LIICEANU: Peştele filosofiei

Cum vă sună sintagma „patronii roşii”? Nu îmi aparţine, o voi lua cu împrumut de la un gazetar pe nume Ion Marin, el a folosit-o într-un editorial, demult când presa mai avea umbre de presă în sânge. Dar ce este acela un „patron roşu”? El este un hibrid. Crescut la ţâţa PCR-ului, fost pionier, fumător de Carpaţi şi Cişmigiu, după banii babacilor, şcolit de profesori cu note bune la bolşevism, după Revoluţie, „patronul roşu” a devenit brusc capitalist. Da’ când spun capitalist, gândiţi-vă la cei mai rapace dintre aceştia, indiferent de dimensiunea afacerii pe care o conduce. Deseori oneros. El, „patronul roşu” a devenit brusc zeu, iar cei de dedesubt, angajaţii sunt numai nişte boţuri de carne menite să-l slujească, pe nimic, până la capătul zilelor. Ce are asta cu Liiceanu? Veţi vedea, mai jos, la paragraful potrivit.

Deci, al doilea pe LISTA RUŞINII este filosoful-alifie, altă canalie cu trecut trucat şi imagine de ’telectual sculptat în diamantul propriei gândiri. O statuie în viaţă se vrea el, un individ greţos de serios şi mare manipulant de fraieri, numiţi pe alocuri, fie cititori, fie fanatici ai filosofiei active, musai de dreapta. Ca şi Superman, pe pieptul lui Gabriel stă scrisă o singură literă: H. Nu de la bomba cu hidrogen, ci de laHumanitas. Librarie. Şi ceainărie. Pour des hipsters de longue vie. De fapt, pe acest piept bubuind de înţelepiune searbădă, enervant de nefertilă, ar trebui să stea scris două litere: EP. Editura Politică. Magnificul cadou pe care l-a primit, în neclarul an 90, de la un amic de cenaclu, dl Andrei Preşu.  Pardon, Pleşu. De aici pleacă o evoluţie fabuloasă, de dimensiuni epice, un fel de umflarea broaştei cu paiul. Dar ar fi bine să nu uităm şi faptele anterioare, inclusiv primul copy-paste făcut cu forcepsul direct din capul lui Noica şi întins ca untura pe hârtia de doctorat a liiceanului. Pomenit, cu rară premoniţie, de Secu, drept Lungeanu. Probabil se referea bietul ofiţer la lungimea limbii pe care o va utiliza Gabi ca să perie toţi preşedinţii de dreapta ai viitoarei Românii eliberate de cenuşa radioactivă a bolşevismului.

Să vorbim întâi de toate despre perioada PCR

Nu ştiu dacă aţi observat, dar cei care nu au avut mai nimic de suferit sub bolşevici sunt acum un soi de stindarde ale unei politici de dreapta făcute cu foşti comunişti. S-ar da disidenţi, dar nu le merge, pentru că încă mai sunt disidenţi autentici. O astfel de bocitoare este Liiceanu.

Azi iubitor de alifie, Liiceanu însuşi spune că nu a fost disident de frică. Nu poţi să zici că e laş. Ci numai că aştepta oportunitatea de a se târî ca un melc bălos cât mai spre fotoliul tovarăşei Suzana Gâdea. Frica, ar fi aproape uman de înţeles acest motiv, dar incredibilul tupeu postrevoluţionar îl contrazice. Interesant este că nedisidentul GL (ge-el, adică gel, adică un fel de alifie sau pomadă…) a  trăncănit copios despre turnătorul său. Păi ce să toarne turnătorul, dacă dumneata mestecai marxismul ca pe mămăligă, zilnic, de trei ori, la intervale regulate, ca să nu-şi întoarcă cumva PCR-ul faţa de la tine? Turnătorul tău a fost cel mai nefericit turnător: trebuia să rescrie din părinţii fondatori ai bolşevismului, că altceva nu emiteai nici la chefurile lui Pleşu, cu vodcă şi romanţe tomnatice. Aceasta pentru că oricare lucrare a domnului GL era înţesată de citate din Marx, mai puţin din Engels. Ce să torni de la un fan de-a lui Marx? Bineînţeles, după Revo, aceleaşi lucrări, elegant reciclate, nu mai suflă o vorbuşoară despre gândirea lui Karl Marx. Omul nostru s-a vindecat de marxism ca de varicelă. La nivelul pielii, căci în negura creerilor acestui patron roşu, Marx ne face tuturor cu tifla. Şi a schimbat liiceanul blana, dar nu şi năravul. Năravul îl ascunde ca să fie şi el oleacă de disident în faţa cui l-o crede…

Tot înainte de frumoasa Revoluţie, România a intrat cu acelaşi Gabriel Liiceanu în Cartea Recordurilor. Şi, doamnelor şi domnilor, Gabi este singurul filosof de pe mapamond care suferă de „mimetism intelectual”.Aceasta nu este o boală, ci o denumire alternativă pentru „plagiator ordinar”. Să vedeţi faptele: omul îşi dă doctoratul, însă lucrarea sa este plină de citate ciordite din lucrări mai vechi sau mai noi ale maestrului său, regretatul Constantin Noica. Oarecine se sesizează, se întruneşte o comisie care, ce să vezi, constată plagiatul. Fără nici un dubiu. Mare om în sistem la acea vreme era Gogu Rădulescu, cel care se dădea un soi de apărător al intelectualilor vremii. Nu al tuturor, ci numai ai celor ce puteau ajunge la el. Cum, necum, Gabriel ajunge la Gogu şi acesta dispune să nu i se retragă titlul de doctor şi să se rezolve cumva situaţia. Penibila problemă ajunge tot la Noica, un mare şi generos român, care este pus să scrie un soi de declaraţie – motivaţie în care se spune că în lucrarea lui Liiceanu a recunoscut pasaje din opera sa, ba chiar şi idei şi raţionamente de ale sale, dar că acest lucru este normal. Practic, e firesc ca discipolul să fie influenţat de gândirea maestrului la umbra căruia a crescut şi că nu ar fi vorba despre un plagiat în sensul corect al cuvântului. Jenant. După ce i-a luat ideile, Liicenu îl aduce pe maestrul în poziţia de a-l ierta public, ba chiar să-i justifice furăciunea. Comisia ce ancheta mizeria făcută de Gabriel Liiceanu nu are de ales, presiunea mai marilor partidului comunist este uriaşă şi nu îngăduie devieri de la directivele date. În această situaţie, şeful acestei comisii inventază sintagma de mai sus, aceea de „mimetism intelectual”, bazându-se pe declaraţia lui Noica. Aşa a devenit Liiceanu un fel de clonă intelectuală cu marele gânditor Constantin Noica. Pentru binele lui şi ca să-şi acopere incapacitatea de a croi o lucrare de doctorat decentă, nea Gabriel îşi umileşe maestrul, pupă papucii bolşevicilor şi devine primul om-cameleon din istoria umanităţii. Om-cameleon în cap, cum ar veni. În loc să fie numit exact dupa faptele sale: un hoţ intelectual! Acesta este blazonul marelui om de cultură Liiceanu, ciordeala. Cam asta este tot ce a realizat el sub bolşevici, cu ajutorul bolşevicilor…

A, ba nu, mai are o istorie încâlcită acest Liiceanu, una care aduce foarte mari semne de întrebare în relaţia sa cu Securitatea. Aţi văzut mai sus cum Gabriel a făcut în aşa fel încât să-şi cosmetizeze cariera antedecembristă.În aceaşi categorie intră altă bizară victorie a lui Liiceanu. Bursa Humboldt pe care a primit-o în anii cei mai restrictivi din perioada bolşevică, în 1982 parcă. Păi, pe atunci, Securitatea controla mai tot în România şi mai cu seamă ieşirile şi intrările în ţară. Liiceanu, care se jura că era urmărit sub numele de cod „Lungeanu”, n-a prea explicat niciodată cum el, un „mimetic intelectul” a reuşit să ajungă tocmai la Heidelberg, printre cele mai luminate capete ale clipei. Şi nici cum scăpa el de Secu ca să se poate întâlni, de foarte multe ori, la Paris cu Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca. Păi, puteai să bei o cafea pe atunci la „Cafe des amis” fără să scrii referate întregi la prietenii securişti despre ce ai făcut acolo, cu cine te-ai văzut, ce ai mâncat şi de câte ori ai folosit toaleta? Nu prea. Este posibil ca frica ce l-a ţinut pe Liiceanu departe de a fi un disident s-ar părea că de fapt erea fix o protecţie binevoitoare.Tot din acestă neclară perioadă, tare aş mai vrea să ştiu cât a câştigat din lucrarea „Jurnalul de la Păltiniş” şi cine i-a dat voie să o scrie, ştiut fiind statutul ce îl stigmatiza pe Noica. Nu cumva acelaşi Gogu Rădulescu?

Imediat după Revoluţie însă, frica despre care vorbea Liiceanu că îl împiedicase să devină disident se evaporă brusc, curajul revenindu-i mai cu seamă după ce s-a văzut cu atuurile celei mai bogate edituri din RSR la picioarele lui. Practic, imediat după Revo, Andrei Pleşu, uns ministru al Culturii, vine şi îi face prietenului său de romanţe şi seri la picioarele lui Noica, Gabriel Liiceanu cadoul care îl transformă din aşa-zis om al ideilor într-unul dintre cei mai protejaţi „patroni roşii” inventaţi din nimicurile noilor zori. El primeşte în dar Editura Politică (a PCR, desigur) pentru a pune „pe picioare o instituţie de cultură care să publice, după ştiinţa şi priceperea mea, marea cultură a lumii şi a României, cenzurată vreme de peste patru decenii”, aşa după cum chiar el, cu mare modestie, declara. Altul nu era bun. Numai Liiceanu putea duce la bun sfârşit această treabă sisifică. Niciodată nu s-a ştiut cu precizie ce a însemnat patrimoniul acestei edituri şi nici ce parale avea prin conturi. La un moment dat, Liiceanu a bâiguit ceva despre scaune şi birouri vechi şi cam atât. Actele acestei privatizari nu sunt de găsit. Probabil că s-au „pierdut” la momentul oportun.

Să ne facem mai bine înţeleşi, consider actul de cultură drept unul dintre cele mai folositoare poporului român câtă vreme acesta nu este subscris interesului financiar al unui om sau al unui grup de interese. Ori, Liiceanu are 88% din Humanitas, fosta Editură Politică. E, „un patron roşu” sau un „băiat deştept din cultură”, cum să-l alintăm pe seriosul Gabriel?

De-a lungul timpului, Humanitas beneficiază şi de alte cadouri, de regulă în bani. Astfel, prin vara lui 2000, când ministrul Finanţelor era Decebal Traian Remeş, Liiceanu a primit scutiri de miliarde de lei. Atenţie, intrarea la Remeş i-a făcut-o Valeriu Stoica, pe atunci şeful de partid al ministrului Remeş, şi ulterior avocatul care a reprezentat în instaţă toate interesele lui Liicenu. Căci un bine făcut nu se uită niciodată. Se mai ştie că Remeş erea bun prieten cu ministrul Transporturilor de la acea dată, Traian Băsescu. Asta o spun, ca să nu vă mire cum de a ajuns acelaşi Liiceanu unul dintre „intelectualii lui Băse”. Ce simplu se leagă lucrurile. Dar dacă prieteniile de atunci au fost oare legate cu ceva mai mulţi bani de la stat? Ar fi oare imposibil? Păi, dacă citim cifrele de mai jos, era destul pentru toţi. Pe scurt, Humanitas este scutită de la plata unor penalităţi de  2.783.907.422 de lei, recte vreo 550.000 de euro în banii de azi şi i s-a eşalonat plata a altor 3.258.119.741 lei în cinci ani! Fabulos! Eu cred că erau bani pentru toţi… Ca o coincidenţă amuzantă, trebuie să vă mai spun că, prin 2000-2003, poate şi mai târziu, directorul financiar al Humanitas SA era Ioana Patapievici, soţia autorului lansat şi susţinut de această editură, Horia Roman Patapievici. Vedeţi ce simple sunt, de fapt, toate. Nu ştiţi cine este HRP? E băiatul ăla scârbos care a asemuit România cu un cur într-o lucrare apărută la… Humanitas, alt intelectual de-a lui Băsescu, şi viitor conducător al ICR. Mică e lumea, fraţilor.

Aşa  a devenit Liiceanu un adevărat „patron roşu”, editor şi şef peste 15 dintre cele mai bine situate librării din România. Prin 2012,  a circulat o scrisoare în care era descrisă situaţia unui librar supus acestui sinistru „mim intelectual” pe care n-o vom reproduce aici. Ea se găseşte, veti putea citi şi afla despre caracterul incredibil al acestui biped nefast căruia îi suportăm hachiţele de mare cult în cap. Îmi este silă de cel care s-a folosit de filosofie fix ca un peşte de producătoarea sa cea mai bună!

PS: Dacă ghiciţi cine este următorul pe lista ruşinii, aveţi un premiu garantat. Şi eu nu mint!

Autor: Ninel Peia

Sursa:Stiri pe surse