În Singapore, supravegherea în masă, căutată şi reclamată în România în cazul recentei legislaţii cu privire la înregistrarea cartelelor prepay sau la accesul autorităţilor la computerele personale, chiar funcţionează (cu ajutor american). Interesant e în ce scop – poate acest scop scuza mijloacele?
La puţini români ajunge câteva ceva despre Singapore – ca şi despre alte modele de dezvoltare ale vremii, de parcă am fi supuşi unui embargou asupra altor informaţii în afara predicilor în favoarea a ceea ce a ajuns să fie numit “fundamentalismul de piaţă”.
E drept, unele informaţii pot da idei, pot duce la cerinţe faţă de reprezentanţi – ceea ce este periculos pentru sistemul local. De exemplu, foarte posibil că nu puţini români – sigur şi alţi eşuaţi ai tranziţiilor est-europene – ar prefera “o dictatură ca în Singapore” în schimbul programului imobiliar naţional de acolo:
“Furnizarea de locuinţe la preţ accesibil, echitabile, este o promisiune fundamentală pe care guvernul o face cetăţenilor săi, iar a asigura mulţumirea acestora în cartierele lor a fost considerat un lucru esenţial pentru armonia naţională. Optzeci de procente din cetăţenii statului Singapore locuiesc în locuinţe de stat – apartamente moderne, cu mai multe camere, în blocuri înalte, dintre care unele s-ar vinde pentru circa un milion de dolari americani pe piaţa liberă. Guvernul, care deţine şi circa 80% din terenurile oraşului, vinde apartamente la rate ale dobânzii sub 3% şi permite cumpărătorilor să-şi plătească ipotecile dintr-un cont obligatoriu de economii pentru pensionare, la care contribuie şi angajatorii. Efectul este că aproape toţi cetăţenii singaporezi sunt proprietarii locuinţelor lor, iar pentru asta nu dau foarte mult din veniturile lor.” (FP România, nr. 41, pag. 68)
Experimentul Singapore/ Laboratorul social (de Shane Harris)
Singapore experimentează pentru a descoperi dacă supravegherea în masă şi cantităţile imense de date pot nu doar să protejeze securitatea naţională, ci, de fapt, să construiască o societate mai armonioasă.
(…) Înapoi în Statele Unite, totuşi, programul TIA devenise subiectul unei enorme controverse. La numai câteva săptămâni după ce Poindexter s-a întâlnit cu Ho, jurnaliştii au aflat că Departamentul Apărării finanţa cercetări experimentale privind obţinerea unor cantităţi masive de date private ale americanilor. Unii membri ai Congresului şi susţinători ai dreptului la viaţa privată şi ai libertăţilor civile au cerut ca TIA să fie oprit. A fost – dar numai în ceea ce priveşte numele. La sfârşitul lui 2003, un grup de congresmeni americani, cu mai multă compasiune pentru ideile lui Poindexter, au aranjat ca experimentul său să fie divizat în mai multe programe separate, toate primind noi nume de cod, clasificate şi plasate sub supravegherea Agenţiei Naţionale de Securitate (NSA). Fără ştiinţa celor mai mulţi americani la acea vreme, NSA derula ea însăşi un program clasificat care colecta înregistrări ale convorbirilor telefonice şi ale comunicaţiilor pe internet ale americanilor şi le prelucra pentru a descoperi conexiuni cu teroriştii. Elemente ale acelui program au fost descrise în documente clasificate dezvăluite în 2013 de fostul contractant al NSA Edward Snowden, declanşând cea mai semnificativă şi controversată dezbatere despre securitate şi viaţa privată din America din ultimele patru decenii.(…)
Din cauza acestor scandaluri, mulţi foşti şi actuali oficiali ai SUA au ajuns să privească Singapore drept un model pentru felul în care ar construi un aparat de informaţii, dacă legile privind viaţa privată şi o lungă tradiţie a libertăţilor civile nu le-ar sta în cale. După ce a părăsit DARPA, în 2003, Poindexter a devenit consultant pentru RAHS şi mulţi agenţi americani au călătorit la Singapore pentru a studia direct programul. Ei sunt atraşi nu numai de faptul că Singapore a adoptat supravegherea în masă, dar şi de amestecul curios de democraţie şi autoritarism al ţării, unde un guven paternalist asigură necesităţile de bază ale oamenilor – locuinţe, educaţie, securitate – în schimbul unei deferenţe aproape reverenţioase. Este o societate a legii şi ordinii, iar definiţia „ordinii” este atotcuprinzătoare.
La zece ani după fondarea sa, programul RAHS a evoluat dincolo de orice îşi putea imagina Poindexter. Astăzi, în toate ministerele şi departamentele naţionale din Singapore, armate de funcţionari publici folosesc planificarea pe bază de scenarii şi analiza unor cantităţi mari de date din RAHS pentru o mulţime de aplicaţii, dincolo de apărarea de bombe şi viruşi. Le utilizează pentru a planifica cicluri de achiziţii şi bugete, pentru a face prognoze economice, pentru politica privind imigraţia, pentru studierea pieţei imobiliare şi pentru dezvoltarea de planuri educaţionale dedicate elevilor din Singapore – şi caută să analizeze postările de pe Facebook, mesajele de pe Twitter şi alte reţele sociale în încercarea de a „măsura dispoziţia naţiunii” în legătură cu orice, de la programele sociale ale guvernului până la potenţialul unor revolte civile. Cu alte cuvinte, Singapore a devenit laborator nu numai pentru a testa cum supravegherea în masă şi analiza unor cantităţi mari de date ar putea preveni terorismul, dar şi pentru a determina dacă tehnologia poate fi utilizată pentru a construi o societate mai armonioasă. (…)Sistemul RAHS a devenit operaţional un an mai târziu şi a început imediat să „examineze o serie de surse căutând semne slabe ale posibilelor şocuri viitoare”, şi-a amintit mai târziu un ofiţer de securitate singaporez de rang înalt care a fost implicat în lansare.
Sistemul foloseşte un amestec de tehnologie brevetată şi se bazează pe „un model cognitiv” conceput pentru a mima procesul gândirii umane – o caracteristică principală a conceptului, influenţată de sistemul TIA al lui Poindexter. RAHS nu gândeşte el însuşi. Este un instrument care ajută fiinţele umane să cearnă stocuri uriaşe de date pentru a găsi indicii despre orice. Este conceput pentru a analiza informaţii practic din orice sursă – intrările sunt aproape incidentale – şi a crea modele ce pot fi utilizate pentru a prognoza evenimente potenţiale. Aceste scenarii pot fi comunicate apoi întregului guvern singaporez şi pot fi preluate de orice minister sau departament care le consideră utile. Folosind o magazie de informaţii, numită bază de idei, RAHS şi echipele sale de analişti creează „relatări” despre felul cum se pot derula diferite ameninţări sau oportunităţi strategice. Scopul nu este atât de a prezice viitorul, cât de a avea în vedere un număr de „viitoruri” posibile, care pot arăta guvernului la ce să fie atent şi când să facă mai multe cercetări. (…)
Oficialii singaporezi subliniază faptul că cetăţenii sunt liberi să critice guvernul şi că aceştia o şi fac. De fapt, una dintre cele mai populare cărţi în acest an în Singapore a fost a fost un provocator atac la dogma oficială, care există de mai multe decenii, privind pericolul existenţial la adresa ţării. Hard Choices: Challenging the Singapore Consensus, de Donald Low şi Sudhir Thomas Vadaketh, susţine că este posibil ca Partidul Acţiunea Poporului, aflat la guvernare, care deţine puterea fără întrerupere din 1959, să fi inventat ideea că Singapore este la un pas distanţă de dezastru în încercarea de a supune masele şi de a-şi întări poziţia la conducerea ţării. (…)
Dar este greu de ştiut dacă rata mică a infracţiunilor şi respectarea statului de drept sunt un rezultat mai mult al supravegherii extinse ori al acordului tacit al singaporezilor asupra faptului că nu trebuie să se întoarcă unii împotriva altora, pentru ca ţara să nu se fisureze. Dacă este valabilă ultima variantă, atunci experimentul Singapore sugerează că guvernele pot instala camere pe fiecare bloc din oraşele lor şi pot folosi toate datele disponibile online pentru a reduce spectaculos infracţiunile, a preveni actele teroriste sau a opri o epidemie. O unitate naţională pentru un scop, un sentiment că ne scufundăm sau înotăm împreună trebuie să fie insuflat populaţiei. Deci Singapore foloseşte tehnologia pentru a face şi acest lucru. (…)
În 2009, liderii din Singapore au decis să extindă sistemul RAHS şi utilizarea planificării scenariilor mult dincolo de domeniul securităţii naţionale – cel puţin aşa cum este aceasta înţeleasă în mod obişnuit în Statele Unite. Au înfiinţat Reţeaua Viitorului Strategic, formată din secretari adjuncţi din fiecare minister, pentru a exporta metodele RAHS la nivelul întregului guvern. Reţeaua priveşte dincolo de problemele de securitate naţională şi utilizează planificarea viitorului pentru a aborda toate tipurile de probleme sociale şi economice interne, inclusiv identificarea „surprizelor strategice” şi a aşa-numitelor evenimente tip „lebădă neagră”, care pot afecta abrupt stabilitatea naţională. (…)
Singapore derulează acum o iniţiativă multianuală pentru a studia cum pot fi înlocuite persoanele cu funcţii de nivel jos ori care au meserii în producţie cu sisteme automate, precum computere sau roboţi, ori cum pot fi aceste slujbe externalizate. Oficialii vor să înţeleagă de unde vor veni joburile viitorului, astfel încât să poată recalifica actualii muncitori şi ajusta curricula educaţională. Dar transformarea joburilor necalificate în joburi mai calificate – pe care să le poată ocupa cetăţenii singaporezi – este un pas către împingerea imigranţilor slab calificaţi afară din ţară. (…)
Dacă stabilitatea naţională înseamnă mai multă supraveghere şi scanarea unor cantităţi mari de date, singaporezii par dornici să facă schimbul. „În Singapore, pragul pentru supraveghere este considerat relativ ridicat”, conform unui studiu al RAHS, majoritatea cetăţenilor acceptând „situaţia de supraveghere” ca necesară pentru descurajarea terorismului şi a „autoradicalizării”. Singaporezii vorbesc, adesea cu respect, de „contractul social” dintre oameni şi guvernul lor. Au ales în mod conştient să cedeze anumite libertăţi civile şi libertăţi individuale în schimbul unor garanţii fundamentale: securitate, educaţie, locuinţe accesibile, îngrijirea sănătăţii. Dar contractul social este negociabil şi „nu trebuie considerat garantat”, avertizează echipa RAHS. „Şi nici nu trebuie considerat a fi perpetuu. Măsurile de supraveghere considerate acceptabile astăzi pot să nu fie tolerabile pentru generaţiile viitoare de singaporezi”. Cel puţin nu dacă respectivele măsuri le sunt aplicate doar lor. Un studiu asupra viitorului, care a examinat „supravegherea de jos în sus”, a ajuns la concluzia că proliferarea telefoanelor inteligente şi a mass-media sociale îi transformă pe cei supravegheaţi în supraveghetori. Aceste noi tehnologii „au dat cetăţenilor posibilitatea de a privi atent la elitele guvernamentale, la corporaţii şi la oficialii care aplică legea… mărind expunerea acestora la riscuri privind reputaţia”, a descoperit studiul. De la cetăţeanul furios care face o poză poliţistului care doarme în maşina de serviciu şi o postează pe Twitter până la un blogger de opoziţie care contestă ordinea de partid, liderii din Singapore nu pot scăpa de privirea propriilor lor cetăţeni. Sună ca o prognoză corectă. În acest mic laborator de exploatare a unor cantităţi imense de date, experimentul produce un rezultat neaşteptat: cu cât singaporezii petrec mai mult timp online, cu cât citesc mai mult, cu cât îşi împărtăşesc mai mult gândurile unii altora şi guvernului, cu atât mai mult au ajuns să înţeleagă că represiunea uşoară din Singapore nu este complet normală în ţările dezvoltate, democratice – şi că guvernul lor nu este infailibil. În măsura în care Singapore este un model de urmat pentru alte ţări, aceasta poate arăta mai curând limitele colectării unor cantităţi mari de date şi că nu orice problemă poate fi prevăzută.
Autor: Petre Munteanu
Sursa: Adevarul.ro
Adauga comentariu