Libertate, regalitate, homosexualitate?

Aş fi vrut să închei astăzi seria de articole dedicate aberaţiilor ce se nasc de pe urma ridicării“corectitudinii politice” la rang de religie. Voi amâna pentru data viitoare concluziile pentru că săptămâna aceasta ne-a oferit o imagine ce merită comentată şi pe alte coordonate decât a făcut-o presa naţională şi cea internaţională. Este vorba despre apariţia, în faţa maternităţii, a tânărului cuplu regal britanic format din prinţul William şiducesa Kate, purtându-şi în braţe primul lor prunc, pe George Alexander Louis.“Suntem extrem de emoţionaţi, e un moment pe care orice părinte îl cunoaşte, extrem de special”, a explicat Kate Middleton, în timp ce prinţul William a glumit (sau nu!) remarcând: “A moştenit frumuseţea mamei sale, slavă Domnului!”. Momente, am spune, fireşti, în viaţa unei familii, fie ea şi de “sânge albastru”. Care dintre noi, cei care am trecut prin bucuria naşterii de prunci, nu am putea rezona cu starea de spirit a celor doi?

Cu puţine zile însă înainte de acest îndelung mediatizat eveniment, în timp ce cuplul regal se pregătea de venirea pe lume a încă unui moştenitor al tronului, regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, a semnat un document prin care “căsătoriile” homosexuale au devenit, practic, legale în Anglia şi în Ţara Galilor. Este vorba despre o cartă valabilă pentru fiecare naţiune din Commonwealth, în care se stipulează: “Ne opunem în mod implacabil tuturor formelor de discriminare”. Ceea ce va face ca, conform interpretărilor date de oficialităţi din Marea Britanie, cel mai probabil din vara lui 2014 (după ce vor fi aduse unele“ajustări administrative”) să se poată încheia primele “căsătorii” între persoane de acelaşi sex. Acest act legislativ nu face decât să ducă până la ultimele consecinţe o stare deja legală în Regatul Unit: cuplurile de homosexuali au deja aceleaşi drepturi parentale ca şi cele heterosexuale, încă din 2005 putându-se “căsători” printr-un parteneriat civil. Ei pot adopta copii (a se vedea cazul lui Elton John şi al “partenerului” său), pot recurge chiar şi la procreere asistată medical, inclusiv au dreptul la o mamă purtătoare (surogat).

Care este conexiunea dintre cele două evenimente evocate mai sus? Aparent nici una, dar cu un mic efort de imaginaţie ne putem da seama ce ne poate rezerva viitorul. Pe viitor, având în vedere prevederile legislaţiei, nu este deloc exclus să avem ca prinţ moştenitor al Marii Britanii şi o persoană cu înclinaţii homosexuale. Poate cineva să oprească acest moştenitor de tron a se “căsători” cu o persoană de acelaşi sex? Desigur, nu. Acum închipuiţi-vă tânăra “familie” regală ieşind de la maternitate cu un copilaş în braţe, abia născut (evident, de o mamă surogat). Ce ar putea să declare presei? Mai pot ei spune că este un moment pe care “orice părinte îl cunoaşte”? Sau că bebeluşul are ceva din frumuseţea mamei? (moment la care unul dintre bărbaţi va trebui să indice, sugestiv, către… celălalt bărbat!)… Sunt convins că imaginea pe care o descriu ar cutremura orice om care nu şi-a pierdut de tot simţul penibilului. După cum sunt convins şi că regina Marii Britanii este perfect conştientă de posibilitatea unui astfel de scenariu şi că, într-un fel sau altul, a fost forţată să semneze un document pe care, oricum, nu-l putea opri. Drept dovadă este faptul că Alteţa sa nu a pomenit nici măcar o singură dată, de când este regină, adică din 1952, cuvintele “gay” sau “lesbiană”. Nu a făcut referire la “comunităţile” LGBT(lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) în nici un discurs oficial, rostit sau scris, ca şi cum nici nu ar exista. Fapt ce l-a înfuriat pe jurnalistul Peter Tatchell care afirma, maliţios, într-un articol publicat în The Guardian, pe 1 iunie 2012, că menţionarea persoanelor din categoria LGBT pare a fi “sub demnitatea monarhului”.

Apropo însă de documentul britanic care incriminează… “toate formele de discriminare” şi care va conduce la legalizarea “căsătoriilor” între homosexuali. Aceasta este o formulare foarte asemănătoare cu cea propusă de senatorul PNL Tudor Chiuariu (şi aprobată, în final, de comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei României), prin care, în articolul 4, se prevede că “discriminarea bazată pe (…) orice altă situaţie este interzisă”. Este evident că, dacă va intra în Constituţia noastră această prevedere, legiferarea “căsătoriilor” între homosexuali devine o simplă formalitate. Pe de altă parte, nu există doar lesbiene şi gay între membrii LGBT, ci şi, spre exemplu, bisexuali. Cu alte cuvinte, dacă nu vei putea interzice unui cuplu de homosexuali să se căsătorească (ar fi o discriminare!), nu vei putea opri nici pe un bisexual să-şi legalizeze cele două relaţii (şi cu un bărbat, şi cu o femeie). Şi nu doar bigamia ar fi astfel legalizată, ci şi poligamia. Păi nu ar fi tot discriminare să opreşti pe cineva să aibă mai mulţi parteneri, dacă asta este (dez)orientarea sa sexuală? Cu ce este mai prejos un astfel de om, care are mai mulţi parteneri/e faţă de un gay sau o lesbiană?… Şi uite aşa, din această postmodernă cutie a Pandorei vor tot continua să iasă lucruri de neînchipuit acum pentru orice minte normală.

După mai bine de două secole de la Revoluţia franceză, care a impus, o dată cu A Treia Republică, celebrul Liberté, égalité, fraternité, iată că omenirea a mai făcut, zilele trecute, un pas “important”. De data asta pasul aparţine unei monarhii, care s-a inspirat tot de la Republica Franceză, entuziasta apărătoare a “căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex. Să ne aşteptăm, pe viitor, la un slogan adaptat monarhiei britanice, de genul“Libertate, regalitate, homosexualitate”?

Ceva şi despre “drepturile” demonizaţilor

Să ne oprim, în final, la ceea ce constituie esenţa rubricii de faţă şi să ne întoarcem acum vreo două mii de ani, undeva prin ţinutul Gadarei, acolo unde Mântuitorul a fost întâmpinat de doi demonizaţi ce locuiau în morminte (v. Matei 8, 28-34, pericopa evanghelică ce se va rosti mâine în biserici). Aceştia se manifestau atât de cumplit, încât nimic nu-i putea ţine legaţi, nici cele mai groase lanţuri, şi nici nu îndrăznea cineva să treacă, de frica lor, măcar pe lângă acel cimitir. Demonii sunt scoşi afară de Hristos şi îngăduiţi să intre într-o turmă mare de porci care, posedaţi de acele duhuri necurate, s-a şi aruncat de pe ţărm în marea din apropiere, pierind cu totul. Consecinţa a fost că locuitorii acelor ţinuturi l-au rugat respectuos, dar ferm, pe Domnul “să treacă din hotarele lor”.

Sigur că se pot comenta multe aici cu privire la faptul că acei gadareni i-au cerut lui Hristos să iasă de acolo supăraţi fiind pentru paguba suferită prin moartea tuturor porcilor (o avere pentru vremea aceea). Dar putem să ne gândim şi la faptul că acei locuitori au arătat de fapt, prin gestul lor, cât de mult ţineau ei la “drepturile” demonizaţilor: Dacă aceşti doi îndrăciţi au ales să slujească puterilor întunericului (că nimeni nu devine posedat până nu face voia diavolului), de ce să nu fie lasaţi ca atare, să li se respecte alegerea? De ce, cu alte cuvinte, să fie discriminaţi doar pentru că sunt diferiţi de ceilalţi oameni? Poţi fi om firesc, trăind în comunitate, într-o familie, dar poţi fi, la fel de bine, şi demonizat, trăind izolat, nu-i aşa? De ce să ne deranjeze astfel de oameni? Mai ales când, intervenind pentru vindecarea lor, rişti să ai pagube materiale consistente.Cam aşa or fi gândind cei din Gadara, preocupaţi de a nu deranja comunitatea demonizaţilor, una foarte consistentă în acele vremuri.

Gadarenii de azi au progresat. Ei lucrează preventiv. Nu mai aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu, ca abia apoi să-L roage să plece din viaţa lor, ci veghează ca nu cumva să vină Domnul şi să reintegreze în societate, vindecând, vreun posedat de vreo patimă. Pentru asta au nevoie de legi care să restricţioneze accesul lui Dumnezeu în şcoli, în locuri şi instituţii publice, lăsându-I, totuşi, mărinimoşi, şansa de a fi prezent în spaţiul privat (deocamdată…). Şi gadarenii României de azi, mai ales de frica de a nu avea vreo pagubă porcească, se grăbesc să dea tuturor posedaţilor sexual “dreptul” de a trăi la nesfârşit în mormintele însingurării, suferinţei şi neîmplinirii ca bărbat sau ca femeie. Sub pretextul respectării “drepturilor omului” se ascunde, de fapt, neputinţa de a iubi, cu adevărat, omul. Pe om nu-l iubeşti când îl laşi în situaţia de a fi continuu traumatizat, nu-l ajuţi respectându-i dreptul de a suferi de unul singur (sau într-un cuplu homosexual, care se vrea “căsătorit”). Pe om îl iubeşti când înţelegi să intervii pentru a-l ajuta să iasă din durerea care-l face să aleagă în mod greşit. În mod greşit faţă de el însuşi, faţă de nevoile sale reale, faţă de dorul său de îndumnezeire, dor imposibil de smuls prin legi şi directive “de sus”.

autor: pr. Constantin Sturzu

sursa: doxologia.ro