guvernat de reguli nenumărate, orice act comportamental putea fi interpretat într-un anume fel, atrăgând după sine recompense sau pedepse. Individul era menţinut permanent într-o balanţă asupra căreia îşi concentra întreaga atenţie. Acţionând în sensul dorit de autorităţi, el era recompensat, lăudat şi, uneori, promovat; acţionând în sens nedorit, el era expus oprobriului public, criticat, retrogradat, supus unor munci umilitoare.
Viaţa în cadrul unui asemenea sistem, fără alternativă, fără derogări de la reguli (în cazul majorităţii cetăţenilor obişnuiţi), îl aduce pe individ în situaţia de a crede sincer că recompensele pe care le obţine în cazul comportamentului “corect” sunt absolut fireşti. De asemenea el crede sincer că atunci când este pedepsit pentru acte “incorecte”, chiar merită pedeapsa. Astfel impunerea unui anume gen de comportament atrage după sine, în timp, modificarea gândirii individului şi chiar a sentimentelor acestuia.
Obţinerea controlului total asupra individului prin determinarea modului său de comportament impune crearea unui întreg sistem de ritualuri şi obişnuinţe menite să asigure coeziunea grupului, să cufunde individul în anonimat şi să-l facă să se supună din reflex autorităţilor şi regulilor statuate de acestea. Se ajunge astfel la crearea unei maniere de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se tunde, chiar şi la o anumită expresie facială. “Limbajul de lemn” atât de ironizat după colapsul comunismului reprezenta totuşi, la
vremea lui, o poartă spre promovarea socială. Cei care ajungeau să-l stăpânească erau conştienţi că puteau accede mult mai uşor spre vârful ierarhiei. Mulţi ajungeau chiar să creadă sincer că un asemenea limbaj este “diplomatic” şi superior celui utilizat de “vulg”. Tunsoarea “decentă” era un alt element care îi făcea pe oameni să nu se deosebească unii de alţii.
În sistemele totalitare asiatice, majoritatea populaţiei purta un soi de uniforme tot timpul zilei. Dependenţa totală faţă de regim din punct de vedere financiar îi obliga pe cetăţenii obişnuiţi să se aşeze la coadă pentru a primi periodic îmbrăcăminte şi încălţăminte. Chiar şi să fi vrut, oamenii nu aveau posibilitatea să-şi procure haine mai “altfel”. Cu timpul, obişnuinţa i-a făcut să creadă sincer că acel gen de îmbrăcăminte este cel mai potrivit, cel mai decent, cel mai practic. Oamenii îmbrăcaţi deosebit le provocau un instinctiv sentiment de respingere.
În cadrul sectelor, adepţii sunt supuşi unor nenumărate ritualuri ce le creează un anume gen de comportament, care, la fel, atrage după sine reformarea gândirii şi a sentimentelor. Un fost membru al sectei lui Moon îşi aminteşte că până şi obiceiuri orientale minore precum descălţatul la intrarea într-un centru de meditaţie, îngenuncherea şi plecăciunile în faţa celor mai în vârstă îl făceau să se simtă deosebit de restul lumii, să aibă un sentiment de relaxare şi mulţumire de sine.
6
Indivizii care totuşi mai rezistă integrării totale sunt acuzaţi de egoism, de mentalităţi învechite şi, înainte de a fi pedepsiţi, li se oferă “şansa” reabilitării. Pentru a se reabilita, sau chiar pentru a nu se pune în asemenea situaţii, indivizii caută să se integreze perfect grupului, ajungând până la a-şi controla cele mai mici gesturi sau chiar tonul vocii în dorinţa de a nu ieşi cu ceva în evidenţă. Supunerea totală faţă de conducător, orice reprezentare ar avea acesta, devine cel mai important lucru pe care îl au de învăţat.
Conducătorii ştiu că nu pot comanda gândurile ascunse ale indivizilor. Însă ei ştiu foarte bine cum să le comande comportamentul,pentru ca gândirea şi emoţiile să se conformeze de la sine acestuia. Controlul gândirii presupune îndoctrinarea indivizilor atât de profund, încât ei să accepte necondiţionat ideologia grupului, să adopte în mod firesc noul limbaj şi să îşi formeze reflexul de a respinge instinctiv orice “gând perturbator”. Pentru a deveni un “bun” membru al respectivului grup social, individul ajunge să îsi manipuleze singur propria sa gândire.
În sistemele totalitare, oamenii sunt aduşi în situaţia de a crede că ideologia propagată de conducători reprezintă “adevărul absolut”, singura interpretare corectă a realităţii. Doctrina şi întregul păienjeniş de legi şi regulamente ale sistemelor totalitare nu se axează doar pe filtrarea informaţiilor culese de individ din exterior, ci mai ales au în vedere crearea unui sistem de gândire prin care individul însuşi să selecteze şi să interpreteze informaţiile în sensul dorit de lideri.
Îndoctrinarea, pentru a fi cât mai eficientă, trebuie să se bazeze pe simplicitate. Individului i se anulează posibilitatea de a judeca în profunzime, de a interpreta situaţiile sociale, în special prin împărţirea tuturor fenomenelor în “bune” şi “rele”. Nuanţele sunt excluse. În acest sens, lozinca: Cine nu este cu noi, este împotriva noastră separă dintr-o dată societatea, lumea exterioară, în “buni” şi “răi”, în oameni care gândesc “corect” şi inamici cu “mentalităţi învechite”. Delimitarea dintre cele două categorii este strictă şi nu acceptă nici o derogare, nici o interpretare. Pentru a da măsura lucrurilor “corecte”, tot ce este “bun” şi permis se regăseşte în imaginea conducătorului. Tot ce este “rău” provine din afară.
Mai mult, toate sistemele totalitare susţin că doctrina lor este riguros fundamentată din punct de vedere ştiinţific. Este, de fapt, singura “valabilă”, singura “adevărată”. Din acest motiv, indivizilor le este inoculată ideea de a nu se mai gândi la asemenea lucruri, “deja verificate”, pentru că ideologii sistemului au avut grijă să gândească pentru ei şi să le asigure integrarea în “cea mai bună dintre lumi”.
7
Conducătorii unui sistem totalitar creează întotdeauna un limbaj propriu grupului, alcătuit din cuvinte şi expresii specifice, pentru că limbajul pune la dispoziţia gândirii simbolurile cu care aceasta operează. Controlând limbajul, se poate controla gândirea. Majoritatea situaţiilor ce ar necesita analize complexe pentru a fi înţelese în esenţă de oamenii obişnuiţi sunt condensate, etichetate şi reduse la simple clişee verbale, ce atrag după ele formarea unor clişee de gândire.
Spre exemplu, în secta lui Moon, atunci când un membru are dificultăţi în a se înţelege cu un altul, situat fie deasupra, fie dedesubtul său în ierarhia grupului, conflictul este calificat drept “problema Cain-Abel”. Această etichetare induce imediat în mintea adepţilor şi modul de rezolvare a conflictului: Cain trebuie să i se supună lui Abel şi să-l urmeze, nu să-l ucidă, aşa cum s-a întâmplat în episodul descris de Vechiul Testament. Cu alte cuvinte, cel situat pe o treaptă ierarhică superioară are întotdeauna dreptate.
În acest mod conflictul este dezamorsat pe loc. Încercarea vreunui adept de a gândi altfel este calificată imediat drept supunere faţă de dorinţa Diavolului, de a-l pune pe Cain-cel-rău mai presus de Abel-cel-bun. Acest clişeu verbal şi de gândire îi împiedică pe adepţi să judece actele şi eventualele greşeli ale conducătorilor. Pentru că liderul acţionează întotdeauna corect şi, chiar dacă deciziile lui par uneori bizare, el ştie foarte bine ce face.
Clişeele verbale şi, mai apoi, cele de gândire au rolul de a-i separa net pe membrii grupului de restul lumii. Acest lucru este vizibil mai ales în cadrul unor secte, al căror sistem de îndoctrinare este foarte eficient şi pentru faptul că liderii lor acţionează asupra unor grupuri de oameni relativ restrânse, izolate de ansamblul societăţii. Prin practicarea unui limbaj propriu, sectanţii, se simt superiori, aleşi, posesori ai adevărului absolut. În acelaşi timp, clişeele verbale servesc pentru derutarea nou-veniţilor. Aceştia au impresia că sectanţii au ajuns la o înţelegere superioară a fenomenelor vieţii, că pentru a deveni asemenea lor trebuie parcurse nenumărate trepte iniţiatice, care să deschidă noi porţi ale cunoaşterii, că vor fi necesari ani întregi de eforturi pentru a accede la “adevărul absolut”. În realitate, însuşindu-şi limbajul sectei, participând la ritualurile iniţiatice, novicii vor învăţa cum să nu gândească. Ei vor învăţa că adevărata cunoaştere înseamnă credinţa totală în ideologia sectei.
8
O altă componentă importantă a controlului gândirii este formarea reflexelor mentale ale individului de a respinge orice gând ce ar putea contraveni ideologiei. Judecarea instinctivă a diverselor situaţii sociale este anihilată, prin crearea unei noi identităţi spirituale a individului, deosebite total de cea veche. Procesul inducerii unor astfel de reflexe mentale are mai multe etape. În prima fază se aplică negarea totală a ideilor “incorecte”, coroborată cu cenzurarea drastică a informaţiilor venite din exterior: Ce spun ei nu este adevărat. Este o minciună inventată de duşmanii noştri.Treptat , individul ajunge în situaţia de a-şi forma el însuşi un nou mod de gândire. Atunci când are unele dubii, din instinct va fi învăţat să gândească: Aşa ceva s-a întâmplat din motive bine întemeiate. Apoi nu va mai gândi, ci va veni imediat cu justificarea: Aşa ceva s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple.
Crearea reflexelor mentale are ca scop aducerea indivizilor în situaţia de a respinge din start orice idee ce vine în contradicţie cu doctrina sistemului, orice critică la adresa conducătorilor sau a grupului. Astfel de indivizi vor fi incapabili să raţioneze cu detaşare, să evalueze şi să interpreteze obiectiv situaţiile sociale. Rigiditatea gândirii lor îi va împiedica să se angreneze chiar în cel mai banal schimb de opinii. Ei vor fi sincer convinşi că sunt posesorii adevărului absolut. Dar ceea ce este mai grav, vor fi la fel de sincer convinşi că toţi cei ce nu au idei asemenea lor le sunt duşmani de moarte şi trebuie
eliminaţi.
Tot în ideea inducerii reflexelor mentale este încurajat un anume gen de critică şi autocritică- în cazul multor indivizi, deşi atrofiat până aproape de dispariţie, instinctul de judecare detaşată a unor situaţii sociale nu poate fi eliminat definitiv. De aceea el trebuie pervertit treptat, oferindu-i-se şansa de a fi utilizat, spre exemplu, în afirmarea unor păreri critice. Critica şi autocritica au şi menirea de a crea o imagine de “obiectivitate” a sistemului, întrucât cetăţenilor le este permis să-şi expună, chiar public, părerile. Însă punctul vital al acestor manifestări constă în faptul că niciodată nu este permisă criticarea ideologiei, ci a fenomenelor, a situaţiilor şi a persoanelor care i se opun. Întotdeauna doctrina, sistemul, conducătorul sunt mai presus de orice îndoială. În consecinţă numai ceea ce i se opune este demn de critică. La fel, autocritica nu va include niciodată părerea de rău a individului că a crezut necondiţionat în ideologia grupului, ci nemulţumirea că nu a crezut destul pentru a fi un “bun” cetăţean sau un “bun” adept al sectei respective.
În cadrul unor secte se practică intens ritualuri speciale de alungare a gândurilor “rele”. Adepţii sunt învăţaţi să identifice ei înşişi aceste gânduri şi să le anihileze pentru a se putea ridica pe o “treaptă superioară a cunoaşterii”. În funcţie de sectă, respectivele ritualuri pot consta în: rugăciuni, mătănii, meditaţii, cântece specifice, repetarea cu voce tare sau în gând a unor clişee cu valoare de simbol, intrarea în transă ş.a.m.d. Treptat, ritualurile devin obişnuinţă. Individul este “programat” să le activeze la primul semn de îndoială, teamă sau nesiguranţă. Automatismul ajunge la perfecţiune, iar sectantul începe să se roage brusc sau intră subit în transă fără ca măcar să realizeze că tocmai a avut un gând “rău”.
Asemenea automatisme mentale de înlăturare a oricărui gând “incorect”, a oricărei îndoieli sau incertitudini reprezintă cea mai directă cale de a rupe individul de realitate. Pentru el doctrina grupului va fi perfectă, conducătorii vor fi perfecţi, iar toate lucrurile rele ce i se vor întâmpla vor fi numai din vina lui. Dacă în cadrul sectelor astfel de automatisme se pot crea în câteva săptămâni sau luni, în cadrul sistemelor sociale mai mari este nevoie de ani sau chiar de decenii. Cu cât trece mai mult timp, apar noi generaţii, care, chiar dacă nu ar fi îndoctrinate în mod evident, ar ajunge să servească
ideologia regimului prin simplul fapt că trăiesc în acel sistem, că întreg comportamentul lor, modul de gândire, sistemul de valori, standardele culturale etc. se formează sub influenţa totală a ideologiei respective. Din acest motiv, seismele sociale mari, provocate de prăbuşirea unui întreg sistem doctrinar, induc la nivelul întregii populaţii starea de anomie, despre care am discutat într-un capitol anterior. Pentru reducerea perioadei de anomie cât mai mult posibil este necesară restructurarea din temelii a întregului sistem de valori, de legi şi regulamente. Perpetuarea unei stări de falsă tranziţie, în care vechile structuri şi mentalităţi continuă să funcţioneze, chiar şi sub forme poleite, în paralel cu noile mecanisme politice, economice şi sociale, nu face decât să permanentizeze haosul şi confuzia. Sistemele totalitare au putut fi instaurate rapid tocmai prin eliminarea completă, într-un interval de timp foarte scurt, a vechilor structuri. Instaurarea unui regim democratic, bazat pe încurajarea individului de a-şi manifesta propria sa identitate, nu se poate realiza prin forţă. Aici intervine rolul personalităţilor în istorie.
Atunci când personalităţile, aflate la conducere în asemenea situaţii de criză, sunt incapabile să imprime un curs ascendent redefinirii societăţii, artizanii manipulării pot induce foarte uşor sentimentul culpabilizării generale. Având în vedere că fostul regim ideologic totalitar a inoculat în mentalitatea cetăţenilor de rând ideea că doctrina şi acţiunile conducătorilor sunt întotdeauna corecte, iar fenomenele negative sunt puse exclusiv pe seama oamenilor obişnuiţi, cu concepţii “incorecte”, aceştia vor putea fi învinuiţi mult mai uşor de toate relele, pe motiv că “mentalitatea lor este învechită”, că nu vor să înţeleagă măreţia programelor propuse de lideri şi justeţea acestora, că se lasă influenţaţi de duşmanii naţiunii sau de diverşi “huligani” ori “golani”, că toată lumea este coruptă, că oamenii nu-şi merită liderii.
Conducătorii totalitari nu vor accepta niciodată ideea că fenomenele negative s-ar putea întâmpla din cauza incompetenţei lor, doctrinei pe care o servesc, sau sistemului pe care îl susţin. Chiar în faţa celor mai clare evidenţe ale eşecului totalitarismului, ei vor susţine în continuare ideologiile de inspiraţie totalitară sub diverse pretexte precum: Se poate democraţie şi cu un despot luminat…ş.a.m.d.
Sursa: Bogdan Ficeac – Tehnici de manipulare
comentariu