Malaxorul de reputatii

Am scris, si nu o data, despre catuse. Nu-i cunosc pe cei ce au fost plimbati cu ele la maini si nu am decat o vaga idee despre ceea ce contin dosarele lor. Dar stiu ca atata vreme cat instantele de judecata nu s-au pronuntat, ei  sunt nevinovati. Si, daca pana la urma vor fi, ma intreb daca li se va intampla ceva si celor ce au dat sentinta inainte de judecata, plimbandu-i adica incatusati prin fata tuturor televiziunilor patriei. Nu-mi amintesc sa-si fi revenit vreunul dintre cei foarte numerosi care, cu nepasare, au fost trecuti prin acest malaxor national de distrus reputatii. Ce n-a reusit Securitatea, au reusit cu mult succes democratii postrevolutionari, gratie libertatii obtinute prin Revolutie. Ciudat este ca oamenii nu s-au aratat prea oripilati de aceste practici primitive. Probabil ca n-au avut suficient timp sa invete sa fie ei insisi; n-au fost suficienti cei douazeci de ani care au trecut de la Revolutie. Ceea ce ma ingrozeste insa cu adevarat este ca la ora aceasta ne purtam ca niste fiinte fara trecut, fara istorie, fara cultura, de parca am fi fost parasutati intr-un loc necunoscut fiind obligati sa luam totul de la inceput. Si, lucrul cel mai grav, sub conducerea diletantilor, amatorilor si a celor ce in loc de carte, de cunostinte, iti arata muschii. Astazi, nimeni nu se sinchiseste sa discute, sa se explice, ci sa ordone. Cu cat mai ignorant cu atat mai brutal si mai fudul. Cei de varsta mea au mai respirat acest aer din vremea comunistilor primitivi de dupa ultimul razboi, asa ca au dobandit un simt special: simt cu precizie licheaua si prostia. Avertismentele lor, din pacate, nu sunt luate in seama, dar asta s-a mai intamplat. Doar lasii sunt ca intotdeauna mirati si derutati.

Sigur, am scris despre lumea prin care am trecut asa cum mi s-a parut ca trebuie sa scriu. De multi ani deja, mi-am pierdut chiar si  iluzia ca prin ceea ce scriu o pot influenta in vreun  fel. Daca ma obsedeaza oamenii si spatiul in care traiesc, daca scriu exact ce simt si ce cred, este pentru ca ma incearca o nevoie teribila de a face pace cu mine insumi, pentru a nu-mi putea reprosa ca am fost spectator neutru la multimea de catastrofe la care istoria m-a obligat sa asist. in timpul inclestarilor din munti sau din anii ingrozitori ai colectivizarii, cand la numai cativa pasi istoria isi arata fata ei cea mai brutala, am avut si confrati care notau cu infinita candoare in jurnalele lor: „Azi am citit trei versuri din Virgiliu“ etc. L-am citit si eu pe Virgiliu la timp, dar mi-a fost imposibil sa ignor catusele istoriei, prostia dezlantuita asupra unui pamant nevindecat de ranile razboiului.  N-am putut sa fug, sa tac sau sa ignor ceva ce ma cutremura: agresivitatea, ura si dispretul pentru om sau pentru orice reper moral, religios sau cultural. Si nici sa nu tin seama de observatiile celor ce s-au oprit asupra psihologiei noastre, de la Draghicescu la Radulescu-Motru. imi trec deseori prin minte si concluziile lui Petre Pandrea dupa periplul sau prin inchisorile romanesti. „Exista multa ereditate tarata in Valahia: talhari, aventurieri-fantasti, psihopati religiosi ai unui imperiu antic in decadere, ca acela roman, psihopati sectanti ai unui imperiu in crestere, cel rus.“ Iar dincolo de asta am descoperit din exemplele date  in jurnalul sau ca nu e bine sa crezi in vesnicia oricarei functii sau sa fortezi portile istoriei cu lectiile nefacute. Si ca atunci cand justitia pamanteana nu mai functioneaza sau este in mainile unor oameni nepotriviti, cealalta justitie, divina, intervine pentru a repune in drepturi adevarul. Ce s-a ales de marimile comunismului primitiv,  stalinist? Cum au sfarsit-o marii tortionari si facatori de nedreptate?

Exemplele date de Petre Pandrea sunt edificatoare. Ana Pauker, in culmea puterii, si-a trimis sotul, pe Marcel Pauker, la esafod. Se stie cum a sfarsit-o si ea. Constanta Craciun si-a lasat fratele sa fie condamnat pentru mai nimic la 25 de ani munca silnica.Teohari Georgescu i-a inchis pe toti cei ce i-au dus alimente la inchisoare, dar n-a putut evita rasplata destinului. Vasile Luca, ministrul finantelor, „proletar zdrentaros, cu aspiratii de grof si instincte de asasin“, care a vrut sa omoare 30 de mii de detinuti politici, a fost in cele din urma condamnat la moarte, pedeapsa ce i s-a comutat la inchisoare pe viata din marinimia lui Petru Groza. „A rasarit din neant, a fost un ghem de contradictii si o oala de noapte cu otravuri ale Anei Pauker. S-a reintors definitiv in neant“, conchide Petre Pandrea. Atata doar ca ceea ce a ramas dupa ei este cumplit.  Un altul, procurorul Manea, „a trimis la moarte sute de oameni.(…) L-am zarit, scuipat, prin puscarii. A murit, literalmente, mancat de viermi. Avea buboaie la sezut, a facut viermi la tranji, dormea sub paturi dispretuit de semeni si de sine insusi. A fost ajutat, din cand in cand, doar de cateva din victimele lui. A murit sub povara viermilor“.  Dar oricat ar fi de grele asemenea pedepse, ele nu ne pot consola pentru pierderea unor mari valori. Scriind despre Mircea Vulcanescu, Petre Pandrea se intreba: „Cum a fost posibil sa-l tina dezbracat la piele, in celula neagra, in plina iarna?“ Cum a fost posibil sa moara in inchisoare monseniorul Ghica, Gheorghe Bratianu si atatia altii, zeci si sute de mii cu care autorul Jurnalului nu s-a intalnit? Dupa atata durere, spaime si mizerie, cum este posibila noaptea spirituala in care ne adancim cu fiecare zi mai mult? Istoria ne-a dovedit si noua, celor de azi, ca din varful puterii absolute si pana la Targoviste drumul poate fi foarte scurt. Nu eterna schimbare a legilor si a Constitutiei ne poate scoate din criza morala in care ne gasim. „Cea mai mare revolutie in Romania ar fi aplicarea legilor“, spunea Gherea in „Neoiobagia“.

AUGUSTIN BUZURA

sursa:  revistacultura.ro