“You are literally a starchild” (Discovery, Stardust, 1:17) “Suntem, literalmente, copiii stelelor”. Cum stelele s-au născut de la începutul veacului, rezultă că suntem lumină şi suntem călători din trecut.
Fizica stelelor a confirmat de ceva vreme faptul că suntem praf de stele. Încă din 1999, fizicienii de la Oak Ridge National Laboratory au confirmat că cele mai grele elemente sunt produse stelare. Plumbul, fierul, calciul din sângele nostru şi din oase “sunt toate făurite în asemenea stele [care au suferit explozii cosmice]. Suntem făcuţi [literalmente] din praf de stele” – declara cel ce a condus cercetarea, fizicianul Edward Zganjar (Science Daily, 25 iun. 1999). Hidrogenul, suportul vieţii pe pământ, componenta apei, este cheia atomică a luminii: Soarele este un reactor eonic (timp peste timp) unde se produc neîntrerupte reacţii termonucleare bazate pe hidrogen. Carbonul, “suportul” fizic din care ne sunt făcute trupurile, este el însuşi element stelar. Când stelele mor, fuziunea nucleară trece de la hidrogen la reacţia pe carbon (Carbon Cycle of Nuclear Fusion).
Suntem din lumină. Lumina este parte din trupul nostru pe care o exprimăm spiritual. Lumina este însă şi urma noastră. Este rezultatul nostru în lume, aşa cum este manifestarea stelelor în Cosmos. Lumina o transmitem prin ochi şi o primim prin credinţă. Lumina, la om, este mediată de conştiinţă. Pentru că nu poţi dărui dacă nu crezi. Dăruieşti prin treaba făcută bine. Prin profesie şi iubire. Bucuria le este însoţitoare. Rostul omului pe pământ, ca şi creatură a Creaţiei, produs al Luminii, este să îşi dea măsura. Nu putem lumina nimic fără a ne da măsura. Stelele îşi dau măsura prin fantastica fisiune nucleară. La om, făcut din praf de stele, fisiunea este dată de punerea în lucru a metalelor din care suntem făcuţi. Spunem că atunci când ne dăm măsura avem vocaţie. Fiecare om are o vocaţie: “să fie ceva”. Legătura dintre caracterul nostru de praf de stele şi lumină este mediată, la om, de conştiinţă şi libertatea în acord cu aceasta. Iar suprema conştiinţă, care luminează, căutând la rândul ei lumina, este iubirea. Un om care iubeşte îşi face treaba bine, pentru că iubirea este dăruire permanentă de … lumină.
Omul a avut mai multe etape ale descoperirii luminii. Prima oară când a ridicat ochii spre cer a fost acum vreo 40 000 de ani când a început să picteze în acord cu bolta cerului, în peşterile de la El Castillo (National Geographic 4 iunie 2012), Altamira şi din Munţii Bihorului (ProTv, 2 feb. 2012). Omul atunci s-a descoperit pe sine (şi prima reprezentare se pare că a fost … palma). Şi-a manifestat conştiinţa de sine, în relaţie cu sine şi cu lumea înconjurătoare.
S-a spus că omul a trecut prin câteva revoluţii evolutive. Cred că dincolo de revoluţiile sociale şi tehnice, din care cea mai importantă este cea industrială a sec. XVIII britanic, cea mai importantă este momentul în care omul a înţeles că lumina e credinţă. Şi-a găsit astfel drumul către sine. Pentru că oricine poate crede. Cea mai modernă sinteză/oglindă este cea creştină, unde Dumnezeu este “lumină din lumină” (Crezul). De la pereţii peşterilor la Crez, este o revoluţie a mărturisirii. Creştinismul este, din acest punct de vedere, o mărturisire. Şi a fost cea mai … democratică revoluţie din istorie (celelalte revoluţii au fost în contradicţie cu idealul democratic, zeci de mii de ghilotinaţi la revoluţia franceză, milioane lichidaţi cu revoluţia bolşevică). Nu doar iluminaţii aveau acces la lumină. Toată lumea, prin credinţă. Iar omul a descoperit că sursa luminii nu este numai cunoaşterea ci, mai important, iubirea aproapelui. Am uitat asta odată cu … Renaşterea, care plasează omul în plin autism epocal: omul e centrul universului. Paradoxal, nu? Apoi, ideologizarea, hiperraţionalizarea şi psihologizarea au dus la pierderea pe drum a omului-din-lumină, până într-acolo încât am redus umanitatea la “forţele de producţie” (Marx) sau la sex – “tatăl, obstacol sexual în calea copilului către mamă” (Freud). Nu spunem că aceste energii nu există, dovadă că sunt descrise şi că există tratate economice, forţe politice, pacienţi pe calapodul acestora. Istoria însăşi e martoră. ….
Ultima revoltă pentru recuperarea luminii din om este, probabil, romantismul secolului XIX-lea. Este aici revolta mărturisirii. Iubirea este mărturisire. Încorsetat în convenţiile baroce, europeanul redescoperă tinereţea spirituală prin mărturisirea liberă a revoltei pentru eliberarea iubirii. Schiller, Goethe duc la bun sfârşit opera lui Shakespeare. Dar nu numai ei. Revoluţia eliberării omului de convenţie o începuseră mai devreme Mozart şi Beethoven. Ce altceva este strălucirea lor, dacă nu bucuria spiritului eliberat pentru a iubi? Desigur, există şi o explicaţie pragmatică, “de sistem”: revoluţia industrială avea nevoie de un om eliberat. Desigur, cărările aici au fost pline de ispite, spiritul liber nu a fost pus atât în slujba omului, poate cu excepţia marilor invenţii, cât în folosul banului. Atunci s-a reinventat procesul neantizării societăţii prin puterea banului, fenomen surprins de Marx (exploatarea omului de către om), Durkheim (anomia), dar mai ales de Simmel (reificarea societăţii), în “Filosofia banilor”. Banul luceşte, nu are lumină. Iar omul, praf de stele, nu are acces la sine (la lumină) decât prin dăruirea aproapelui şi deci, prin credinţă, este supus ispitei, se robeşte lucrului. Prin ispită, voinţa omului este transmutată asupra lucrului. Omul renunţă la libertatea sa, care este parte din energia luminii sale. Fiecare sursă de lumină în om este sursă de ispită, drum în jos pe scara evoluţiei. Ispitele sexuală, a puterii, a controlului – iată câteva din cele troglodesc iubirea. Ispita tehnică – duce omul din drumul său, decăzându-l din postura de sapiens în homo faber.
De la sine înțeles că asemenea redescoperiri nu încearcă societățile țărănești. Cele pe care intelighenții din periferia Europei le disprețuiesc că nu s-au “modernizat”. Ţăranii nu au nevoie să fie romantici pentru a descoperi libertatea dragostei, după cum nu au nevoie de nici un fel de alte eliberări pentru că ei sunt, ceea ce Eliade numeşte l’homme total. Omul integral nu are a se revolta decât împotriva celui care-l împilează. De aceea ţăranul a fost dintotdeauna, obiectul tuturor stihiilor politice, numite “reforme”. Pentru că, paradoxal, locul libertăţii nu e în modernitate.
Astăzi mai mult decât în alte epoci , redescoperirea luminii din om este o prioritate. Birocratizarea (asta e Europa?), mediocritatea generalizată (educaţia centrată pe … competenţe- homo faber (!?), mass-media vulgarităţii (asta “cere publicul”?)) o cer.
O hartă prescurtată a drumului interior
Omul este făcut din combustibilul luminii şi este un produs al luminii: hidrogenul, metalele grele, carbonul … Lumina, în Cosmos, este dată de stele. Omul este praf de stele, iar viaţa este lumină. Omul e singura vietate care poate fi oarbă deşi e lumină afara. Aceasta pentru că materia este mediată de conştiinţă, de spirit. Conştiinţa este orientată spre lumină de ideal-aspiraţii. Omul, făcut din praf de stele, ajunge să fie omul originar, prin aspiraţii. Fericirea este la origini, acolo unde se întâlnesc lumina şi materia. Omul trăieşte veşnic sub „mitul eternei reîntoarceri”, arăta Eliade într-o carte cu acelaşi titlu. Creator de istorie în căutarea plăcerilor, omul modern a uitat că fericirea este în timpul fără de timp, în timpul de dinainte de timp, în illo tempore. Caută pe lângă. Fericiţi cei care găsesc împlinire în meserie, în prietenie, în familie, în ceea ce fac şi cred, pentru acelea sunt locurile luminii, timp de dinaintea timpului, în forme accesibile omului. Fericiţi cei ce mai pot fi copii, pentru că în copilărie avem stocată această lumină primordială.
Gideo Bradshaw, într-un excelent documentar (Putem crea o stea pe Pământ?/ BBC Horizon: Can We Make a Star on Earth?) arăta că fuziunea nucleară din bomba atomică reprezintă steaua creată de om. O stea distructivă cu o viaţă infinit de scurtă, încât e îndoielnic numită stea. E o bombă. Marea provocare a omenirii ar fi să producă o maşină-stea. Noi am spune un lucru simplu, pornind de la filmul cu pricina. Fiecare om este o şansă stelară în univers. Este făcut din stele să dea lumină. Spre deosebire de stele, care se hrănesc cu fizica nucleară a hidrogenului, omul, pentru a rămâne om, dăruieşte şi se hrăneşte cu lumină. Și toate acestea, din illo tempore*.
În 2013, oamenii de știință au demonstrat că, ultimul element vital (carbon, hidrogen, nitrogen, oxigen, sulf), de care nu erau siguri, fosforul, provine din stele (Science, dec.2013). Deci, suntem praf de stele. Fiind praf de stele, „avem comportament de stele”. Suntem făcuți să tindem spre lumină, de fapt, nostalgia originilor, de care vorbește Eliade, probabil că ne îndreaptă încolo. De aceea, atunci când încetăm să ne căutăm rădăcinile (să respectăm tradiția), ne îndrăcim (ne pierdem lumina).
Fiind stelari, deci „din lumină”, suntem oscilație (vibrație). Ce e emoția? Nu zicea Rousseau că cea mai puternică componentă a legii e a patra, cea din inimi? Baza ordinii sociale este așezarea ei pe sincronizarea inimilor, pe morală.
Cel mai puternic izvor juridic este morala, arăta Rousseau** la 1762 . “Cel mai important [corp de legi ….] nu se sapă nici în marmură nici în bronz, ci în inimile cetăţenilor; legi care alcătuiesc adevărata constituţie a statului….” (Rousseau, Jean-Jacques, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 [1762], p.161).
Forma suprem-vizibilă a ordinii este lumina. Lumina este vibrație, ritm, e calea adevărului și, atunci când suntem luminați, este confirmarea că suntem pe drumul cel bun. Bucuria regăsirii. Noica arăta că ritmul însuși este parte organică a binelui și frumosului. Este parte elementară, un dat cosmic, al tensiunii libertății – „tensiunea dintre libertate și necesitate”, care stă sub semnul înțelepciunii piramidale a lui Pascal: „Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit” (oscilația se petrece între căutare și dumirire, între rătăcire și călătoria autodescoperirii).
„De aceea și este ritmul, de orice fel, ritmul ca ordine prestabilită, una din tehnicile fundamentale ale [adevărului], frumosului; de la ritmul elementar, al primitivilor, și până la ritmica superioară, a unei armonii de culori sau idei, actul estetic se grefează pe ritm ca pe o ordine necesară, în marginea căreia e posibilă libertatea de creație. Tensiunea dintre libertate și necesitate, mai mult decât unitatea în divers, cum s-a spus despre actul estetic, pare a da măsura acestuia. … «Nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit» este aci mai mult decât căutarea, în lucrurile frumoase, a frumosului deținut dinainte; este, pe linia frumosului, urmărirea în lumea devenirii sensibile a unei permanențe de ordinul ființei.” (Noica, Devenirea întru ființă …, Humanitas, 1998, p.73).
Noica, tânărul, visa să prindă misterul ordinii universale și să elibereze astfel lumea printr-o mathesis universalis, formula ritmurilor universale: „Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sunt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine și el ritmează realitățile pe care le ia în considerație.
Dacă o Mathesis universalis poate fi înfăptuită, elementele ei trebuie să zacă în noi înșine, în primul rând, și să fie universal omenești, în al doilea rând. Grupate și constituite, aceste serii de elemente stau sub două discipline vaste: logica și matematica. Acestea sunt idealul nostru de ordine …” (Noica, Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas, 1992 [1934], p.11)
În felul acesta cultura și-ar realiza, în sfârșit, menirea, aceea de a ne solidariza. Noica: „Suntem capacitate universal emotivă; noi, divizați în lume, așa cum stăm, suntem totuși ritmuri. Să lăsăm ritmurile să ne solidarizeze. Dacă avem ceva de așteptat de la cultură, e să ne scape de rușinea de a sta în afară de ritmuri.” (idem, p.22)
Despre obsesia unui continent întreg de a controla aceste ritmuri prin tehnici de respirație, posturi, avem bucuria să aflăm de la Mircea Eliade – și acest merit rămâne cu atât mai mare cu cât este primul său pas în lumea mare a științei – teza de doctorat a lui Eliade: Psihologia meditației indiene, 1932. (Interesant de făcut această paralelă între lansările marilor noștri tineri: Eliade, Noica, Golopenția, Cioran etc., care au pășit în cultura universală prin teze de doctorat de colosală densitate și aproape simultan).
Vibrația e ritm, adică ordine. Când am descoperit acest adevăr, am început să-l pictăm pe pereții peșterilor. Interesant este că, arată Noica, pentru grecii antici esteticul este forma adevărului. Iar esteticul este, după cum am văzut, ritmul.Adevărul este independent de noi, după cum Cuvântul este independent de noi. Noi putem fi în (mai exactîntru) adevăr. Pentru a intra în ritm avem nevoie de medicina culturii (sufletești), pe care o intuiește genial Noica înMathesis universalis. Am spune noi că forma concretă a acestei matematici universale este, care alta?, dragostea. Forma supremă de ordine la care are acces omul, care-i dă sănătatea și-i creează prilejul de a crea noi stele, aici, pe pământ.
* Discuția despre illo tempore o face Mircea Eliade în Cosmos and History. The Myth of Eternal Return, Harper, New York, 1959. Aici Eliade arată că prin marile sărbători, omul încearcă să-și reintre în ritm(ul primordial). „For traditional man, the imitation of an archetypal model is a reactualization of the mythical moment when the archetype was revealed for the first time. Consequently, these ceremonies too, which are neither periodic nor collective, suspend the flow of profane time, of duration, and project the celebrant into a mythical time, in illo tempore.” (p.76)
** Tipologia legilor la Rousseau:
1. legile politice: reglementează „raportul de la întreg la întreg sau de la suveran la stat”
2. legile civile: reglementează relaţiile între membrii societăţii „sau cu corpul întreg … astfel încât fiecare cetăţean să fie într-o perfectă independenţă faţă de toţi ceilalţi şi într-o extremă dependenţă faţă de cetate.”
3. legile criminale: reglementează relaţiile „între om şi lege, adică relaţia dintre nesupunere şi pedeapsă”
4. legea morală – „cea mai importantă dintre toate”, „care alcătuieşte adevărata constituţie a statului”, „menţin poporul în spiritul rânduielilor sale şi înlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin forţa deprinderii” (Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957 [1762], p.160-161).
Discovery TV, „Stardust”, http://www.youtube.com/watch?v=–kw2vMD8Nc
Georgia State University, HyperPhysics, “Carbon Cycle of Nuclear Fusion”, http://hyperphysics.phy-astr.gsu.edu/hbase/astro/carbcyc.html , 2012
National Geographic, 4 iunie 2012
http://news.nationalgeographic.com/news/2012/06/120614-neanderthal-cave-paintings-spain-science-pike/
Science Daily, 25 iunie 1999, Science News. Physicist finds out why “We are stardust”, http://www.sciencedaily.com/releases/1999/06/990625080416.htm
Science, vol. 342, 13 December 2013, p. 1289, www.sciencemag.org, „We are stardust”
Ştirile ProTv, 2 feb. 2012, “Primele imagini cu picturile rupestre vechi de 35000 de ani Munţii Bihorului”
http://stirileprotv.ro/stiri/stiinta/primele-imagini-cu-picturile-rupestre-vechi-de-35-000-din-muntii-bihorului.html
Adauga comentariu