Iniţial, titlul textului fusese “ăsta a fost ministru! Acum e senator”, dar mi-am dat seama de îndată că nu funcţiile erau importante, ci “lumile” despre care aflasem de la ministru si din ambientul său familial. Căci abia aceste “lumi” foarte diferite, sălăşluite în capul lui îmi arătau de ce, cu astfel de căcănari la cârmă, merge rău lumea.
Întâmplările fuseseră câteva, ele confirmându-mi spusa că îndărătul oricărui om “mare” se află o femeie “puternică”. Puternică strict ca muiere. Când însă ministrul Pădurilor îmi telefonase, dându-mi întâlnire la sediul unui ocol silvic, nici în ruptul capului nu bănuisem că urma să fiu martorul unei scene în care penibilul de mahala modernă şi ignorarea gravităţii subiectelor aveau să atingă cote absurde.
Cum intuisem scopul întîlnirii, fusesem precaut: am mers acolo însoţit de prietenul E.B., eminent geolog, om cu simţire ecologică reală, abia întors dintr-un bărbătesc periplu pe continentul sud-american. Nu mă înşelasem: ministrul voia să afle motivele care m-au determinat să îl transform – zicea el – în “ţinta” mai multor articole semnate de mine în presa centrală. Şi voia să afle, mai ales, ce vreau eu prin această campanie critică, fiind ferm convins că am ţeluri foarte mercantile. Altcumva spus, ţinea să îmi afle “preţul”.
Cum demnitarul părea să nu fi citit presa în anii precedenţi – când în aceleaşi publicaţii scrisesem critic la adresa predecesorilor săi -, i-am arătat că eu doar îmi păstrasem traiectoria “săgeţilor” pro natura, în care, ca nou ministru, intrase el acum.
Pe când argumentele mele privind trocul electoral făcut de el pe seama ecosistemului forestier păreau să îl pună la pământ, oficialului i-au sosit întăriri. Trecuse un ceas de când vorbeam, nu întotdeauna pe tonul cel mai blând, când uşa sălii s-a lovit de perete şi, furioasă – semn că trăsese cu urechea -, soţia ministrului a tăbărât val-vârtej în încăpere, răstindu-se: “Aveţi noroc că l-am lăsat singur la întâlnirea asta!” Ministrul s-a ridicat ca ars şi, prinzând-o în braţe, a dat să o împingă spre uşă: “Îmi strici totul, femeie!… Înţelege! Du-te! Lasă-mă!” Consoarta, foarte voinică, nu s-a lăsat, avea multe de zis: “Las’ să-şi audă şi de la mine!” Şi a început să turuie vrute şi nevrute, amestecând “comuniştii” cu “spiritul liberal”, “răzeşii” cu “gaterele pesediştilor”, “Brătienii” cu restitutio in integrum şi credinţa în Dumnezeu cu “sfânta proprietate”. Cam tot aşa cum le amesteca şi soţul-ministru în discursul public.
Între timp ministrul – vicepreşedintele PNL pe atunci – câştigase ceva teren şi, ajungând la uşă, se agăţase cu degetele de cadru. Şi, în timp ce “ministreasa” meliţa din gură, a împins-o afară, mai cu pieptul, mai cu burta, ridicând clanţa . Cu spatele proptit în tăblie, încă precaut, şi-a aranjat cravata cu demnitate şi disputa cu mine, la fel de inutilă, a continuat. După un sfert de ceas, uşa s-a deschis iar, dar intervenţia “cabinetului 2” a fost scurtă, fără altercaţii matrimoniale, retragerea fiind benevolă.
În tăcerea abruptă mi-am privit prietenul. E.B. nu scosese o vorbă în tot acest timp, însă chipul său, ca bătut de un vânt rău, părea călătorit pe tărâmul ireversibilei perplexităţi.
Nu era prima dată când îi vorbeam fruntaşului liberal despre efectele dezatruoase pe care proprietatea privată avea să le producă asupra marilor ecosisteme vitale – asupra celui forestier în primul rând – explicându-i că aplicaţia restitutio in integrum trebuia să privească strict terenul arabil şi proprietăţile imobiliare. Nu era prima oară când îi explicam că ecosistemul forestier numai fără om “rodeşte”, pe când arabilul şi casele au nevoie de mâna acestuia. Nu conta nici argumentul că, tributari opticii “cu ce-i al meu fac ce vreau eu”, viitorii proprietari vor ignora tocmai unitatea ecosistemului şi drepturile biodiversităţii, în favoarea meschinelor interese omeneşti. Urmând să vadă în păduri numai metri cubi de lemn, în pajiştile alpine doar păşuni, în fauna munţilor numai trofee şi carne, iar în pantele accesibile, locaţii pentru schi, ATV-uri şi pensiuni. În cele din urmă, învins, ministrul s-a scos: “Chiar să fie cum zici, dar tot n-am ce face. Am îndărătul meu un partid şi merg până la capăt”. Câteva zile mai târziu, ministrul liberal al Pădurilor, cel care, pentru partid, săvârşea atentatului legal la biodiversitate, demisiona din funcţia de vicepreşedinte al găştii liberale.
Peste vreun an, în forfota trotuarului, m-am întâlnit cu vajnica sa soţie. M-a luat tare: “Ascultă, Nicule, ce tot ai cu bărbatul meu?”. I-am explicat: nu cu soţul său aveam treabă, ci cu ministrul. “Ştii ce, Nicule?…Tu parcă eşti de pe altă lume!” – mi-a replicat iritată. “Da. Chiar sunt din altă lume, e drept” – nu m-am lăsat eu, dar femeia m-a doborât: ”Atunci ştii ce? Vezi-ţi tu de lumea ta şi lasă-ne pe noi în pace, cu lumea noastră!”
De la acea întâlnire nu am mai văzut-o pe îndărătnica femeie. Regret amintirea urâtă fiindcă, în scurt timp, o boală necruţătoare avea să o poarte spre o cu totul altă lume. Una diferita, mai liniştită şi mult mai dreaptă.
Autor: Nicolae R Dărămuş
sursa: jurnalul.ro
Adauga comentariu