Manipularea este ca o formă de hipnoză. Ți se întâmplă, când ți se întâmplă, fără să fii conștient de asta. Oricine dintre noi cred că a văzut filmulețe sau spectacole în direct cu hipnotizări și hipnotizați. Niciodată, dar niciodată, după ieșirea din transă, cel hipnotizat nu spune că și-ar fi dat seama că altcineva i-a condus, pentru câteva clipe, voința.
Nu e de mirare, deci, că, în aceste zile, puținii tineri frumoși și liberi care acceptă să răspundă la unele întrebări ale reporterilor neagă cu vehemență ipoteza manipulării lor. Pur și simplu nu sunt conștienți că așa ceva li s-ar putea întâmpla. De ce? Pentru că nu sunt interesați să privească tabloul de ansamblu și, mai mult decât atât, tratează cu dispreț lecțiile istoriei.
Să ne amintim de decembrie 1989. Într-o dimineață, străzile Bucureștilor au fost brusc inundate de șuvoaie de manifestanți curgând pe marile bulevarde spre Piața Palatului, spre sediul CC. Pe cei care am participat atunci, nu ne-a îndemnat nimeni, explicit, la televizor sau pe alte căi (de Facebook nu se vorbea încă) să ieșim în stradă și să ne concentrăm într-un anumit punct al orașului. Am făcut-o totuși, dintr-un imbold interior pe care l-am pus exclusiv pe seama conștiinței noastre trezită brusc de niște evenimente extrem de grave. Dacă ne-ar fi spus atunci cineva că suntem manipulați să facem acea „revoluție”, am fi respins ipoteza cu o vehemență comparabilă, probabil, cu cea a manifestanților de azi din Piața Victoriei.
Și, totuși, la „revoluție” am fost manipulați. Din greu. Cu tot arsenalul de care dispunea la acea vreme propaganda perestroikistă și nu numai. Ne-au demonstrat asta anii ce au urmat, dezvăluirile liderilor politici mondiali ai vremii, istorici români de prestigiu care au documentat evenimentul până în cele mai mici detalii.
Astăzi, doar cei cu ochelari de cal sau fără un minim discernământ mai susțin că „revoluția română” din decembrie 1989 a fost o mișcare spontană în care românii și-au luat soarta în mâini și și-au făcut dreptate singuri.
***
Există asemănări izbitoare între evenimentele din decembrie 1989 și cele din ianuarie 2017. Apariția, pe plan global, a unui mare lider (Gorbaciov la vremea aceea, Trump astăzi) extrem de determinat în a schimba ordinea mondială; numărul uriaș (fără precedent între aceste două momente) de oameni scoși în stradă în România; folosirea ca declanșator, pentru această revoltă de proporții, a unei decizii greșite a conducătorilor țării (atunci convocarea de către Ceaușescu a unui miting sinucigaș, acum emiterea de către guvern a unor ordonanțe de urgență cu mare potențial emoțional); internaționalizarea imediată a conflictului și trimiterea la București, de către toate marile agenții de presă (dar nu numai) a unor efective impresionante de reporteri pregătiți ca pentru un eveniment extrem.
Și lista similitudinilor ar putea continua. Las însă restul de demonstrație istoricilor, eu doar vreau să insist asupra contextului.
Trump a declarat în campania electorală că SUA nu vor mai susține Europa, ca până acum, la pachet, în ansamblul ei. America se va orienta spre tratate bilaterale cu țări europene. Deja, se pare, Ungaria și Polonia au ales, între UE și SUA, SUA. Acum se desfășoară bătălia pentru România. Prin invitarea la Washington a liderilor PSD Dragnea și Grindeanu, administrația Trump a comunicat în subtext că îl consideră pe președintele Iohannis în cealaltă tabără, pro – UE.
Eu în acest context citesc evenimentele tensionate din România și jocul iresponsabil, la totul sau nimic, al președintelui Iohannis.
Imensa masă de manevră folosită în stradă de președinte pentru a submina guvernarea PSD este subtil catalizată de liderii europeni Merkel și Hollande, care încearcă să mențină UE în viață, să evite destrămarea sa.
Nu mă pronunț, pentru că nu știu, în ce tabără ar fi mai bine, per total, pentru România. Din perspectiva, însă, a tendințelor revizioniste din ce în ce mai agresiv exprimate de Budapesta, cred că ar fi mai sigur, pentru unitatea teritorială a României, să fim în aceeași tabără cu Ungaria, și protejați de SUA, decât să ne raliem unei Uniuni Europene cu două viteze, supusă unor forțe centrifuge tot mai greu de controlat.
Revenind la evenimentele interne, discursul de ieri al președintelui este unul de escaladare a războiului fratricid. Înseamnă că, la Malta, Klaus Iohannis a promis fidelitate cu orice preț Germaniei și Franței, chiar cu prețul aruncării României într-un război civil. O opțiune care ar trebui să îngrijoreze Washingtonul.
Dar mai există și varianta ca Washingtonului să-i convină până la urmă această împărțire de influență. România, în tabăra cealaltă, poate deveni, la momentul potrivit, o bună piesă de sacrificiu într-o negociere a armoniei globale pe următoarea sută de ani. Părți din România sunt râvnite atât de Rusia cât și de Ungaria. Oare UE va fi îndeajuns de puternică și determinată pentru a putea apăra România de astfel de pericole? Mă îndoiesc!
Iohaniștii vor mobiliza din nou, în weekend, sute de mii de protestatari care refuză să se informeze real și să vadă tabloul mai larg. Ei nu au capacitatea (sau voința) de a recunoaște că informația reală nu se ia de pe Facebook ori de pe situl de propagandă groasă „Corupția ucide”. Și atunci preferă, evident fără să recunoască, manipularea. O preferă pentru că le spune ce vor ei să audă. Îi ajută să confunde realitatea imperfectă cu fanteziile lor de „mai bine”. Să evadeze într-un virtual confortabil. Manipulare, dulce evadare!
Mai important decât ce vor face ionahiștii, care au devenit, vai, atât de previzibili și repetitivi, este ce vor face protestatarii de la Cotroceni. Căci nici aceștia nu sunt de capul lor, să nu ne mințim singuri crezând asta.
Dacă manifestația de la Cotroceni va crește spectaculos (până acum nu prea au fost semne), înseamnă că, încă, guvernul PSD are o susținere de peste ocean. Și, România, încă este dorită de Washington în echipa sa.
Dacă manifestația de la Cotroceni îngheață în stadiul incipient de acum, sau se stinge, înseamnă că PSD a depus armele și fanatismul lui Iohannis a învins.
Oricum, deznodământul profund al conflictului de la București se pare că nu se decide în România. Soluția, dacă nu a fost deja stabilită și acum asistăm la pașii implementării ei, se decide în afară și fără consultarea românilor.
Asta pentru că suntem dezbinați de conducători și noi înșine nu știm să ne oprim, singuri, din autodistrugere.
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu